Afrikaans
Akan
Albanian
Amharic
Arabic
Armenian
Azerbaijani
Basque
Belarusian
Bemba
Bengali
Bihari
Bosnian
Breton
Bulgarian
Cambodian
Catalan
Cebuano
Cherokee
Chichewa
Chinese (Simplified)
Chinese (Traditional)
Corsican
Croatian
Czech
Danish
Dutch
English
Esperanto
Estonian
Ewe
Faroese
Filipino
Finnish
French
Frisian
Ga
Galician
Georgian
German
Greek
Guarani
Gujarati
Haitian Creole
Hausa
Hawaiian
Hebrew
Hindi
Hmong
Hungarian
Icelandic
Igbo
Indonesian
Interlingua
Irish
Italian
Japanese
Javanese
Kannada
Kazakh
Kinyarwanda
Kirundi
Kongo
Korean
Krio (Sierra Leone)
Kurdish
Kurdish (Soranî)
Kyrgyz
Laothian
Latin
Latvian
Lingala
Lithuanian
Lozi
Luganda
Luo
Luxembourgish
Macedonian
Malagasy
Malay
Malayalam
Maltese
Maori
Marathi
Mauritian Creole
Moldavian
Mongolian
Myanmar (Burmese)
Montenegrin
Nepali
Nigerian Pidgin
Northern Sotho
Norwegian
Norwegian (Nynorsk)
Occitan
Oriya
Oromo
Pashto
Persian
Polish
Portuguese (Brazil)
Portuguese (Portugal)
Punjabi
Quechua
Romanian
Romansh
Runyakitara
Russian
Samoan
Scots Gaelic
Serbian
Serbo-Croatian
Sesotho
Setswana
Seychellois Creole
Shona
Sindhi
Sinhalese
Slovak
Slovenian
Somali
Spanish
Spanish (Latin American)
Sundanese
Swahili
Swedish
Tajik
Tamil
Tatar
Telugu
Thai
Tigrinya
Tonga
Tshiluba
Tumbuka
Turkmen
Twi
Uighur
Ukrainian
Urdu
Uzbek
Vietnamese
Welsh
Wolof
Xhosa
Yiddish
Yoruba
Zulu
Acesta nu este un început,
ci un sfârșit.
Drumul din valea Panjshir este superb,
i se spune "Drumul Luminii".
E nevoie de multă tărie pentru a ajunge la capătul lui.
Drumul se îngustează,
se pierde, dispare la propriu, apoi reapare.
A fost construit pentru Massoud,
un teren neted, ceva apă,
niște stânci.
Când l-am parcurs, acum cinci ani, m-a istovit.
Prima bombă a căzut la 500 de metri de noi,
cea de-a doua, la 300 de metri,
iar ultima, chiar lângă noi.
Urechile mi s-au umplut imediat de sânge.
În jurul meu, erau oameni ciopârțiți,
sânge, țărână...
L-am căutat pe mujahedinul pe care-l urmam.
Abdomenul îi era sfârtecat de bomba cu dispersie.
Așadar, pleci...
Ania, nu fi tristă.
La întoarcere, tata o să-ți aducă un cal.
Dacă te mai întorci...
Cum o să te descurci fără mine ?
Înainte să plec în Afganistan, am vândut tot.
Acum nu mi-a mai rămas nimic,
în afară de această poveste, Aniulka,
o fetiță și tatăl ei,
singuri într-o sală de cinema.
Tu și cu mine și ultimul nostru film împreună.
"Adam Jacek Winkler,"
"ultimul cavaler al secolului XX"
sau
"Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii",
fiindcă pot spune că l-am trăit,
chiar mai mult decât o singură dată.
MUNTELE MAGIC
Filmul ar trebui să înceapă cu muntele.
Aici, te simți Dumnezeu.
Firește, din cauza adrenalinei. Și a spiritului aventurii.
Amintește-ți prima regulă a supraviețuirii:
să nu mori, dacă se poate.
Să nu mori.
Uneori, mi se pare că nu sunt croit pentru vremurile astea.
Poate că mi se potrivea mai bine armura unui cavaler.
Dar armura mea era formată din coarde,
pioleți, cuțite, pitoane,
chingi, hamuri.
- Pot veni și eu ? - Nu mai avem timp.
Când escaladezi, există mereu două posibilități:
fie te întorci,
fie mergi înainte. Trăiești sau mori.
E începutul filmului, tată. Un erou nu moare niciodată.
Dacă are noroc.
Ăsta sunt eu, la un an. Iar el e vărul meu, și el tot Adam.
În munții Beskidy, în 1939.
A doua regulă a supraviețuirii: să ai un dram de noroc.
Să ai un dram de noroc.
Vărul meu nu a respectat această regulă de bază
și a murit câțiva ani mai târziu, în Rusia, la Katyn,
unde a fost împușcat și tatăl lui.
Dragă Ania,
a treia regulă a supraviețuirii este
să știi ceea ce vrei.
Când am văzut oameni morți,
am știut.
Pe atunci, dușmanii mei de moarte erau nemții.
Îmi doream obsesiv să mă lupt cu ei, până la moarte, dacă trebuia.
Însă prioritățile mi s-au schimbat repede.
Oamenii pe care îi admirasem, care îi înfruntaseră pe naziști,
sfârșiseră în mormânt.
Trebuia să combat bolșevismul !
Prietenii tatei mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare.
Le spuneam că voi merge la Frankfurt, la școala de spioni, să învăț meserie.
Apoi aveam să mă întorc în Polonia cu parașuta,
cu un pistol Parabellum și cu un cuțit
și aveam să lupt cu bolșevicii până la exterminarea lor.
Eram un țap caraghios.
Un amator, dar plin de bune intenții și extrem de pasionat.
Studiam istoria artei, dar mă plictiseam de moarte.
Atunci am descoperit "Moby Dick", cartea.
Îți dai seama, în acel moment,
citeam "Moby Dick" și am luat cea mai importantă hotărâre de până atunci,
iar aceasta duce la următoarea regulă de supraviețuire.
Să știi să iei o decizie importantă la momentul oportun.
Să știi să iei o decizie importantă la momentul oportun.
Am descoperit că tatăl amicului meu era căpitan pe o balenieră
și m-am hotărât să părăsesc Polonia.
Am obținut un pașaport și iată-mă plecat într-o călătorie lungă,
fără să știu când aveam să mă întorc.
Când am trecut granița,
fredonam poloneza "Adio patriei".
Aveam un nod în gât.
Luam cu mine imaginea pădurilor și a tufișurilor,
ca și propria imagine,
cu un cuțit între dinți.
Și ai ajuns la Paris.
Eram refugiat.
Puteai să te întorci.
Glumești cumva ?
Pe pașaportul meu de refugiat, Polonia era țară interzisă.
Atunci mi-am dat seama repede
că, pentru a mă întreține singur, era mai bine să am o meserie.
Nu era chiar așa de rău. Nu erai sclavul nimănui, îți făceai singur programul
și erai plătit la negru.
Am avut mereu obsesia de a fi plătit în bani lichizi.
Ce este un cont ? Nu, domnule.
Dacă vreți să mă plătiți, o faceți direct, nu printr-o bancă.
Impozitele mi le plătesc, apoi, sărmanilor, în stradă.
Libertate, libertate... Dar zugrav ? Erai totuși artist.
Aniulka, am vrut să lupt, să schimb lumea.
Într-un fel, era și o exorcizare a propriilor demoni.
Cum puteam trăi cu rușinea de a fi fugit pe furiș din Polonia ?
Ce fel de cavaler eram ?
Unul care fuge cu coada între picioare ?
Erau lucruri mai importante de făcut.
Am încercat să merg în Congo, comuniștii tocmai luaseră puterea.
Apoi mi-am încercat norocul în Vietnam.
N-am mers, nu știam engleza.
M-am gândit mult, dar nu m-am putut hotărî.
Nu eram făcut să fiu "soldat într-un război mic".
Dar asta nu însemna că sunt orb.
Știam cine trage sforile în război. M-am ținut departe de ei.
Meseria de zugrav mă ajuta să trăiesc cum pofteam
și mă purta prin tot felul de medii sociale.
Am cunoscut fel și fel de oameni.
O altă regulă a supraviețuirii:
să-ți identifici adevărata luptă.
Să-ți identifici adevărata luptă.
În mai 1968, am fost foarte activ.
M-am precipitat pe baricade, am aruncat cu pietre.
În 1969, am cunoscut doi alpiniști
care creaseră o rețea de schimb de informații între Franța și Polonia.
Era în timpul Primăverii de la Praga.
Am împrumutat un Citroen DS alb, superb,
am înghesuit în el reviste "Kultura", cartea lui Orwell, pe mama ta...
Pe mama ?
Neavând pașaport, nu puteam călători.
Mama ta a încercat să ajungă în Polonia prin Cehoslovacia.
A fost prinsă și a stat un an și jumătate în închisoare.
Deși a trebuit să mai stea un an în Polonia,
după eliberarea din închisoare, Maria s-a întors în Franța.
Tu te-ai născut un an mai târziu.
Nu sunt Anna
Am cunoscut tot felul de grupări anticomuniste.
Aveau loc tot felul de întâlniri, unele de-a dreptul grotești,
dar măcar aveam chef să fac ceva.
În tot acest timp, numai gândul la disidenții ruși mă împingea înainte.
Gorbanevskaia a mers în Piața Roșie când rușii au intrat în Cehoslovacia
și a scos o banderolă dintr-un cărucior de copil.
Pe mine mă bântuie în continuare faptul că nu mi-am asumat destule riscuri.
Dar m-ai dus la întruniri. Îmi era frică să nu ne împuște.
Nu riscam mare lucru,
cel mult o reținere pentru tulburarea liniștii publice.
Pe Gorbanevskaia au închis-o într-o casă de nebuni.
Mai ții minte când l-au închis prima oară pe Michnik ?
Am organizat un miting cu homosexualii francezi.
Andrei, ucraineanul cu vocea cea mai puternică,
striga în portavoce: "Eliberați-l pe Michnik !"
Între timp, mă apucasem de alpinism.
Chiar că mă jucam cu moartea.
Atunci l-am pierdut pe Jedrek.
Eram în masivul Mont Blanc.
Sub noi, era ghețarul.
Ajunseserăm aproape sus,
când pur și simplu a dispărut.
A alunecat sau poate că nu era bine ancorat.
Puteam fi eu în locul lui.
Când a apărut mișcarea Solidaritatea, m-am retras.
Eram eu anarhist,
dar nu voiam să devin unul dintre proletarii lor.
Indivizii care făceau semnul victoriei cu degetele mă dezgustau profund.
Urmărind emoția maselor, mi-am dat seama că distracția s-a terminat.
În 1979, aveam să mă nasc a doua oară.
Rușii invadau Afganistanul.
De atunci, am stat cu ochii ațintiți
spre această parte a lumii.
M-am cufundat în cărți și în atlase.
Numai la Afganistan mă gândeam.
Și lucrul la care visasem toată viața...
Aveam să-l cunosc pe cel care nu se lăsa intimidat de Armata Roșie,
poporul afgan, oricât de sărac și de nevoiaș era.
În sfârșit, eram printre ai mei.
Ții minte uriașul meu tablou, de 2 pe 1,5 metri, despre Afganistan ?
Glorie eroicei Armate Roșii.
Era o mare manifestație de Întâi Mai, undeva, pe bd. Beaumarchais.
Puțin le păsa de comuniști sau de Afganistan.
Dar era multă lume, iar pe mine asta mă interesa.
Trebuie să recunosc că îmi era puțin teamă.
Să protestezi contra comuniștilor într-o zi de Întâi Mai !
Francezii nu prea înțelegeau care e problema noastră,
a celor care fugiserăm din țări comuniste
și veneam să le spunem că suntem solidari cu Afganistanul. Ce era asta ?
Luasem cu mine un fost campion de box zdravăn,
ca să mă protejeze în caz că lucrurile o luau razna.
Inima îmi bătea să-mi sară din piept, gura îmi era uscată,
stomacul îmi era strâns, dar eram de neclintit.
Între timp, garda mea de corp se plictisise și plecase.
Erai singur împotriva tuturor ?
Ghinionul naibii.
Înainte de încheierea manifestației,
vreo zece demonstranți m-au înconjurat.
Într-o clipă, am început să-i privesc de sus.
Mi-au dus tabloul pe o străduță.
Am urlat la ei să se oprească. Un tip blond a ieșit din grup.
I-am arătat mâna țipând:
"Privește-o bine ! Nu pot să-ți spun câți comuniști am ucis cu ea !"
- Era adevărat ? - Nu, făceam pe grozavul.
Eram un țap caraghios.
Dar i-ai pus pe fugă.
Și eu ce-am făcut ?
Aveam nevoie de ceva măreț, ca și ceilalți să se trezească.
Atunci, m-am hotărât să iau două steaguri
și să le înfig pe vârful Mont Blanc.
Solidaritate cu poporul afgan
- Ai apărut în "The New York Times". - Da !
Adam Jacek Winkler, alpinist polonez,
solidar cu poporul afgan.
- Cum ai ajuns în Afganistan ? - Cu trenul, de la Paris la Kabul.
Adam Jacek Winkler ajunge în gara din Kabul
și se regăsește în plină luptă a mujahedinilor.
Adam Jacek Winkler salvează gara Kabul de atacul Armatei Roșii.
Mujahedinii îl poartă pe brațe.
A fost o întreagă poveste ca să ajung în Afganistan.
Pakistanul nu recunoștea pașaportul meu de refugiat.
Aveam nevoie de un nou pașaport. Prima încercare,
un eșec total.
Prietenii mei din Jamaat-e-Islami au obținut o întâlnire
cu prim-secretarul ambasadei din Pakistan.
Nu le puteam spune că sunt zugrav,
că lucram și trăiam ilegal în Franța.
Atunci, le-am spus că sunt artist și teoretician,
precum și activist catolic.
Și a ținut ?
Sigur că nu !
Mă organizasem în grabă, luasem cu mine și niște desene.
Când le-au văzut, au înnebunit !
Trei tipi au venit spre mine, parcă erau mici gândaci negri.
M-au măsurat din cap până în picioare, s-au privit, au vorbit între ei.
Apoi unul dintre cei trei gândaci a deschis gura.
"Domnule", îmi zice,
"desenele dumitale sunt atât de violente, încât nu putem crede"
"că sunteți cine pretindeți."
A doua încercare, tot un eșec.
Ce puteam face ? Am încercat pe piața neagră a pașapoartelor din Paris.
Am dat peste niște "pești" sârbi care au încercat să mă tragă pe sfoară.
Încercarea numărul trei.
După o mulțime de tentative ratate, mi-am dat seama
că trebuie să merg la prefectură.
Am dat de niște creoli și, în schimbul câtorva mii de franci, l-am primit.
Avea ștampila prefecturii și atât. Toate rubricile erau goale.
Am început să învăț farsi. Am găsit un tânăr afgan.
Nu era deloc un profesor bun
și nici eu nu aveam talent la limbi străine.
Am început să inventez povești care s-ar fi putut petrece în Afganistan,
eu le spuneam în franceză, iar el le repeta în farsi.
Trebuia ca frații afgani să mă accepte.
Nu puteam apărea spunând: "Fraților, puteți conta pe mine !"
Profesorul Rabbani a fost marea mea șansă.
M-a invitat la cină. M-am dus cu albumul de fotografii.
La un moment dat, am cerut să iau cuvântul.
Îmi pregătisem discursul dinainte, desigur.
Am zis: "Dacă aveți încredere în mine, toată lumea va cunoaște"
"chestiunea afgană."
"Până acum, am făcut singur asta și asta."
La sfârșit, Rabbani a zis: "Bine."
Nu făceam parte din niciun grup. Eram un străin.
Îmi spuneau Polonezul.
Când m-ai sunat să-ți iei rămas-bun, am crezut că n-o să te mai văd.
Îmi luasem rucsacul și plecasem spre Roissy.
Te-am sunat.
Cu inima grea,
părăseam pământul Franței.
Știam că las absolut tot în urmă.
Și am ajuns acolo.
Picam din cer, era o cu totul altă lume.
Nu semăna cu nimic din ce cunoscusem.
Singura regulă a supraviețuirii aici
era să supraviețuiești.
Eram la Peshawar de două săptămâni
și așteptam să trec în Afganistan.
Ziseseră că n-o să stau mai mult de o săptămână,
însă n-a venit nimeni după mine.
Vedeam, în depărtare, crestele munților, iar dincolo era Afganistanul.
Începeam să mă îndoiesc că așteptarea mea mai are sens.
Un tânăr grăsuț mi-a deschis. Vorbea puțin franceza. Aveam noroc !
După un lung schimb de salutări, m-a invitat în biroul său.
"Mi s-a spus să vin azi", i-am zis.
"Maraburdin nu vine decât mâine", mi-a răspuns.
Am zis: "Bine, dacă trebuie să mai aștept, mă întorc mâine."
Simțeam cum mă cuprinde furia.
În clipa în care ricșa pornește, adorm.
Cinci minute mai târziu, sunt la marginea canalului.
Soldații pakistanezi blocaseră podul.
O mașină-capcană explodase, distrusese sediul partidului
și o școală de băieți din apropiere.
Ceea ce am trăit acolo
este ceea ce se cheamă frică.
Spectrul morții mă urmărea tot timpul. Hrană pentru corbi...
... ajungeai repede.
Fuseseră uciși copii pakistanezi. Mi se făcea rău.
Dacă ieșeam din clădire cu zece minute mai târziu ?
Am închis ochii, încercând să pun cap la cap amănuntele
din clipa în care ușa roșie se închisese în spatele meu.
Dar nu era nimic clar.
Totul era învăluit într-un praf roșiatic.
Deodată, m-am simțit privit.
Îmi venea tot mai tare să vomit.
Luptam cu frica.
Îmi spuneam continuu: "Nu ți-e frică."
Dar îmi clănțăneau dinții.
Era o singură lumină pe stradă. M-am dus acolo ca să-i văd și eu.
Am distins trei siluete, inclusiv chipul celui care mă fila.
Îmi făgăduisem să nu fug și totuși am plecat alergând.
Tâmplele aproape că-mi explodau, abia respiram,
genunchii mă dureau, durerea îmi străpungea oasele.
Eram deasupra unui canal de scurgere. Un miros groaznic mi-a invadat nările.
Însă esențial era să merg mai departe.
Eram într-un cimitir. Mi s-a făcut și mai frică.
Eram într-un coșmar fără de sfârșit.
Hotelul era mizerabil.
Încercam să dorm între zidurile înăbușitoare.
Din când în când, curentul se întrerupea,
iar sudoarea mi se prelingea pe corp.
Camera era atât de umedă, că ai fi zis că e o mlaștină.
Era ca într-un film prost, în care europeanului
ajuns la tropice i se face dor de casă
și e sigur că va duce o viață liniștită în continuare.
Dar eu nu eram venit de mult. Țelul meu era să rămân, nu să plec.
Aveam niște conturi de reglat, de când plecasem pe furiș din Polonia.
Nereușind să mă odihnesc, am rătăcit pe străzi,
afundat într-o noapte grea, plină de mirosuri necunoscute
și de zgomote asurzitoare.
Eram încă în viață.
A doua zi, am trecut granița. Supraviețuisem încă o dată.
După 21 de zile, în timpul atacului fortului comunist Keran-va-Menjan,
am fost împușcat în coaste. Îmi era frig, tot mai frig.
Am crezut că o să mor. Le-am cerut să mă întindă mai sus,
ca să pot vedea peisajul și norii de pe cer.
Dar m-am înșelat iar,
fiindcă, din nou, am supraviețuit.
Era cât pe ce să fiu arestat.
Am scăpat datorită unuia dintre cei care mă însoțeau.
Le-a spus că sunt unchiul lui, abia ieșit din închisoarea comunistă,
unde îmi pierdusem vocea.
Pentru o clipă, i-am văzut smulgându-mi limba.
Am ajuns la o garnizoană, unde băieții au râs de mine.
"Ai idee ce le fac rușii spionilor pe care îi prind ?" m-au întrebat,
probabil încercând să mă sperie.
"Când îți vor găsi pașaportul fals, vor crede că ești spion mercenar,"
"te vor duce la Kabul și îți vor tăia testiculele. Dar nu le va fi de-ajuns."
"Îți vor băga degetele în priză, ca să-ți facă părul creț."
Am scos două grenade din buzunar și le-am pus în fața lor.
Credeți că sunt așa de ușor de prins !
Aveam un plan când am venit aici.
În 1983, în tunelul Salang, care leagă nordul de sudul Afganistanului,
în mijlocul convoiului, o cisternă a luat foc și soldații ruși s-au asfixiat
din cauza fumului.
Mă știi doar, sunt încăpățânat.
Cunoșteam un tip obez, cu barbă, inginer electronist.
L-am plătit să-mi facă o telecomandă
cu care să arunc în aer cisterna.
Dar obezul a avut nevoie de prea mult timp să facă dispozitivul
și l-a făcut prost.
O situație de tot rahatul !
Iar mă simțeam ca un țap caraghios.
Mă săturasem mai mult decât oricând.
I-am zis lui Massoud despre plan, la prima întâlnire. A spus că e imposibil.
Dar mă alăturasem afganilor și, de atunci, am luptat cot la cot.
Primisem un cal tânăr și puternic. Îți dai seama !
Era prima oară când păream a fi așa cum mă visasem mereu,
un cavaler.
Un cavaler...
Îmi spuneam că armata lui Massoud e formată din țărani
care își dăduseră carele pe kalașnikovuri,
deci ce mai conta că lăsasem pensula ca să intru în luptă ?
Îl hrăneam numai cu carne.
Voiam să fie și mai puternic. Mă așteptam să se lupte pentru mine.
Când voiam să-l încalec, se împotrivea.
Începeam să mă lupt cu el până devenea docil și umil.
Oamenii din Panjshir aveau chipuri minunate,
ochi vii și un calm stoic.
În Panjshir, am învățat să am răbdare.
Înainte să vin aici, n-aveam stare.
Dar ajuns aici,
am dat de frigul năprasnic, de căldura atroce,
de foamete, de păduchi,
de diminețile în care ne trezeam devreme pentru rugăciune
și de așteptare. Așteptam mult.
Fiindcă nu știam limba, Blan Han devenise punctul meu de reper.
Când ataca el, atacam și eu.
Când țintea el, ținteam și eu.
Când se arunca la pământ, făceam la fel.
Nu trebuia să ai grijă decât de un lucru,
să supraviețuiești.
Cei mai mulți au murit, însă ceilalți
nu aveau decât o grijă: să rămână în viață.
Am învățat foarte repede o regulă importantă:
rușii nu făceau nimic înainte de nouă dimineața.
Așa că noi plecam la șase.
Din nefericire, în ziua aia, rușii se apucaseră de lucru mai devreme.
Dacă vrei să supraviețuiești, să nu te încrezi în reguli !
Zilele semănau una cu alta, ca firele de praf în aerul cald, uscat.
Ne trezeam în fiecare zi fără să știm dacă aveam să supraviețuim sau nu,
dacă liniștea nu va fi tulburată de zgomotul avioanelor,
al bombelor, al grenadelor sau al minelor care explodau.
Trăiam cu frica în sân, cu stomacul gol.
Am văzut prima victimă a minelor.
Nazer și-a pierdut ambele picioare, o mână și un ochi în ziua aceea.
L-am dus în munți. În peșteri,
sătenii se ascundeau și trăiau terorizați.
Trebuia să ne mișcăm constant,
prin văi înțesate cu mine,
sub o ploaie de bombe.
Odată, am cucerit poziția rușilor. Le-am luat toate kalașnikovurile
și am început să dansez. Eram beat de fericire !
Uneori, marșurile noastre aveau loc noaptea.
Era atât de frumos, că ți se tăia respirația
și, totodată, îți îngheța sângele în vine.
Mergeam prin munți, pe marginea prăpastiei,
știind că un pas greșit ne poate aduce moartea.
Încă un lucru: trebuia să ții ritmul,
șopteam mereu "zunt, zunt", mai repede, mai repede.
Adesea, se desprindeau bucăți de stâncă.
Drumul devenea un cimitir ciudat, cu cadavre expuse.
Din când în când, tirurile de mitralieră brăzdau cerul
și fugeam ca iepurii.
Panjshir, 1985.
Povestea bătăliei de la Pushgur.
15 iunie, la 200 metri de prima linie,
57 de oameni ai lui Massoud, ora 18.
Nu ne știam numărul exact decât la început și la sfârșit.
În timpul luptei, nimeni nu se gândea la ceilalți sau la moarte.
Eu, și mai puțin decât ceilalți.
Nu îmi era frică să mor.
Îmi era frică să nu mor prostește.
Dar să mori în luptă... Da, asta merită.
Comandantul Massoud
e un adevărat erou.
Pe atunci, îl urmărea poliția politică pakistaneză.
Până la urmă, nu l-au prins bolșevicii, ci talibanii.
Pe atunci, lupta ca și mine ca să apere Afganistanul de invadatorii bolșevici.
Era prietenul meu,
fratele meu.
Am încercat să înregistrez vocea lui Massoud.
Aveam nevoie de vocea lui.
Voiam s-o duc cu mine, speram să-i conving pe ceilalți să-l asculte.
Asta credeam pe atunci,
când mă încăpățânam să schimb lumea.
Afganistanul, cuprins de război, era pradă foametei și disperării.
Totuși, oamenii de acolo erau mai fericiți.
Am văzut persoane care pierduseră absolut tot
și care și-au lăsat casele pârjolite, mormintele înaintașilor.
Mergeau fără să știe ce îi așteaptă.
Când treceam unii pe lângă alții, ne salutam.
Ziceam: "Să nu obosiți." Iar ei răspundeau: "Să fiți sănătoși."
Din fericire, nu trebuia să-mi car rucsacul,
îl ducea calul.
Hotelurile noastre
erau, de obicei, o prelată aruncată peste un refugiu
sau suspendată pe niște pari, între stânci.
Iar restaurantul nostru luxos era o oală mare de orez sau o supă grasă de oaie.
Poate și niște ceai și niște coajă de pâine uscată.
Nu era nimic de mâncare.
Era frig.
Era zăpadă
și umezeală.
Hainele nu-mi țineau cald.
Chiar și în condițiile astea, eu acolo voiam să fiu,
voiam să rămân cu ei.
Puteam să și mor,
nu-mi păsa.
E noapte și ochii noștri sunt ai oamenilor care așteaptă.
Noaptea, stelele strălucesc ici și colo.
Plin de lacrimi, durere și suferință,
patul meu pare a fi așezat pe flăcări.
Cel mai mic lucru devine o perlă.
Dacă atinge fluxul voinței mele...
Ca o grădină în locul unde izvorăște apa.
Adormeam sub cerul liber. În fiecare seară, vedeam Carul-Mare,
Steaua Polară
și direcția nord-vest, în care se află Polonia.
O altă regulă a supraviețuirii
e să-ți iei cu tine busola. Nu uita.
N-o să uit.
Bătrânul Mollawi Meradjuhin și-a vândut casa
ca să finanțeze lupta partizanilor împotriva comuniștilor.
Biblioteca lui e acum ascunsă într-o grotă.
Înainte de răsărit, când ne vom pune iar în mișcare,
voi redeveni critic și la obiect.
Voi regăsi realitatea unei zile obișnuite de luptă în Afganistan,
în al nouălea an de război.
Călătoriile noastre prin munți păreau nesfârșite.
Nu ne duceau nicăieri,
doar către întâlniri violente cu moartea.
În fiecare noapte, se repeta același scenariu:
rușii foloseau trăgători camuflați cât instalau mine, apoi se retrăgeau.
Noi foloseam uneori explozibilul găsit în bombele rusești
și plantam mine în calea convoaielor sovietice.
Dar erau și multe miracole.
Aveam o capră.
Când cineva se apropia de grota noastră, capra ne prevenea.
Era o capră foarte inteligentă.
Le ducea pe celelalte capre la păscut și le aducea înapoi.
Aveam și o pisică, nedespărțită de capră.
Când capra dormea, pisica îi făcea masaj.
Într-o noapte, ne-au atacat. Ne-am dus repede în munți,
fără să ne mai gândim la capră.
După ce am urcat patru ore,
când am ajuns sus, capra era acolo.
Eram morți de oboseală, am adormit, dar capra a început să ne lovească.
La vreo 200 de metri de noi, erau rușii.
Unul fuma, iar capra a văzut fumul în întuneric.
Uneori nu mâncam nimic zile în șir.
Cinci, șase, zece zile... Am fi putut să mâncăm capra.
Dar cum să mănânci un prieten ?
Într-o zi, unul dintre noi a fost rănit grav.
Doctorul a zis că, dacă voia să supraviețuiască,
trebuia să mănânce ficat, fiindcă pierduse mult sânge.
Dar unde să găsești ficat în munți ?
Ne-am tot gândit
și ne-am hotărât să tăiem capra,
fiindcă nu puteam să-l lăsăm pe prietenul nostru să moară.
Însă chiar când tăiam beregata caprei,
prietenul nostru a murit și el.
Am început să plângem toți.
Și pisica ?
Văzând capra moartă, a fugit
și nu s-a mai întors.
Când am pierdut capra, am simțit că am pierdut tot.
Eram obosit. Atât de obosit !
Căldura teribilă, jivinele care mișunau...
Manevrele de noapte, ploaia,
frigul, înghețul m-au consumat, puțin câte puțin.
Într-o noapte, când mai era mult până la răsărit,
nu exista nicio speranță ca ploaia torențială să înceteze. Nu mai puteam.
Am încercat să îmi amintesc cum era viața mea dinainte și n-am putut.
I-am urmat. Voiam să mă întorc acasă. Aveam febră.
Pe la prânz, cineva ne-a adus pâine uscată.
După-amiază, rușii au bombardat satul.
A început să ningă. Am început să râd isteric.
Știam că vor urma câteva ore de liniște.
Aveam să mai supraviețuim câteva ore.
Am văzut mulți răniți care n-au supraviețuit.
Pe unii îi cunoșteam foarte bine,
dar n-am putut face nimic pentru ei.
Nici măcar nu știu cum să povestesc asta.
Schimbăm câteva cuvinte, priviri,
un zâmbet și gata.
Aveam malarie și nu mai vedeam decât cu un ochi.
Celălalt rămăsese lângă calul meu, în zăpadă, să privească moartea.
Cu ochiul rămas nu vedeam decât în alb și negru.
Apoi nu am mai văzut nimic.
Eram convins că murisem.
Am crezut că ai murit. Nu mai primeam scrisori.
Moartea m-a însoțit mereu.
Am văzut bombe, mine, puști...
Într-un fel, eram mort.
Mi-au dat și un nou nume, Adam Khan.
Tata e rege
Tata nu va muri niciodată
Atunci mi-am amintit că-ți promisesem că mă întorc,
că o să-ți aduc un cal, că o să revin.
Am plecat din Afganistan și m-am întors cât am putut de viu.
N-aveam stare. Aș fi vrut să mă întorc în Afganistan.
Dar îmi stricasem pașaportul, încercând să adaug date.
Armata Roșie s-a retras din Afganistan în 1989.
Un an mai târziu, URSS-ul nu mai exista.
Dar nenorocirile nu se terminaseră. Aveau să mai vină și altele.
Pe 9 septembrie 2001, Massoud a fost ucis de talibani.
Două zile mai târziu, pe 11 septembrie, a avut loc apocalipsa.
Se încheiase o epocă.
Acum, e de-ajuns să te urci într-un avion, să-i pui pilotului cuțitul la gât
și să intri într-o clădire.
Timpul meu trecuse.
Îmi trăisem apocalipsa.
Povestea mea se termină acolo unde a început,
pe munte.
În 2002, urcam singur, cu rucsacul în spate,
care, de când revenisem din Afganistan, devenise tot mai greu.
Când l-am lăsat jos, am simțit că mi-e frig.
Apoi am început să tremur puternic, după care mi s-a făcut cald.
Știam că avea să dureze câteva ore.
M-am întins, ca să pot vedea muntele și cerul.
Era o zi frumoasă.
Totul era de o frumusețe desăvârșită.
"Absolutnie !"
Nu mă părăsi, tată !
Nu plânge, Ania.
Sunt precum în cântec, "pe partea însorită a străzii".
Foarte, foarte departe de aici,
în Afganistan, locuiesc cei din Andaro,
ai căror copii se joacă cu zmeiele.
Copiii se joacă cu zmeiele.
Apoi, într-o zi, talibanii cei răi...
Talibanii cei răi vin. Vezi ?
Cu niște cai ca ăștia.
Au ajuns în vale
și au băgat copiii la închisoare. Fac alte desene mai târziu.
Și acum povestea...
Copiii au scris o scrisoare
și i-au dat-o unui porumbel călător care i-a dus-o comandantului Massoud.
Comandantul Massoud și-a mobilizat soldații,
care și-au luat caii și s-au dus să-i elibereze pe copii.
Dar caii au fost surprinși de troiene
și nu au putut merge mai departe.
Nu au știut ce să facă. Am doar niște schițe.
Uite, aici e Massoud.
Porumbelul care îi duce lui Massoud scrisoarea de la copii,
în care îi spun să îi salveze.
Sunt numai schițe...
Numai schițe.
Soldații lui Massoud stau pe girafe. E și mai frumos.
Au fost îngropați în zăpadă până aici.
Atunci a apărut balonul cu aer cald. În el, eram eu
și bărbații care ne-au dat tălpigi pentru zăpadă.
Am ajuns la sol și le-am pus girafelor tălpigii.
Datorită lor, au înaintat "hop, hop, hop",
prin vale,
i-au alungat pe talibanii cei răi și i-au eliberat pe copii.
În ultima scenă, armata lui Massoud se întoarce la Panjshir,
cu balonul cu aer cald.
Jos sunt tălpigii,
făcuți de o firmă, poate TSB sau așa ceva.
Un exemplar
va fi pentru fata lui Bernard
și două exemplare, pentru fata lui Massoud.
Vom pregăti o astfel de carte.
Cum trăiești știind că vei muri și cum te împaci cu misterul morții ?
Moartea ne înflăcărează uneori, ne face să iubim viața.
Filmul este inspirat din viața lui Adam Jacek Winkler.
Totuși, unele detalii au fost adaptate în scop dramatic.
Ați urmărit filmul MUNTELE MAGIC
Traducerea și adaptarea ANDREEA VARVARICI-PRUNESCU
Can't find what you're looking for?
Get subtitles in any language from opensubtitles.com, and translate them here.