Original subtitles

Douã vechi neamuri se înfruntã

În falnica Veronã ura nu se frânge.

Și iar porni-va dușmãnia cruntã,

Își vor pãta iar mâinile cu sânge.

Din sânu-acestei vrãșmãșii strãvechi,

Ies doi îndrãgostiți bãtuți de soartã,

Pieirea trist-a tinerei perechi

Va potoli înverșunata ceartã.

Vrajba s-a iscat și-ntre stãpâni și între noi, slujitorii.

Ah, mi-e totuna.

Vin încoace doi de-ai lui Montague.

- Bunã dimineața. - Bunã dimineața, domnule.

Încãierare. Eu îți acopãr spatele.

Așa.

Sã nu-ți iei tãlpãșița!

Nouã ne dai cu tifla, domnule?

Așa-mi veni, sã dau cu tifla, domnule.

Nouã ne dai cu tifla, domnule?

Nu, domnule.

Nu vouã vã dau cu tifla, domnule,

dar dau cu tifla, domnule.

Te mãnâncã pielea, domnule?

Pielea, domnule? Nu, nu. Nu, domnule.

Dacã te mãnâncã, domnule, îți stau la dispoziție.

Stãpânul ce-l slujesc, e vrednic ca și-al tãu.

Nu-i mai vrednic?

Ba da, mai vrednic, domnule.

Minți...

Trage spada!

Trage spada, dacã te țin baerile!

Gregory, nu-ți uita lovitura nãprasnicã!

Așa, Montague! La moarte cu Capuleții!

În lãturi, netoților! Spadele-n teacã!

Nu vã dați seama ce faceți!

Prințul a dat anume ordin sã opreascã

duelurile pe strãzile Veronei!

Vin Capuleții!

Tybalt, din neamul Capuleților!

Te-arãți viteaz cu slugile fricoase?

Benvolio, gãtește-te de moarte.

Vream sã-i împac.

Deci vârã spada-n teacã.

Dã-mi ajutor. Grãbește de-i desparte.

Cu spada trasã îmi vorbești de pace?

Urãsc cuvântul cum urãsc infernul

Și pe-ai lui Montague, pe tine.

Fricosule, încrucișeazã spada!

Capulet!

Montague!

Capulet!

Acum grãbește-te spre casã, hârbule.

Secãturã!

Capulet!

Dã-mi spada cea lungã! Ho!

Capulet!

Sã mergem în piațã!

Capulet!

Urmați-mã! Urmați-mã!

Ucide-l pe ticãlosul de Montague!

Nobile unchi! Nobile unchi!

Ce-i?

Sabia mea! Sabia mea!

Mai bine cârja! Spada la ce bun?

Sã nu mã ții! Mai bine las-mã sã plec!

Montague!

Ucideți-i pe Capuleți!

Te zdrobesc, lașule.

Prințul! Sosește Prințul! Aruncați armele!

Prințul! Prințul!

Sosește Prințul!

Aruncați armele! Prințul!

Supuși rebeli, potrivnici pãcii,

Sã aruncați degrabã A voastre spade-nfierbântate...

Aruncați-vã spadele.

Și ascultați porunca Pe care Prințul vostru-o dã.

Sunt trei încãierãri iscate Din vorbele nesocotite

Ce le-ai rostit, bãtrâne Capulet!

Nu, nu...

Și Montague...

De multe ori stricat-ați A strãzilor tihnitã pace.

Dar de veți cuteza vreodatã S-o tulburați din nou,

Cu viața veți plãti de-ndatã Primejduirea liniștei cetãții.

Acum plecați cu toții!

Tu, Capulet, sã mã urmezi.

Tu, Montague, sã vii dupã amiazã.

Iar voi plecați dacã vi-i dragã viața.

Pe unde-o fi Romeo? L-ai vãzut?

Ce bine-mi pare cã n-a fost de fațã.

Nu se-arãtase, doamnã, sfântul soare

În rãsãrit, la geamul auriu,

Când zbuciumul m-a alungat din casã

Și-n crângul semãnat cu sicomori

Zãrii pe fiul vostru rãtãcind.

Pornii spre el, dar la vederea mea,

Se cufundã în liniștea pãdurii.

Ades în zori de zi, acolo fu zãrit.

Îl vãd venind.

Lãsați-mã cu el.

Am sã-l descos pân-oi afla ce-l doare.

Ce fericire-ar fi-ntre patru ochi,

Sã-ți spunã pãsul!

Sã ne retragem, doamnã!

Salut și bunã dimineața, vere!

E-așa de dimineațã?

- A bãtut de nouã adineauri. - Vai!

Ce lungi sunt orele-ntristãrii!

Nu tata, oare, se grãbea sã plece?

Chiar el.

Dar ce mâhnire-a prelungit Nemãsurat de mult durata orei?

Mâhnirea care, de mi-ar fi aproape, Le-ar prescurta.

Dar, Romeo...

Rãmâi cu bine, vere!

O, Doamne, ce-ncãierare-a fost?

Dar e bine sã nu-mi spui,

Cãci știu deja ce s-antâmplat.

Aici de urã-i vorba, Și nu de dragoste, cum vezi.

Așteaptã-mã sã vin și eu!

Și Montague, deopotrivã mie,

Îndurã osândirea.

Și s-ar cãdea...

La bãtrâneți, acum, sã ne-mpãcãm.

Vã bucurați de cinste amândoi.

Pãcat c-atâția ani v-ați dușmãnit.

Însã acum prea nobil lord,

Ce spui de rugãmintea mea?

Ce-am spus mai înainte.

Fata mea Deprinsã nu e cu ale lumii datini.

Nici n-are încã paisprezece ani.

S-o pârguiascã douã veri, mai lasã,

Pân-o sã fie bunã de mireasã.

Sunt mame și mai tinere ca ea.

Dar prea se ofilesc de timpuriu.

Mi-a înghițit pãmântul toate cele,

Și ea-i lumina bãtrâneții mele.

Iubite Paris, de-i ești cumva pe plac,

Cum zice ea, întocmai am sã fac.

Peter!

În seara asta e petrecerea-mi vestitã,

Și oaspeți mulți aștept ca sã ia parte.

Pe toți cei scriși aici, pe fiecare,

Poftește-l sã ia parte la serbare.

Unde mi-e, doicã, fata? Cheam-o-ncoace!

Zãu c-am chemat-o! Jur pe cinstea mea,

La doisprezece ani neprihãnitã!

Unde-o fi fata asta? Julieta! Julieta!

Unde-o fi fata asta? Julieta!

Unde-o fi fata asta? Julieta!

Mã cheamã cineva?

Da, maicã-ta! Cinstita doamnã, mama!

E mama, Julieta, Cinstita doamnã,

Degrabã, fatã! Fugi degrabã!

Pe unde umbli?

Aici sunt, mamã. Care ți-e voia?

Iatã ce e...

- Mai iute, fetelor! - Vino, vino...

Doicã...

Aș vrea sã-i spun ceva. Ne lași?

Ba nu! Rãmâi s-asculți și tu! Mi-am amintit.

Și dã-ne sfatul tãu.

Prea bine știi ce vârstã are fata mea.

Pãi cum? La ceas și la secundã.

N-a împlinit nici paisprezece ani.

Mã jur pe paisprezece dinți din gura mea,

Cu toate cã mi-au mai rãmas doar patru,

Cã n-amplinit nici paisprezece ani.

Cât sã mai fie pânã la-ntâi august?

Vreo douã sãptãmâni și-o zi sau douã.

Oricâte-or fi, taman c-o zi-nainte,

De ziua-ntâi august, împlinește Fetița noastrã paisprezece ani.

Cã doar Suzana...

Odihneasc-o Domnul, Era de-o vârstã.

A pierit cu zile. N-o meritam, pesemne.

În iulie, treizecișiunu, seara,

Fata-mplinește paisprezece ani.

Am înțãrcat-o... Știu prea bine,

La Mantua plecaseți cu stãpânul!

țin minte ca acum.

Pe sfânta cruce, se ținea-n picioare

Și da fuguța peste tot.

Cu-o zi-nainte-și cucuiase fruntea;

Bãrbatul meu - sã-l ierte Dumnezeu, Cã vesel om era -

O luase-n brațe și-i spusese:

”Cum de cãzuși cu fața-n jos?

Pãi nu-i mai înțelept sã cazi pe spate?”

ții minte, Julieta?

Doicã!

Și jur pe Maica Precistã,

C-atunci, fetița A gângurit oprindu-și plânsul: “Da.”

Ajungã-ți, doicã, rogu-te! Mai taci!

Prea bine doamnã.

Ei bine, Julieta.

Sã îți ajute Domnul!

Prunc mai frumos ca tine n-am crescut.

Sã nu-nchid ochii pân’ te-oi vedea mireasã,

Atât aș mai dori.

Mireasã! Chiar despre asta-i vorba.

Ia spune, Julieta, fata mea,

N-ai vrea sã te mãriți?

Nici nu visez la cinstea asta!

Cinste? De n-aș ști cã te-am alãptat, aș zice

C-ai supt cu laptele deșteptãciunea.

Gândește-te la mãritiș, acum!

Sunt fete mai tinere ca tine în Verona,

De toți cinstite, mame cu copii.

La vârsta ta eram și eu ca ele

Ba chiar mai fragedã eram Decât ești tu acum, fecioarã.

O, da, mi-aduc aminte.

În douã vorbe:

Frumosul Paris te-a pețit.

Ce tânãr, fata maichii! Ce flãcãu!

Mai chipeș ca figurile de cearã.

Nu-i în Verona floare mai frumoasã!

Neprețuitã floare-ntr-adevãr.

Ce spui? Îl vei iubi pe Paris?

Doamnã! Doamnã!

Musafirii au sosit, masa e gata.

Sunteți chematã, domnișoara așteptatã!

Haidem.

- Pe scurt: îl vei iubi pe Paris? - Mamã,

Am sã mã uit la el și-mi voi da seamã.

Dar ascultând cuvântul tãu, în carte,

N-am sã citesc o slovã mai departe.

Julieta, te-așteaptã Paris.

Da, doamnã, vin.

Hai, fugi, spre nopți și zile fericite!

Dați-mi o mascã sã-mi acopãr fața!

O mascã pentru alta.

De-mi vor zãri sluțenia, ce-mi pasã!

Roși-va masca-n locul meu.

Sã cerem scuze luând cuvântul, sau

Sã ne vedem de treabã fãrã scuze?

Sunt demodate florile de stil.

Au sã-și arunce ochii-asupra noastrã

Iar noi asupra lor. Atât și vom pleca.

În ușã batem, intrãm și-odat-ajunși,

Sã dãm, toți, cât mai iute din picioare.

De bune-s, bune, asta spun și eu,

Dar ne dã ghes un gând nebun.

Ce vrei sã zici?

Azi noapte am visat...

Și eu la fel!

Ei? Ce-ai visat?

Cã neadevãrat viseazã visãtorii.

Scumpe vãr, Ce li se-aratã-n vis e adevãr.

Pesemne cã azi noapre te-a cãlcat Regina Mab.

Regina Mab?

Care-i... la zâne moașã.

Trecând cu-ntregul ei alai

Deloc mai mare ca un bob de-agatã,

Pe inelarul unui demnitar

Pictat cu fire de nisip lucind,

Și peste nasul celor care dorm.

Sirepe pulberi îi împing trãsura Cu spițe: lungi picioare de pãiang

Și coviltirul: aripi de lãcustã

Cu hamuri din pãienjeniș subțire

Zãbale: raze umede de lunã,

Bici: picioruș de greier!

Șfichi: un fir de funigel.

Și cu acest alai

Aleargã noaptea în galop Prin mintea celor ce iubesc,

Și ei de dragoste viseazã;

Pe buze de femei visând sãruturi,

Ades de Mab spuzite cu bãșici,

Fiindcã rãsuflarea lor,

A dresuri le miroase greu.

Sau cu-o codițã de purcel de dijmã,

Vreun popã gâdilã sub nas când doarme,

Iar lui i se nãzare-n vis pomeni.

Amin.

Peste vreo beregatã de rãzboinic,

De trece, el viseazã beregãți tãiate,

Salturi, spade de Toledo,

Rãpãit de tobe, sare ars din somn,

Îngânã speriat... o rugã douã...

Și-adoarme iar.

Tot zâna Mab, la cai,

Le-ncurcã noaptea coamele și ciuful

Soios al deocheatelor îl leagã, De pãrul spiridușilor. Pãzea!

Te paște nenorocul de-l dezlegi.

Și tot ea, vrãjitoarea, când cuminți,

Dorm fetele pe spate le apasã

Și sarcina le-nvațã cum s-o poarte.

Așa e ea...

Așa e ea când...

Așa... e ea.

Destul, Mercutio, te liniștește.

Bați câmpii.

Bați câmpii...

E drept. Așa-i, vorbesc de vise;

Progenitura unui creier leneș

Împerecheat cu-nchipuiri deșarte,

Plãmadã strãvezie, ca de aer,

La fel de schimbãtoare cum e vântul

Ce-alintã sânul Nordului de gheațã,

Și își întoarce fruntea mâniat,

Spre-mbãlsãmatul Sud scãldat de rouã.

Ne suflã-n ciorbã vântul ãsta.

Voi tobe, rãsunați! Voioși sosim!

Romeo, ajungem prea târziu.

Mã tem cã prea devreme...

Cãci mintea mea mã-ndeamnã sã presimt

Cã un dezastru spânzurând de stele deocamdatã

Dezlãnțuit porni-va cu prilejul Nefast al balului din astã noapte,

Cã el va pune capãt unei vieți

Zadarnice, în pieptul meu închisã,

Printr-un mijloc nedemn și c-am sã pier.

Dar știu cã cel ce cârmuiește cursul vieții mele...

O sã-mi îndrepte pânza.

Intrați în casa mea sãrãcãcioasã! Bine-ați venit, seniori!

Ah, draga mea Elena, draga mea nepoatã.

Fiți toți bineveniți! Și, domnilor, vã bucurați!

Fiți pline de viațã, doamnelor!

Bine-ați venit, seniori!

Purtam, cândva, și eu o mascã

Și-ndrugam și eu Frumoaselor dulci șoapte la ureche.

S-au dus acele vremi. Bine-ați venit, seniori!

Doamnelor!

Ah, ochii cum învațã Fãcliile sã rãspândeascã viațã!

Atârnã ea, de-al nopții chip, la fel

Ca de-o ureche neagrã un cercel.

Nu-s pãmântene-asemenea comori!

Columbã albã într-un cârd de ciori,

Așa strãluce printre celelalte.

Tu, inimã, ai mai iubit?

Pe ochii mei mã jur cã-ntâia oarã,

Vãzut-am frumusețea-n astã searã.

Un Montague s-aratã, dupã glas.

Un Montague e, unchiule, în casã

Un ticãlos și un vrãjmaș, un ins

Venit sã ne stârneascã dinadins.

Nu-i tânãrul Romeo?

Îndrãznește Sã vin-aici mascat ca o paiațã

Sã ia-n rãspãr serbarea noastrã?

Dã-i pace! E un om cuviincios.

Verona toatã laudã purtarea Acestui nobil dãruit.

Pentru nimic în lume n-aș dori

Vreun rãu în casa mea sã se întâmple.

Nu-l lua în seamã, deci, și ține-ți firea!

Moreska!

Moreska!

Dar, unchiule, e o rușine!

Du-te!

Ești obraznic, zãu așa.

Gâlceavã între oaspeți vrei sã iști?

Stãpân sunt eu aici, sau tu?

Nu-ngãdui sã rãmânã!

Nu-ngãdui sã rãmânã? Îngãdui sã rãmânã, eu! Poftim!

Cã bine zici.

Tu ești un prinț. Mai bine taci, ori...

Vã faceți de ocarã! Sã tãceți!

Cântã Leonardo.

Leonardo, te rugãm sã cânți.

Ce este un tânãr?

Fire clocotitoare.

Ce-i o fecioarã?

Ghiațã și dorințã.

Lumea își vede de ale ei...

Un trandafir va înflori

Iar apoi se va ofili.

Așa este și tânãrul,

La fel cinstita fecioarã.

Vine o vreme

Când zâmbetele dulci

Își au rostul lor,

Când mã îndrãgostesc de dragoste.

Unii la cãsãtorie se gândesc,

Alții vorbesc într-una și amânã.

A mea mã duce cu vorba.

Cupid ne mânã și ne adunã.

Zburdã, ștrengare, cântã-mi un cântec

Cãci moartea se-apropie cu liniștea grea.

Mai dulce ca mierea mai amarã ca fierea

Se stinge iubirea Și nu mai învie...

Mai dulce ca mierea mai amarã ca fierea

Cupid ne mânã și ne adunã.

Un trandafir va înflori

Iar apoi se va ofili.

Așa este și tânãrul,

La fel și cinstita fecioarã.

De pângãresc cu mâna-mi

mâna-ți sfântã

Voi ispãși cu buzele, cãci ele -

Doi pelerini sfielnici - se avântã

Cu-o sãrutare vina mea s-o spele.

Ah...

Nu-i vinovatã mâna, pelerine!

Cãci pelerinii, dacã vor,

Pot strânge-n palme mâini divine

Strânsoarea asta e sãrutul lor.

Dar pelerini sau sfinți, n-au buze, gurã?

Da, pelerine, pentru rugãciune.

Atunci... Mâini fie-ți, sfânto, buzele!

Te-ndurã, Cãci altfel deznãdejdea mã rãpune.

Primind chiar ruga, sfinții stau pe loc.

Atunci sã stai...

Cãci împlini-voi ruga mea de foc!

De gura ta pãcatul meu se-aninã!

Și buzele-mi vor pãtimi pe rug.

Din vina alor mele? Dulce vinã!

Dã-mi-o-ndãrãt!

Un trandafir va înflori

Iar apoi se va ofili.

Așa este și tânãrul,

La fel și cinstita fecioarã...

Julieta!

Domnișoarã Julieta!

Doicã?

Te cheamã mama, domnișoarã.

Mai iute! Fugi mai iute!

Și cine-i mama?

Domnule, aflați Cã e stãpâna casei, o cucoanã,

Deșteaptã, bunã, plinã de virtuți.

Pe fata asta eu am alãptat-o.

Și cine-o izbuti sã o pețeascã -

Norocul lui! Avere berechet!

Se trage, deci, din neamul Capulet?

Plãti-voi scump! Mi-e zãlogitã viața.

Cum, doamnelor?

Plecați așa curând?

Târziu s-a mai fãcut, pe legea mea!

Am ostenit. Mã duc la treaba mea.

Frumoasã Julieta!

Ia spune-mi, doicã.

- Cine-i seniorul? - E nobilul Paris.

Nu el, ci cel din urma lui!

- Nu știu. - Du-te de-ntreabã.

- E Romeo, din casa Montague. - Poftim?

Romeo-l cheamã. Singurul fecior

Ce-l are Motague, vrãjmașul vostru.

Iubirea mea e-al urii mele fiu,

Eu nu-l știam. Îl știu. E prea târziu!

Sunt pedepsitã sã iubesc pe un

Vrãjmaș ca el, în loc sã mã rãzbun.

Julieta!

Domnișoarã Julieta!

Stãpânã!

Romeo!

Julieta!

Romeo!

Domnișoarã Julieta!

Julieta!

Romeo!

Romeo!

Romeo!

Romeo!

1, 2, 3.

- Romeo! - Romeo!

E deștept, A șters-o sã se vâre-n așternut.

- Ba a sãrit din fugã zidul. - Cheamã-l, Mercutio.

Romeo!

Romeo! Patimã! Îndrãgostit!

Doamnã!

Romeo!

N-aude, nu tresare, nu clintește.

Face pe mortul.

De rãni își bate joc cel neatins.

Romeo, hai acum!

Atât de slab...

Ce licãr joacã în fereastrã?

Dar e stãpâna mea!

Iubita mea!

O, dac-aș ști...

Vorbește fãrã glas. Ei, și? Ce-mi pasã?!

Cu ochii îmi vorbește. Îi rãspund.

Sunt prea-ncrezut.

Nu mie îmi vorbește.

Doi aștri fãrã seamãn, din senin,

Plecând cu treburi, roagã ochii ei

Sã scapere pânã se-ntorc.

Pe mânã-și lasã fruntea.

O, stãpânã, De-aș fi mãnușã eu pe alba mânã,

Ca sã-ți ating obrazul...

Vai mie!

Vorbește!

Vorbește, înger de luciri cerești!

O, Romeo, Romeo...

De ce și pentru ce ești tu Romeo?

Reneagã-ți tatãl! Leapãd-al tãu nume!

Sau dacã nu, sã-mi juri cã mã iubești,

Și n-oi mai fi o Capulet.

Sã mai ascult, sau sã-i vorbesc?

Dușman doar numele îmi e,

Cãci tu ești tu, nu ești un Montague.

Și ce-i un Montague?

Nici mânã, nici picior, Nici braț, nici fațã,

Nici o altã parte Din trupul bãrbãtesc.

Alege-ți altul!

Ce preț are un nume? Trandafirul,

Oricum i-ai spune, tot așa-și împarte Mireasma dulce;

Tot astfel și Romeo, De l-ar chema oricum,

Ar rãspândi aceeași dulce vrajã Ca și acum.

Romeo, schimbã-ți numele ce nu-i

Nimic din tot ce ai, și-n locul lui, Mã ia întreagã.

Te iau precum ai spus!

Și mã botez din nou de-mi spui „iubite”.

De azi încolo nu mai sunt Romeo.

Cine ești tu ce-nvãluit în noapte

În tainele-mi pãtrunzi?

O, dupã nume Nu știu sã-ți spun prea bine cine sunt.

Urât mi-e numele ce-l port, iubito.

Fiind dușmanul tãu, de l-aș avea

Scris pe-o hârtie, în bucãți l-aș rupe.

Ah, nici mãcar o sutã de cuvinte De gura ta rostite n-a sorbit

Urechea mea, și-ți recunoaște glasul.

Nu ești Romeo, tu? Un Montague?

Nici unul nu-s, nici altul, de nu-ți place.

Cum de-ai pãtruns aici și pentru ce?

E zidu-nalt, greu de sãrit și locul,

Și locu-acesta pentru tine-nseamnã moarte

Dacã vreo rudã-a mea te va zãri.

Mi-a dat iubirea aripi sã m-avânt,

Nu-i zid înalt sã-i punã piedici:

Iubirea-nfrânge tot ce-i stã în cale,

Nu pot sã-mi facã nici un rãu ai tãi.

De te zãresc pe-aici, îți curmã viața.

M-ascunde noaptea cu-ntunecata-i mantã!

Dar dacã nu ți-s drag...

Mai bine-ar fi sã mã gãseascã-aici

Și sã sfârșesc, rãpus de ura lor,

Decât s-aștept, urât de tine, moartea.

Tu mã iubești?

Știu, vei rãspunde: Da! Și-am sã te cred.

Dar poate sã te-nșeli, jurând, și Zeus,

Își bate joc de jurãmântul strâmb.

O, dragul meu Romeo, spune-mi drept,

ți-s dragã-ntr-adevãr

Sau poate-ți pare Cã m-am lãsat prea lesne cuceritã?

Sã te înfrunt, sã-ți spun ursuzã: Nu?

Iar tu sã-ți dai silința sã-mi câștigi iubirea?

Vorbind cinstit, o, dragã Montague,

Sunt prea îndrãgostitã.

- Par, poate, ușuratecã puțin. - Nu.

Dar am sã-ți fac dovada-n viitor

Cã sunt de mii de ori mai credincioasã

Decât mironosițele viclene.

E drept c-am întrecut mãsura.

Dar tu ai prins ușor de veste

Cât de nãvalnicã îmi e iubirea.

De-aceea, iartã-mã!

O, nu-mi lua Cuvintele ce-mi tãlmãcesc pornirea

Drept un capriciu înlesnit de noapte.

Pe raza preacuratã-a lunii-ți jur!

Nu! Nu jura pe-amãgitoarea lunã

Ce-n fiecare lunã-și schimbã discul.

Nu vreau sã fii ca ea de nestatornic.

- Pe ce sã jur? - Nu! Nu jura deloc!

Sau, dacã vrei, pe sufletul tãu jurã,

Zeu bun la care în genunchi mã-nchin,

Și-am sã te cred.

Dacã iubirea mea... Îți jur...

O, Julieta!

Noapte bunã.

Sub calda boare-a verii,

Pân’ ne-om vedea, va fi învoaltã floare Plãpândul mugur al iubirii.

Somn lin și noapte bunã. Dulcea pace

Din sufletu-mi asupra ta coboare.

Pleci și mã lași așa, nemângâiat?

Ce mângâieri sã-ți dau în astã noapte?

Sã-mi juri, cum ți-am jurat, cã mã iubești.

Eu ți-am jurat fãrã sã-mi ceri. Și totuși,

Aș vrea sã pot acum sã-ți jur din nou.

Iei jurãmântul înapoi?

De ce, iubito?

Doar ca sã am ce-ți da-napoi!

Dar mi-e destul și-atât cât am, spre-a fi

Asemeni mãrii, darnicã. Iubirea mi-e adâncã precum marea:

Pe cât dau eu, pe-atâta am mai mult de dãruit.

Ca marea, n-are capãt.

Julieta!

Îndatã, doicã!

Credințã cât lipsesc, drag Montague.

Stãpânã!

S-aștepți puțin! Mã-ntorc îndatã.

Stãpânã! Domnișoarã Julieta!

O, noapte! Noapte binecuvântatã!

Mã tem cã totul nu-i decât un vis

Scornit de noapte. Pare prea frumos,

Prea dulce ca sã poatã fi aievea.

O vorbã numai, și-apoi, noapte bunã!

- Iubirea ta de e curatã... - Da...

Și dacã vrei sã ne luãm,

Eu voi trimite mâine, Pe cineva sã-mi spui în care zi

Și unde vrei sã facem cununia.

Iar eu ți-oi pune totul la picioare,

Oriunde te-oi urma, stãpânul meu!

Stãpânã!

Vin, doicã, vin.

Dar dacã nu-i așa, atunci te rog...

Domnișoarã Julieta! Îndatã, doicã, vin!

Mã lasã deznãdejdii mele pradã.

Așteaptã mâine, nu uita!

Mã jur pe viața mea cã mâine...

De mii de ori îți spun acuma noapte bunã!

Romeo!

Când ai vrea sã vie mâine?

- La ora nouã. - Nu am sã uit!

Vai! Pân-atunci sunt douãzeci de ani!

Romeo!

Iar te-am chemat și am uitat de ce.

Rãmân aici pânã ți-aduci aminte.

Dacã rãmâi, am sã-mi aduc aminte

C-aș vrea sã tot rãmâi și-am sã tot uit.

Mã las-atunci sã stau mereu aici, Ca tu sã uiți mereu, și voi uita

De oameni și de lume.

Hai, du-te! Noapte bunã! Despãrțirea

Îmi e o suferințã-atât de dulce,

Cã pân-n zori ți-aș spune noapte bunã.

Frate Lorenzo!

Ce limbã dulce-mi dã binețe-n zori de zi?

Pãrinte, bunã dimineața!

Când tânãr ești și zdravãn, n-ai habar! De aur îți e somnul!

Așadar, cam ce-a putut, Devreme, sã te-ndemne

Sã sari din pat? Neliniștea, pesemne.

Sau dacã nu, și cred cã nu mã-nșel,

Romeo-al nostru n-a dormit defel.

Așa e!

Mai dulce-a fost odihna mea ca somnul.

Ai fost la Rosalina, te ierte Domnul!

Nu Rosalina, ci chinul dinainte

Le-am dat uitãrii. S-a sfârșit, pãrinte.

Te știu bãiat cuminte. Unde-ai fost?

ți-oi spune. Întrebarea n-are rost.

Asearã-n casa dușmanului meu,

O fatã m-a rãnit.

Mãrturisește-mi totul, nu pe sfert,

De vrei sã te dezleg și sã te iert.

Sã-ți spun atunci al inimii secret;

Mi-e dragã fata cui? Lui Capulet.

Și eu i-s drag. Rãmâne,- mi pare mie,

Sã ne unești prin sfânta cununie.

Când, unde, cum ne-am îndrãgit și cât,

Îți spun pe drum. E lucru hotãrât

Sã ne cununi chiar azi.

Pe sfântul Francis!

Și Rosalina ce-ai iubito? ți-ai scoso-așa ușor din minte?

Te rog... Mã iei peste picior, pãrinte!

Tinerii se înșealã, Se îndrãgesc din ochi, la repezealã.

Ascultã-mã, pãrinte!

Șiroi de lacrimi ți-au pãtat lumina

Și-obrajii palizi pentru Rosalina!

De te-ai schimbat, repetã pe de rost:

Femeia piere când bãrbatu-i prost.

C-am îndrãgit-o mã certai mereu.

Cã idol ți-o fãceai, copilul meu.

Da! Fiindc-o iubeam...

Ziceai sã-ngrop iubirea sub pãmânt.

Dar nu sã tulburi alta, din mormânt.

Dar hai cu mine, tânãr nestatornic

Cãci poate sã te sprijin fi-voi vrednic.

Pãrinte!

Și între neamuri, trainica unire

Schimba-va ura veche în iubire.

Sã mergem cât mai grabnic!

Mai domol!

Te-mpiedici când alergi și calci în gol.

Pe unde naiba bântuie Romeo?

În noaptea asta o fi dat pe-acasã?

În noaptea asta o fi dat pe-acasã?

Cine?

Romeo.

O, nu acasã. Am vorbit cu pajul lui.

Știi cã Tybalt, din neamul Capulet,

I-a trimis acasã o scrisoare?

O provocare la duel, nici vorbã.

Romeo-i va rãspunde.

Orice om Ce știe carte i-ar putea rãspunde.

Va rãspunde celui ce i-a trimis scrisoarea,

Și-i va plãti sfidarea cu sfidare.

Vai, bietul Romeo, e ca și mort!

Strãpuns de ochiul negru al unei pale fete.

Îi țiuie-n urechi un cântec de iubire,

Și inima îi e strãpunsã drept în mijloc

De sãgeata orbului arcaș.

Ãsta e om sã lupte cu Tybalt?

De ce nu, cine-i Tybalt!

Mai ceva decât Prințul Pisicilor, ți-o spun eu.

Bunã dimineața la amândoi.

Parc-ar fi o scrumbie sfarogitã și stoarsã de icre.

Te-ai matofit și te-ai uscat cu „Pardonnez moi”.

A, senior Romeo,

- Bonjour. - Bonjour.

Te salut pe franțuzește, potrivit cu nãdragii tãi franțuzești.

Frumos ne-ai tras pe sfoarã azi noapte.

Cine v-a tras pe sfoarã?

Ne-ai tras chiulul, domnule, ne-ai tras chiulul!

Nu poți sã pricepi?

Iartã-mã, bunule Mercutio.

Am avut o treabã importantã.

În asemenea împrejurãri nu se cere prea multã curtenie.

Treci între noi, bunule Benvolio, judecata mea e slabã.

Judecata ta e dulce ca fierea,

un sos din cale-afarã pipãrat.

Ia spune, nu-i mai bunã gluma

decât scâncelile tale de îndrãgostit?

Acum ești plin de voie bunã!

Ești altul! Ești Romeo!

Așa cum arta te-a fãcut, Dar în același timp natura.

Dragostea ta copilãreascã

parc-ar fi un nebun gonind cu limba scoasã de ici colo

doar o gãsi o gaurã în care sã-și lepede sceptrul!

Isprãvește! Ajunge!

Vrei sã-mi isprãvesc povestea tocmai când am ajuns la coadã?

Altfel ai lungi-o din cale-afarã.

Nu, nu, nu, oricum aș fi sfârșit-o

pentru cã-i dãdusem de fund

și n-aveam cum sã merg mai departe.

Uite ce harnașament arãtos.

E ca o barcã.

O pânzã!

O pânzã! O pânzã!

Ba douã, douã! O ie și-un surtuc.

- Peter. - Ce dorești?

Dã-mi evantaiul, Peter.

Bunule, Peter, vrea sã-și ascundã fața,

cãci evantaiul e mai arãtos ca obrazul dumisale.

Bunã dimineața, domnii mei.

Bunã seara, grațioasã doamnã.

De ce, mã rog, „bunã seara”?

Pentru cã, dupã câte știți,

limba dezmãțatã de pe ceasornic

stã sculatã în amiaza mare.

Zãu, nu ți-e rușine? Ce fel de om ești tu?

Un om, doamnã, pe care Dumnezeu l-a zãmislit spre propria lui pagubã.

Cã bine zici! Spre porpria lui pagubã...

Dar domnii mei, îmi spune careva

unde l-aș putea gãsi pe tânãrul Romeo?

Romeo! Romeo...

Hei!

Eu sunt cel mai tânãr care rãspunde la numele ce l-ai pomenit

în lipsa altuia mai vrednic.

Dacã dumneata ești, domnule,

Aș vrea sã-ți spun ceva, siparat..

Sã știi cã-l poftește disearã la sipareu.

O codoașã! O codoașã!

O codoașã!

Ticãlos nerușinat!

Uite-o cã vine!

Mercutio, nu!

Un iepure bãtrân, cu blanã surã,

Un iepure bãtrân, cu blanã surã,

De Paști, în post, e bun sã-l faci fripturã

Dar iepurele cel cu blanã surã,

Îl ții prea multã vreme la pãstrat,

Bãtrânul iepure-mpãnat Se stricã pânã-l bagi în gurã.

Rãmâi cu bine, strãveche doamnã.

Pungaș nemernic! Pungaș nemernic...

Eu nu-s una din fetele cu care umbli.

Nu-s una din dezmãțatele tale.

Hei, javrã, pungaș nenorocit!

Pungaș nenorocit, nenorocit!

Rogu-te, domnule, cine-i negustorul acela de vorbe deocheate?

E un anume domn, doicã dragã, cãruia-i place sã se audã vorbind

și care turuie într-un singur minut

mai mult decât e-n stare sã asculte o lunã întreagã.

I-arãt eu lui, chiar de-ar fi mai breaz decât este,

și pe de-asupra ca încã douãzeci de gãgãuți ca el.

De n-oi putea sã-i viu de hac, o sã se gãseascã alții.

Și tu ce-mi stai cu mâinile-n sân?

Cum de te rabdã inima sã-l lași pe orice necioplit

sã-și batã joc de mine?

Auzi, nerușinatul!

Cu voia dumitale, o vorbã am sã-ți spun.

Bãtaie de cap.

Tânãra mea stãpânã m-a mânat încoace sã vã caut.

Ce m-a rugat sã vã spun,

pãstrez deocamdatã pentru mine.

Dar înainte de toate, vreau sã vã spun

cã dacã vi-i în gând numai s-o amãgiți...

Doicã...

Cum spuneam,

ar fi o purtare cum este alta mai josnicã

fațã de o domnișoarã de neam bun.

Așa cã dacã umblați cu șoșele și momele cu ea,

ar fi un lucru cât se poate de urât fațã de orice domnișoarã,

și o mare neobrãzare.

Doicã...

Te rog spune-i stãpânei dumitale cã jur pe...

Sã-i spui așa:

Azi dupã-amiazã La spovedanie sã-i spui sã vie,

Lorenzo, bunul frate, în chilie, Ne și cununã.

Iatã, pentru trudã.

Nu, domnule, nu iau mãcar un sfanț.

Ia, rogu-te! Nu-i mare lucru, ia!

Nu.

Atunci...

Prea bine, domnule. Stãpâna mea e cea mai dulce fetișcanã.

Doamne, Doamne, mai ieri-alaltãieri era doar atâtica.

Pe curând!

E în oraș un senior pe care-l cheamã Paris.

Tare ar mai vrea s-o îmbrobodeascã.

O mai necãjesc eu, câteodatã spunându-i cã Paris s-ar potrivi cu ea.

Doicã, sã mã vorbești de bine.

De mii de ori.

Bãtea de nouã când trimis-am doica,

Zicea cã vine-n jumãtate ceas...

Sau nu l-o fi gãsit? Cu neputințã!

Abia se mișcã.

S-ar cãdea iubirii Sã-i fie gânduri solii, iuți ca raza!

De-ar fi îndrãgostitã,

Și sângele i-ar fierbe, ar zbura Mai repede ca mingea.

Bãtrânii parcã sunt lipsiți de viațã:

Stângaci, înceți, greoi...

și suri ca plumbul.

O, Doamne! Iat-o! Doicã, ce-mi aduci?

O, Doamne! Ce te-ncrunți?

O, chiar de-i tristã vestea, fii voioasã!

Zi-i servului sã plece!

Așteaptã lângã ușã, Peter!

Hai, spune! L-ai întâlnit?

Sunt istovitã. Stai sã-mi trag suflarea!

Ce-am mai gonit! Mi-e trupul sfãrâmat.

Scumpã... Scumpã... Scumpã doicã.

Sã-mi spui ce-a zis iubitul meu!

Romeo, prea iubitul dumneavoastrã,

Senior cinstit, curtenitor,

Cu suflet blând, frumos

Și-aș pune mâna-n foc, plin de virtuți...

- Dar unde-i mama? - Cum unde-i mama?

Undeva, prin casã. Alt unde-ai vrea?

Ah, ce rãspuns ciudat!

”Senior cinstit, frumos, curtenitor...

Dar unde-i mama?”

Maicã preacuratã! Da repezitã ești!

Te superi, ai?

Deci asta e rãsplata cã mi-am frânt picioarele?

De astãzi înainte Sã-ți vezi, fetițo, singurã de treburi!

Mai lasã mofturile!

Spune-mi! Ce-a zis Romeo?

Oare azi ai voie sã mergi la spovedanie?

Da, am.

Te du-n chilia fratelui Lorenzo.

Un mire vei gãsi, sã-i fii mireasã.

Ptiu! Uite cum s-a-mbujorat la fațã.

Iau foc obrajii de-ți mai spun ceva!

Tu la sihastru du-te! Eu, la cinã.

Cinstitã doicã, pe curând!

Binecuvânte cerul sfânta slujbã!

Feriți sã fiți de griji și de mustrãri!

Amin, amin. Dar orice grijã s-ar ivi,

N-ar covârși deplina fericire

Și vinã moartea dac-o vrea.

Pornirile prea vii n-au lungã viațã,

Ca pulberea și focul, mistuite,

De flacãra sãrutului.

Și dacã mãnânci fãrã mãsurã...

ți se-apleacã.

ți se-apleacã..

Iubirea o-ntãrești prin...

Cumpãtare.

Cumpãtare.

De-aceea sã iubești cu cumpãtare...

Cãci dragostea dureazã doar așa.

Sosește. Iat-o! Pasul ei ușor

Pe-aceste lespezi vechi, aduce-a zbor.

Julieta!

Bunã seara, sfinția ta!

Romeo va mulțumi pentru-amândoi.

Ah, Julieta, de-a ajuns în pisc

Și dacã bucuria știi s-o zugrãvești

Vãzduhu-mbãlsãmeazã Cu rãsuflarea ta,

Dã glas adânc Deplinei fericiri ce ne-mpresoarã.

Doar cerșetorii-și numãrã arginții.

Iubirea mea-i prea mare. Nu-s în stare

Sã-i știu comoara nici pe jumãtate.

Veniți cu mine... N-o sã ținã mult.

Singuri sã stați, n-aveți îngãduințã,

Cât slujba nu vã leagã-ntr-o ființã.

Te rog Mercutio, sã mergem.

E zãduf.

Și Capuleții au ieșit în stradã!

Plutește-n aer lupta. Se-nfierbântã!

Când e dogoare, sângele e ațâțat.

Mercutio, sã mergem.

Parc-ai fi unul din ãia

care cum intrã pe ușa cârciumii

își aruncã sabia pe masã și strigã din rãsputeri:

"Deie Domnul sã n-am nevoie de tine".

Dar nici n-apucã sã dea pe gât al doilea pahar,

Cã se și repede cu sabia la cârciumar,

netam-nesam.

M-asemui eu cu unul din ãștia?

Pãi, dac-ar mai fi unul ca tine,

în scurt timp v-ați face de petrecanie unul altuia.

Tu ai cãutat gâlceavã unuia care a tușit pe stradã

și ți-a trezi din somn câinele care dormea la soare.

Și tocmai tu te-ai gãsit sã-mi ții în frâu firea nepotolitã?

Mercutio...

Pe legea mea, iatã cã vin Capuleții.

N-au decât! Puțin îmi pasã!

Bunã seara, domnilor!

Bunã seara.

O vorbã numai, cu unul dintre voi.

O vorbã numai, cu unul dintre noi?

Mai dã ceva pe deasupra!

Sã zicem o vorbã... și-o loviturã.

Sunt gata sã-ți împlinesc dorința, domnule,

dacã-mi dai prilejul.

N-ai vrea sã ți-l iei singur, fãrã sã ți-l mai dãm noi?

Mercutio, îi cânți în strunã lui Romeo.

Îi cânt în strunã?

Ce crezi cã suntem, menestreli?

Dacã crezi cã suntem menestreli,

o sã-ți împuiem urechile cu note sparte.

Iatã-mi arcușul.

Așteaptã, cã te face el sã dãnțuiești!

Drace! Îi cânt în strunã?!

Pe-aicea trece multã lume.

Sã gãsim un loc mai dosnic,

Luați-o mai domol, sau hai sã mergem!

Toți câți trec pe-aici holbeazã ochii.

Lasã sã-i holbeze! De ce au ochi în cap?

Mercutio!

De-aici nu plec de dragul nimãnui! Aici rãmân!

Atunci rãmâi cu bine!

Iatã omul meu!

Mercutio!

Tybalt.

Romeo,

iubirea ce ți-o port în vorbe s-ar tãlmãci așa:

Ești un netrebnic!

Tybalt, eu te iubesc dintr-o pricinã

Ce mã silește sã-mi strunesc mânia

Pricinuitã de salutul tãu.

Netrebnic? Nu-s!

Deci rãmâi cu bine,

M-asemuiești cu altul.

Bãiete!

Atâta nu-i de-ajuns sã-ți iert ocara.

Întoarce-te și trage spada!

Jur cã-n viața mea nu te-am vorbit de rãu

Și-ți spun cã te iubesc cât nu gândești.

Pân-o sã afli pentru ce anume.

Deci, scumpe Capulet, - un nume drag

Întocmai ca și-al meu -

Te du în pace!

Nu, nu.

- Nu, Mercutio. - Ce umilințã josnicã!

- Nu, Mercutio, nu! - Mã lasã...

Tybalt, spaima guzganilor!

Ce-i mai fi vrând și tu?

Tu, Rege al Pisicilor,

nimic mai mult decât una din cele nouã vieți ale tale,

aștept cu nerãbdare sã ți-o iau...

Și dacã nu te porți cum se cuvine...

Mã voi grãbi sã ți le smulg pe celelalte opt.

Te rog, Mercutio.

N-ai vrea sã tragi sabia aia de ureche?

Dã-i zor,

pânã n-apuc sã îți retez Urechile cu spada mea!

Fie cum dorești.

Bunule Mercutio, pune spada jos!

Hai! Hai!

Benvolio, desparte-i, nu-i lãsa!

Rușine, domnilor! Opriți nelegiuirea!

Doar știți cã Prințul Nu-ngãduie-n Verona înfruntãri!

Tybalt!

Mercutio!

Ne lasã!

Lasã-i în pace, lașule!

Te-atârnã într-un ștreang!

Hei!

Hei!

Reteazã-i pãrul, Tybalt!

Hei!

Stai mai departe, Tybalt.

Stai acolo, lașule!

Mai cu viațã, Tybalt, Ne pierdem toatã ziua.

Ah, puiul mamii pe jos scãpat-a spada.

Hei!

Tybalt, nu!

Opriți aceastã luptã!

Tybalt, te du!

Mercutio, hai, vino!

Pleacã! Pleacã...

Aleargã, Tybalt. Fugi departe!

M-a strãpuns.

M-a împuns.

Cum! Ești rãnit?

Nimic! O zgaibã!

Îndatã-mi vin în fire...

Nu-ți pierde firea, omule! Nu poate rana fi adâncã.

Așa-i, nu poate fi cât un puț de adâncã,

Nici largã cât o ușã de bisericã,

Da-i tocmai bunã sã mã dea gata.

Dacã mâine aveți nevoie de mine,

mã gãsiți într-un coșciug.

Unde-i pajul meu?

Du-te, netrebnicule, și adu un doctor!

Adu-mi un doctor!

Te-a lovit?

Dracu te-a pus sã te vâri între noi?

Pe sub brațul tãu m-a-mpuns.

Am crezut cã... așa-i mai bine...

Du-mã-ntr-o casã, Benvolio, altfel leșin.

Blestem asupra neamurilor voastre

Ce m-au dat drept hranã viermilor!

Rãu am pãțit-o,

rãu de tot...

Neamurile voastre!

Se preface!

Mercutio!

Romeo! Romeo...

Mercutio cel brav e mort.

Ce-o sã ne-aducã nouã ziua asta

Va dãinui și va spori nãpasta!

Acesta e doar primul. Și alții-l vor urma!

Se duse în triumf!

Iarã Mercutio zace mort?!

I-ați zborul cãtre cer! Și dã-mi povețe,

Mânie, tu, cu ochi de foc și parã!

Tybalt!

Tybalt!

Romeo!

Tybalt!

Romeo!

Pe aici!

Tybalt!

Romeo!

Tybalt!

Acuma, Tybalt...

Ia-ți înapoi cuvântul de ocarã,

”Netrebnic” de-adineauri!

Cãci duhul lui Mercutio plutește

Deaupra capetelor noastre!

Încã-așteaptã sã îl ajungã duhul tãu.

Tu, eu, sau amândoi i-om fi tovarãși!

Lasã-l în pace! Lasã-l în pace!

Spada, Romeo!

Sãrman bãiat! Tu, ce i-ai fost prieten, îl vei urma.

Va hotãrî aceasta!

Ai grijã la picioare, Romeo!

Pãzește-ți ochii, Romeo!

Dã-mi spada ta.

Ai grijã la picioare!

Dã-mi spada!

Spada!

Romeo! Romeo!

Spada!

Dã-mi-o!

Aici ai spada, Romeo!

Spada, Romeo!

Tybalt!

Romeo, fugi! Pe-aici stau ochi la pândã.

L-ai omorât! Nu scapi de-osândã!

Cãci Prințul te va osândi la moarte!

Hai, du-te! Pleacã! Fugi cât mai departe!

Romeo!

Sunt jucãria soartei, vai!

O, Romeo! Hai, fugi!

Blestem asupra casei Montague!

O, Tybalt!

Tybalt! Tybalt!

Mai bun prieten n-am avut!

Curtenitorule Tybalt, sã mori cum ai putut?!

Cum m-a rãbdat pãmântul sã apuc Sã-ți vãd eu moartea!

O, Doamne!

Cu mâna lui, Romeo vãrsat-a sângele lui Tybalt?

Așa e! Chiar așa! Amar de noi!

O, doicã,

O, chip frumos cu inimã de șarpe!

Avut-a vreodatã un balaur

Bârlog mai minunat?

Bãrbații n-au credințã, n-au cuvânt

N-au nici pic de cinste, sunt sperjuri!

Sunt rãi, sunt mincinoși, sunt prefãcuți!

Rușine lui Romeo!

Pușchea-ți pe limbã, doicã!

N-a venit pe lume, el, sã-i fie rob rușinii.

Pe fruntea lui rușinea s-ar sfii sã se așeze.

Cum, mi-l vorbești de bine Pe ucigașul vãrului tãu?

Vrei sã-mi vorbesc de rãu bãrbatul?

Sãrmane soț...

Cine sã-ți spunã numele cu glas curat

Când eu, care de nici trei ceasuri

Abia îți sunt soție, ți-l blestem?

Nefericitule, cum mi-ai ucis tu, vãrul?

Capulet! ‘Naintea Prințului!

Vorbește, Benvolio! Vorbește!

Haide, spune!

O, Prințe! Fã dreptate!

Pentru-acest sânge, De Montague sã curgã sânge!

Benvolio, cine-anceput întâi Aceastã harțã sângeroasã?

- Tybalt, aici ucis. - Nu!

Romeo l-a-ndemnat cu vorbã bunã,

Sã lase cearta și i-a pomenit

De hotãrârea și mânia voastrã.

Așa e, Prințe.

Ascunde adevãru-n tot ce spune.

Vorbește cu minciunã!

Vã cer dreptatea

Pe care, ca și Prinț, acum s-o dați.

Romeo l-a ucis pe Tybalt! Romeo trebuie sã piarã!

Romeo l-a ucis pe el.

El, l-a ucis ‘nainte, pe Mercutio.

Cine plãtește sângele ce-a curs în glie?

Romeo nu, cinstite Prințe...

Era prieten cu Mercutio.

Vinovat e, deci, Cã a grãbit sentința dreptei legi.

Moartea lui Tybalt!

Pentru aceastã vinã, Sã plece în surghiun, de-ndatã!

Romeo sã dea zor, cãci i se curmã

De-a pururi viața, dacã-i dau de urmã.

Surghiun...

O, fie-ți milã, spune moarte!

Nu rosti surghiun!

Sus!

E cineva! Ascunde-te, Romeo!

Cine e?

Spargi ușa!

De unde vii?

Și ce poftești?

Dã-mi drumul și-o sã afli

Stãpâna Julieta m-a trimis.

Atunci bine-ai venit!

Ah, pãrinte, Nu știi sfinția ta pe unde-o fi

Romeo ce e soț stãpânei mele?

Uite-l colea!

Pe lespezi zace, îmbãtat de lacrimi.

Ah, se sfârșește lumea dacã trec De porțile Veronei.

Și ea, sãrmana!

Bocește, plânge, plânge și bocește.

Hai, scoalã!

Scoalã dacã ești bãrbat!

Ridicã-te de dragul Julietei!

De dragul ei ridicã-te-n picioare!

De ce te lași în gheara disperãrii?

Doicã...

Nu știi cã pân’ la urmã moartea ne culege?

Vorbeai de Julieta mea. Ce face?

Nu zice ea cã sunt un ucigaș?

Ce face? Unde-i? Ce zice tainica-mi soție

De jalea ce-a spulberat iubirea noastrã?

Nimic nu zice. Plânge și bocește,

Și strigã Tybalt! Strig-apoi Romeo!

De parc-ar fi ucisã de numele acestea.

O, spune-mi, spune-mi tu, sihastre,

În care loc mârșav din trupul meu

Mi se ascunde numele? Hai, spune!

Sã nimicesc acel pãgân lãcaș!

Oprește mâna ta necugetatã!.

Pe cerul ‘nalt! Mã lasã!

Așa te-aratã chipul? Bãrbat ești tu?

Așa te-arãți tu în pornirea ta, -

Cãci lacrimile tale-s de femeie, -

Turbat ca și o fiarã hãmesitã?

L-ai omorât pe Tybalt?

Vrei acum sã-ți faci și ție seamã?

Oare vrei sã bagi în groapã tânãra femeie,

Ce viața și-a unit-o cu a ta?

Ridicã-te! Fii om adevãrat!

Trãiește Julieta... Și nu ești mulțumit!

Tybalt te-ar fi ucis,

Dar tu l-ai omorât pe Tybalt.

Și nu ești mulțumit!

Fu blândã legea, hotãrând surghiun În loc de moarte.

Și nu ești mulțumit.

Doar binecuvântãri îți dau târcoale...

Îi urcã în odaie și adu-i mângâiere.

Dar vezi sã pãrãsești orașul mai nainte De-a rãsãri pe ulițe strãjerii

De vrei s-ajungi la Mantua cu bine.

Rãmâi acolo pânã vom gãsi Prilejul potrivit sã dãm pe fațã

Cãsãtoria, sã-mpãcãm gâlceava

Și sã-mbunãm pe Prinț sã-ți ierte vina.

Te vei întoace-apoi De mii de ori mai fericit

Decât erai în ziua despãrțirii.

Ia-o-nainte, doicã...

S-o saluți din parte-mi pe stãpâna ta

Și spune-i Sã îi trimitã grabnic la culcare

Pe toți ai casei - lucru lesnicios, Cãci sunt sleiți de jale.

Iar Romeo te va urma.

Cum, vrei sã pleci?

Dar nu e încã ziuã.

Nu ciocârlia, ci privighetoarea

ți-a sãgetat auzul temãtor.

În fiecare noapte cântã-n rodiu.

O, crede-mã, iubitul meu!

privighetoarea fu.

Ba ciocârlia...

Solul zilei noi,

și nu privighetoarea.

Suflat-a noaptea-n candele...

Se-aratã Pe piscuri sure, alba zi.

De plec acum, trãiesc.

De mai rãmân, s-a isprãvit cu mine.

Dar nu-i lumina zilei...

Eu știu cã...

Mai stai puțin!

De ce sã te zorești sã pleci?

Sã vin-atunci strãjerii sã mã prindã!

Sã mã ucidã!

N-au decât! Nu-mi pasã!

Sã zicem, deci, cã nu e ochiul zilei,

Sã zicem, dar, cã nu e ciocârlia

Aceea ce spre slãvile cerești

și-avântã glasul minunat.

Atât de mult aș mai dori sã stau cu tine.

O, vino, moarte, dacã dorește Julieta!

E...

E ziuã! Pleacã, fugi!

E zi, Romeo.

E glasul țipãtor al ciocârliei,

Cic-ar avea glas dulce, ciocârlia

Atunci când cântã despãrțirea,

Dar cum sã-l aibã, dacã ne desparte?

O, du-te-acum!

Izvorul zilei crește și sporește

Izvorul negru-al deznãdejdii noastre.

Stãpânã!

Maicã-ta porni sã vie-ncoace.

Doicã...

Maicã-ta porni sã vie-ncoace.

S-a luminat de ziuã.

Ai și plecat, stãpânul meu, prieten bun?

Sã-mi dai de știre-n orice ceas al zilei,

Cãci clipele sunt zile lungi. De-aș sta

Sã socotesc așa, voi fi bãtrânã

Pân-l-oi vedea din nou pe dragul meu!

Sã știi cã n-am sã pierd prilejul

Sã-ți dau de știre cât de dragã-mi ești.

Ne-om mai vedea vreodatã noi, iubite?

Nu mã-ndoiesc!

Și ne-om gândi zâmbind

La suferințele de-acuma.

Rãmâi cu bine!

Doar un sãrut și-apoi cobor.

Adio...

O, Doamne!

L-ajunge rãzbunarea!

- N-avea teamã... - Nu!

Nu mai boci.

Am sã-i trimit eu vorbã Cuiva, la Mantua, acolo unde

S-a pripãșit tâlharul, ca sã-i dea

Sã soarbã o licoare, știi, ceva,

Care-o sã-l facã sã ajungã Mult mai curând la Tybalt.

Nu!

Acum dã-mi voie, Copila mea, sã-ți fac o bucurie.

Fetițo, ai un tatã iubitor.

Ca sã-ți mai uiți necazul, izbuti

Sã-ți afle un prilej de bucurie

Și când va fi sã se-mplineascã bucuria?

Chiar joi, copila mea, chiar joi, în zori,

Semețul, mândrul, tânãrul de neam,

Contele Paris, joi, în domul Sf. Petru

Cu tine se cununã, fericita lui mireasã.

Mã jur pe domul St. Petru, Și dacã vreți pe Sf. Petru, chiar,

Cã nu-i voi fi mireasã fericitã!

Nu! Nu!

Atunci, rãmâne stabilit.

Iubite fiu, Paris.

Ia zi, nevastã, i-ai vorbit? I-ai spus ce-am hotãrât?

I-am spus deunãzi, cum sã nu?!

Îți foarte mulțumește. S-a prostit.

S-ar mãrita mai bine cu mormântul.

Ia stai, nevastã! Fã-mã sã-nțeleg.

Adicã cum?

Îmi foarte mulțumește?

Nu-i mândrã?

Nu-i fericitã, nevrednica de ea,

C-am izbutit s-o logodim Cu-n om atât de vrednic?

Nesocotitã și smintitã! Mã duc la ea!

Nerecunoscãtoare spurcãciune!

De nu m-asculți, sã piei din casa mea!

Vai! Ai înnebunit?

Sã piei din fața mea, copil netrebnic!

Sã-asculți aici:

Joi mergem la bisericã. Altfel,

Sã piei din ochii mei pentru vecie.

Iubite tatã, rogu-te-n genunchi!

Nu vreau sã mai aud nimic. Sã taci!

Cãci palma mã mãnâncã.

Vai! Urât, stãpâne, s-o beștelești așa.

De ce,- nțeleapto? Ia mai ține-ți clanța!

Fii mare sfetnic cu slugile-n bucãtãrie!

N-am spus blestemãții.

De ce-mi bagi pumnu-n gurã?

Vorbește! Mormãieli prostești!

Și toarnã-ți balivernele când stai Cu țațele la cinã!

- Mã scutește! - Prea te-ai pornit.

Pe legea mea, m-a scos din minți!

E-aproape joi.

Cãznește-te sã judeci, așadar.

De ești copila mea, îl iei pe Paris.

Iar de nu,

Te spânzurã, cerșește, de foame mori, Sau crapã-n stradã!

Nu!

Jur pe viața mea, Sã știi cã-mi țin cuvântul,

Cã n-o sã-ți las nimic din ce-i al meu.

Tatã!

Sã cugeți bine! N-am jurat în vânt.

Nu! Nu!

O, scumpã mamã, nu mã lãsa!

Amânã cununia cu o lunã!

Nu-mi spune mie! N-am cum sã te ajut.

Fã cum voiești! Eu am sfârșit cu tine.

O, Doamne!

Doicã...

Cum sã împiedic asta?

Ce-mi spui sã fac?

N-ai nici o vorbã bunã?

O mângâiere, doicã...

Credințã. Iatã ce-i:

Romeo-i în surghiun...

Pun rãmãșag pe ce vrei tu,

Cã n-o sã mai cuteze Sã vinã înapoi și sã te cearã.

De-o fi sã vie, vine într-ascuns.

Așa fiind, ascultã sfatul meu

Și ia-l pe conte. N-o sã-ți parã rãu.

Așa-i!

Bãrbat ca el, mai rar printre bãrbați.

Pe lângã el, Romeo-i cârpã.

Nici vulturul, fetița mea, nu are

Ochi mai frumoși, Mai ageri și mai verzi ca Paris.

Sã fiu afurisitã De nu te-o face-al doilea soț preafericitã.

Pe primul îl întrece.

Și chiar de nu-i așa, primul e mort,

Și dacã nu, Mai bine-ar fi sã fie mort, decât trãind,

În preajma ta sã nu își afle locul.

Din inimã vorbești?

Ba și din suflet...

Sã mã trãzneascã Dumnezeu.

Amin.

Cum?

Îți mulțumesc de mângâiere mult.

Te du și spune mamei c-am plecat

Cu suflet greu, cã-l supãrai pe tata,

Sã-i spun pãcatul fratelui Lorenzo, Sã-l rog sã mã dezlege.

Mã duc sã-i spun ce înțeleaptã ești.

Te du!

Spuneați cã nu știți gândul fetei.

Nu e de laudã și nu-i cãrarea dreaptã.

Ea își boceșe vãrul Tybalt. Așadar,

De dragoste prea mult n-am stat sã-i spun.

Nu râde Venus într-un cãmin cernit.

Bun venit, soție și scumpã doamnã!

Numai dupã nuntã Ar fi așa, de poate fi așa!

Venit-ai sã te spovedești?

Cucernice pãrinte, ai timp de mine-acum,

Sau mã întorc desearã la vecernie?

Am vreme-acum, mâhnita mea copilã.

Te rog sã ne lași singuri, conte.

Fereascã Dumnezeu sã tulbur taina.

Așadar, Julieta, joi, în zori Te voi trezi din somn.

Pânã atunci, adio...

Primește-acest sãrut nevinovat.

Închide ușa și vino sã jelești Cu mine-alãturi.

Totu-i nãruit! Și nu-i nici o speranțã!

Ah, Julieta, îți cunosc durerea.

În loc sã-mi spui, pãrinte, ce-ai aflat,

Aratã-mi cum sã scap

De nu-i în stare Înțelepciunea ta sã mã ajute...

Nu te pripi, copilã.

Întrezãresc o razã de nãdejde,

Dar împlinirea-i cruntã Ca fapta ce-ncercãm s-o stãvilim.

Decât sã-l iei pe Paris, mai degrabã,

Sã te omori eu cred c-ai fi în stare.

Decât sã-l iau pe Paris, poruncește

Sã sar din vârful turnului de ici,

Sã mã strecor în proaspãtul mormânt

Și sã m-ascund sub giulgiul celui mort.

Oprește-te.

Te du acasã.

Cu sufletul voios.

Zi-le cã-l iei pe Paris.

O, nu.

Mâine e miercuri.

Iar mâine noapte, singurã sã fii,

Fã-i doicii vânt din încãperea ta.

Și ia sticluța asta îndatã ce te culci...

Și dã pe gât licoarea strãvezie...

Simți-vei în curând Cum te cuprinde-o moleșealã rece,

Iar pulsul tãu va înceta sã batã,

Nici arșița din trup, nici rãsuflarea Nu vor adeveri cã mai trãiești.

Înțepenitã ca un mort, așa vei zace,

Timp de patruzeci și douã ceasuri...

Apoi te vei trezi ca dintr-un dulce somn.

În vremea asta, pânã te-i trezi,

Lui Romeo îi dau de știre,

El va goni degrabã-ncoace,

Împreunã Pândi-vom clipa când te vei trezi,

Și în aceeași noapte te va duce La Mantua, Romeo.

Dã-mi, dã-mi sticluța!

Nu-mi vorbi de teamã.

Deci, ia-o!

Mergi cu bine!

Și fii tare în hotãrârea ta.

Ia te uite, copila îndãrãtnicã!

De unde vii, copil neascultãtor?

Din locul unde-am învãțat s-ascult

Și sã mã rușinez de marea-mi vinã.

Îndurã-te și iartã-mã. De azi,

ți-oi împlini supusã orice vrere.

Vai ce mã bucur!

E bine! Ridicã-te,

Cã bine ai fãcut.

Iubire, dã-mi putere!

Sã dai rãvașu-acesta lui Romeo, în Mantua.

Stãpâne! Stãpâne!

A murit! Julieta a murit!

Julieta, stãpâne. E moartã! A murit!

Julieta!

Fetița mea! Unde este?

O, neagrã zi!

Asuprã-i coborât-a moartea ca-nghețul timpuriu

Pe floarea cea mai mândrã a câmpiei.

Stãpâne.

Balțasar!

Ce face Julieta mea?

Îi merge bine? Așadar, nimic nu merge prost.

Ce face doamna mea?

A murit, stãpâne.

A murit!

În cripta strãmoșeascã Îi doarme trupul muritor.

Am vãzut cu ochii mei Când au culcat-o-n raclã.

O, stele, vã desfid!

Acum te du...

Și binele sã-ți meargã.

Rãmâi cu bine, bun prieten!

Julieta.

Iubita mea...

Soția mea.

Moartea ți-a sorbit dulceața rãsuflãrii,

Dar n-a fost în stare sã-ți rãpeascã frumusețea.

Ea nu te-a-nfrânt...

Stindardu-nvãpãiat Al frumuseții tale arde încã

Pe buze... și-n obraji.

Cãci moartea nu și-a-nfipt acolo flamura cernitã.

Tybalt...

Tu zaci în giulgiul sângerat?

Ah ce rãsplatã ți-aș fi dat mai mare,

Decât, cu mâna ce-ți aduse moartea,

Sã seceri tinerețea celui care ți-a secerat-o?

Mã iartã, vere.

Și tu, o, scumpã Julieta,

Cum de-ai rãmas atât de minunatã?

Ce sã cred? Cã moartea te-a ndrãgit?

Cã monstrul hâd și descãrnat

Te ține-aici în beznã ca sã-i fii iubitã?

Mã tem cã da, Dar voi rãmâne-n lângã tine-n veci.

În hruba morții, în palatul beznei,

Aicea voi rãmâne,

Cu viermii care slugi ți-or fi aici.

Priviți-o înc-o datã, ochi!

Voi, brațe, Cuprindeți-o în ultima strânsoare!

Voi, buze, poarta vieții și-a suflãrii,

Pecetluiți c-o sãrutare lungã

Eternul târg ce-l încheiai cu moartea.

Iatã! Beau acum pentru iubita mea!

Și astfel, cu-n sãrut...

Mã sting...

Cine-i acolo?

Un prieten! Și unul ce te știe bine.

Balțasar! De cât timp ești aici?

De jumãtate ceas.

Coboar-acum cu mine-n criptã.

Pãrinte, nu cutez.

Stãpânul meu mã crede dus de-aici.

Atunci rãmâi, merg singur!

Mã-nspãimânt.

Mi-e tare teamã de-o nenorocire.

Romeo!

Ce ceas nefericit E vinovat de-aceastã tristã soartã?

O, pãrinte, unde mi-e soțul?

N-am dat uitãrii locul întâlnirii

Și iatã-mã!

Romeo unde e?

Aud un zgomot.

Dar unde e Romeo?

Grãbește-te sã fugi din cuibul molimei și-al morții,

Și-al silnicului somn.

Putere-nfricoșatã

A surpat tot ce-am clãdit.

Deci, vino! Se-apropie ceasul.

Unde-i Romeo?

Hai, du-te, bunã Julieta.

Nu...

Nu îndrãznesc sã mai rãmân!

Nu!

Nu îndrãznesc sã mai rãmân!

Julieta!

Nu îndrãznesc sã mai rãmân!

Nu îndrãznesc sã mai rãmân!

Ce-i asta?

Otrava vãd cum i-a grãbit sfârșitul.

Zgârcitule...

Sã-mi fi lãsat și mie mãcar o picãturã...

Dar ia sã vãd pe buza ta!

N-a mai rãmas un strop Sã-l sorb c-o sãrutare și sã mã mântui?

Fierbinte-i gura ta!

O, nu, nu!

Bãiete, încotro?

Uitați-vã în criptã!

Mergeți pe-acolo...

Ce-i zgomotul acesta?

Nu!

Mai repede! Pumnal trimis de soartã!

Aici ți-e teaca!

Ruginește-acolo, dar adu-mi moartea!

Unde-s dușmanii ne-mpãcați?

Capulet!

Montague!

Vãzut-ați ce blestem Clocea în ura voastrã...

Cel de sus cu dragostea gãsit-a sã vã batã.

Și pentru cã...

N-am stãvilit la timp smintita vrajbã,

Acum plãtesc tribut de sânge.

Am fost loviți cu toții.

Cu toții-am fost loviți!

Amarã pace-aduce dimineața.

Trist, soarele și-ascunde-n pâclã fața.

Cãci nu-i mai jalnicã poveste-n lumea-ntreagã

Decât povestea lui Romeo ce Julieta i-a fost dragã.