All language subtitles for The.2022.Rock.and.Roll.Hall.of.Fame.Induction.Ceremony.2022.1080p.WEB.h264-KOGi

Pentru a înscrie formaţia Duran Duran
în Rock & Roll Hall of Fame,

Robert Downey Jr.

Sunt extrem de entuziasmat!

California... ştie să petreacă!

E o nebunie. Să începem.

Am o întrebare.
Cum poţi avea parte de longevitate

în, probabil, cea mai dificilă industrie
de pe planetă?

Aş spune că prin multă muncă
şi bentiţe.

Iar cu asta vrea să spun...

modă care defineşte o eră,
muzică la nivel înalt

şi hituri, corect? Zeci de hituri,
albume vândute,

sute de milioane dacă e posibil,

dar cel mai important,

ai nevoie de DSM, Distracţie
Sofisticată şi Mişto.

Ştiţi cine are aşa ceva?
Duran Duran.

Duran Duran deţin acel spaţiu

şi fac asta de peste 40 de ani.

Citiţi versurile melodiei Paper Gods,

vedeţi videoclipul pentru Celebration.

Plângeţi în oglindă în timp ce fredonaţi
Ordinary World.

Priviţi feţele copiilor de şapte ani
sau ale tinerilor de peste 20

când aud Girls On Film, Hungry
Like the Wolf, Save a Prayer

sau Wild Boys pentru prima oară
şi se prefac că sunt surprinşi

când aud celelalte 79 de hituri
pe care le-au scris

şi pe care le-au ratat
şi care sunt la fel de bune.

O iei razna.

Sunt norocos să fiu aici în această
seară. Originea acestei trupe legendare

se rezumă la două cuvinte:
încredere şi credinţă.

Nick şi John au dat un anunţ
în Melody Maker.

Roger a răspuns anunţului, iar după
ce acel trio puternic s-a format,

au ales un poet îmbrăcat cu nişte
pantaloni roz, numit Simon.

Iar apoi, mai târziu, a semnat
şi Andy.

Restul e istorie.

O istorie a încrederii reciproce
şi în noi,

publicul pe care nu l-au luat niciodată
de-a gata.

Şi faptul că au fost mereu transparenţi

în ce priveşte munca lor,
aşa cum suntem cu toţii,

mă face să simt că de aceea
îi ador pe tipii ăştia.

Ei... acesta este darul
pe care ni l-au oferit.

Le-au oferit fanilor permisiunea
de a creşte şi de a se schimba,

de a trece de la un mod
şi de a-l accepta pe altul.

Şi... în regulă, iată: unul dintre
cele mai ireale momente

pe care le-am trăit vreodată îmi va
rămâne în minte pentru totdeauna.

La petrecerea mea de 50 de ani,
au avut un mic număr, şi nu vă mint,

la jumătatea melodiei Rio, soţia unui
proeminent regizor de la Hollywood

şi-a scos sutienul
şi l-a aruncat pe scenă.

Cred că încă se mai pricep.
Este contagios.

Duran Duran ne invită să ne retrăim
cele mai bune zile, aici şi acum,

şi sunt în faţa noastră.
Aşadar, ca fan, sunt uimit.

Este o onoare să fiu aici

pentru introducerea lor
în Rock & Roll Hall of Fame,

dar ca om,

sunt recunoscător că acestor
suflete talentate

li ce cimentează, în sfârşit,
moştenirea.

Haideţi să vedem imaginile!

Ai auzit vreodată numele Duran Duran?

Duran Duran?

Duran Duran de pe planeta Pământ.

Eram convinsă că mă voi căsători
cu un membru al trupei Duran Duran.

Dacă nu chiar cu toţi cinci.

Eram aşa îndrăgostită
de Duran Duran, că mă durea.

Duran Duran e viaţa mea. Şi am crescut
dansând pe muzica lor.

John! John!

Când am început proiectul Duran Duran,
în1979,

aveam o imagine foarte vie despre
cum voiam să sune.

Trebuia să găsim oamenii potriviţi.

Eram eu cu John, iar apoi
a venit şi Roger.

Iar Andy şi Simon au fost
ultimele piese ale puzzle-ului.

Simon a venit o dată la repetiţii
şi avea versurile.

Avem nişte cântece aici,

trebuie doar să le punem pe muzică.

Bună seara şi bun venit
la emisiunea noastră.

Pentru o trupă este... Avem discuri,

avem concerte live,
iar acum ai videoclipurile,

care sunt ceva nou şi interesant.

Prima oară când am văzut
Girls on Film, mi-am spus...

"Ce e asta?" "Ce se întâmplă?"

Era ceva foarte artistic

şi aveau diferite ţinute, frizuri

şi machiaje care te fascinau.

Am intrat în multe ţări din lume,

dar nu am intrat în America.

Nu am putut să intrăm în contact
cu nimeni.

Dar, din fericire, a apărut MTV-ul.

Voiau să prezinte trupe noi.

Iar după ce au făcut asta, posturile
radio au început să difuzeze

Hungry Like the Wolf.

Nimeni nu ştia că datorită expunerii,

mai ales în această ţară,
eram difuzaţi 24 de ore pe zi,

oamenii aveau să înceapă să ştie
mai multe despre trupa noastră.

Şi acum, direct din Londra,
Duran Duran.

Oriunde te uitai,

vedeai Duran Duran în fiecare mall,

pe fiecare ţinută.

Stilul lor, muzica, orice făceau
devenea uriaş.

Am scris mereu împreună cântecele.

Discutam până când ne puneam
de acord şi spuneam...

"Bine, acum avem ceva.
Putem construi de aici."

În timp ce Nick Rhodes
salvează planeta,

avem şi mai multe videoclipuri
la MTV Music Television.

Cântecele erau atât de bine scrise
şi atât de captivante,

încât nu mai puteai
să ţi le scoţi din minte.

Scuză-mă, eşti...

Bond. Simon Bond.

Reflex, a părut un cântec
foarte comercial,

dar lipsea ceva. Iar apoi ne-am gândit
că ne-ar putea ajuta Nile.

M-au sunat şi mi-au spus...

"Nile, ai putea să ne faci un remix?"

Le-am spus: "Voi face ce aş fi făcut

dacă aş fi fost cu voi
când aţi scris cântecul."

Ordinary World este un cântec

despre încercarea de a trece
peste moartea celui mai bun prieten.

A devenit un cântec foarte important
pentru noi

şi cred că a avut puterea de a atinge
atât de mulţi oameni

pentru că a însemnat foarte mult
pentru mine.

Avem sentimentul că avem ceva

când suntem împreună
pentru care merită să ne vezi.

Mergem şi cântăm
şi ne amintim reciproc...

"Când facem asta împreună,
asta e ceea ce reuşim."

Sunt legende, sunt uriaşi.

Încă mai au concerte cu casa închisă

şi continuă să inspire mulţi oameni.

Nick Rhodes, John Taylor,
Roger Taylor, Simon Le Bon,

mă aşez în genunchi cât timp voi
vă ridicaţi pentru Duran Duran!

Mulţumesc.

În primul rând, doi membri
ai trupei noastre

din păcate nu pot fi aici.

Warren Cuccurullo,
un chitarist extraordinar.

A contribuit enorm
la trupa Duran Duran.

Şi mai este şi Andy Taylor,
chitaristul nostru original.

Ne-a scris o scrisoare deschisă.

Voi citi din ea.

"Este o onoare absolută
să fiu nominalizat,

ca să nu mai spun să ajung
în Rock & Roll Hall of Fame.

Nu există o recunoaştere mai mare.

Acum patru ani,

am fost diagnosticat cu cancer
de gradul patru la prostată.

Multe familii s-au confruntat
cu arderea lentă a acestei boli,

iar noi, desigur, nu suntem diferiţi.

Aşa că vă vorbesc din perspectiva
unui familist,

dar cu profundă umilinţă
faţă de trupă.

Am avut cei mai buni fani
pe care îi puteam avea,

iar aceasta este
o distincţie excepţională.

Îmi pare rău şi sunt profund dezamăgit
că nu am putut fi acolo.

Nu vreau să existe nicio îndoială,
mi-am dorit să fiu acolo,

chiar mi-am cumpărat
şi o chitară nouă.

Sunt foarte mândru de aceşti
patru fraţi ai mei.

Sunt uimit de trăinicia lor

şi accept cu bucurie această distincţie.

Mă bucur al naibii de mult că am trăit
această zi.

Vă iubesc. Andy Taylor."

O carieră în muzică este în sine
o onoare.

În cei peste 40 de ani
în care am muncit,

mi-am dat seama
că esenţa muncii noastre

este să facem oamenii
să se simtă mai bine în pielea lor.

Sunt mândru că fac parte
din această industrie.

Suntem extrem de fericiţi
că suntem aici în seara aceasta.

Muzica ne-a crescut
şi ne-a dat o identitate.

Nu am fi fost aici fără influenţele
trupei Beatles, ale lui David Bowie

şi Mick Ronson, Siouxsie Sioux
şi Patti Smith. Nile Rodgers

şi Bernard Edwards. Aceşti artişti
şi mulţi alţii

au fost la un moment dat părinţii noştri,
mentori şi ghizi spirituali.

Fără ei şi muzica lor,
poate nu ne-am fi găsit.

Salutare! Mulţumesc.
Eu sunt obişnuit să stau în spate,

aşa că nu voi spune multe.

Vreau să mulţumesc Hall of Fame.
În sfârşit, suntem aici.

A fost un drum lung din Birmingham.

Şi vreau să le mulţumesc colegilor mei
de trupă

pentru această călătorie incredibilă
pe care o avem de 40 de ani

şi care încă mai continuă.

Aş vrea să le mulţumesc tuturor celor
care au lucrat cu Duran Duran

în ultimii 40 de ani.
Muzicieni, producători,

manageri, agenţi, case de discuri,
tehnicieni,

stilişti, realizatorii de film.

Şi aş vrea să le mulţumesc familiilor
noastre, pentru că ne-au fost alături

în toată această călătorie,
la mine şi la rău. Vă mulţumesc.

E grozav să fii într-o încăpere
plină cu oameni care iubesc muzica.

Toţi oamenii din această sală
sunt aici

pentru că iubiţi muzica. Când aveam
10 ani, l-am cunoscut pe John

şi ne-a legat iubirea noastră
de atunci pentru muzică.

Câţiva ani mai târziu,
încă suntem împreună.

Dar de fapt, cred că a fost
un mariaj de lungă durată.

Cumva, sunt căsătorit cu trei oameni.

Unii oameni numesc asta poligamie,
dar pentru noi e doar o trupă.

Suntem cu toţii conduşi de fani.
Noi am fost fani.

John a citit o listă de trupe
care ne-au influenţat.

Aş vrea să o mai menţionez
şi pe New York Dolls,

care a fost foarte importantă şi care
a fost nominalizată anul acesta.

Nu au reuşit, dar sper că o vor face.

Vreau să mulţumesc fanilor.

Ştim ce înseamnă să fii fan.
Am câştigat votul fanilor.

Vă mulţumim pentru asta.
A însemnat mult pentru noi.

Şi asta ne face să mergem mai departe.
De aceea suntem aici. Mulţumesc.

Împărţim acest premiu cu voi.
Mulţumesc.

Când eram mică, toate melodiile de la
radio erau producţie Jimmy Jam

şi Terry Lewis.

Tot ce era la modă era sunetul lor.

Când i-am cunoscut pe Jimmy şi Terry,
s-a creat instant o legătură.

M-au înţeles şi m-au ajutat
să-mi găsesc vocea.

Şi am fost influenţată
de producţiile lui Jimmy şi Terry.

Piesele lor au fost coloana sonoră
a vieţii mele.

Când am început şi le-am spus tuturor
că vrem să devenim producători,

toţi ne-au întrebat: "De ce?
Faceţi parte dintr-o trupă,

sunteţi faimoşi."

Pe lângă că eram fanii unor artişti,

eram şi fanii unor producători
şi compozitori, aşa că am spus:

"Dacă vom avea vreodată şansa
să facem asta, o vom face,

ne-ar plăcea să facem asta."

În regulă, acesta este peretele nostru
cu distincţii.

Începem cu originile, desigur,
timpul în care...

chestiile mai noi cu Patti Austin,
Robert Palmer, şi aşa mai departe.

Lista continuă.
Şi desigur, Janet Jackson.

Am avut ideea să lucrăm cu Janet

aşa cum nu mai lucrase nimeni.

Janet cânta altceva
decât ce auzisem până atunci.

Era evident că nimeni
nu îi ceruse părerea

despre ce voia ea să cânte.

Am vrut să-i producem albumul.
A fost ca o revelaţie pentru ea.

Simt că este ceva magic
când suntem toţi trei împreună

şi când vine vorba de...

Nu pot să fiu aici.

Cred că sunetul Jam şi Lewis

este cel mai bun sunet al artiştilor.

Ne-am considerat mereu

nişte croitori care fac un costum
pentru cineva.

Încercam cu disperare să scoatem
un album şi am scris vreo 13 piese.

Iar ceea ce făceam
nu era suficient de bun.

Nu era rău, dar nu era la fel de bun
ca ceva făcut de Jimmy şi Terry.

Aşa că ne-am hotărât
să o luăm de la capăt în Minneapolis.

Partea genială a fost că Terry a scris
versul şi le-a spus fetelor să cânte...

"Cât am fost departe,
şi eu am fost om."

Acela a fost versul
care a pus cireaşa pe tort.

Human League pe primul loc

şi Janet Jackson pe primul loc.
Care este secretul lui Jam şi Lewis?

Nu este chiar un secret.

Cred că oamenii cu care lucrăm
au realizat ce facem noi.

Nu este nimic în cariera mea,

în ceea ce priveşte creativitatea,
de care nu m-aş ocupa eu,

dar când lucrez cu Jimmy şi Terry,

îi las să-mi folosească vocea
şi să refacă piesa.

Vor de la tine doar adevărul tău,
povestea ta.

Şi ce ai tu de spus. Într-o zi,
m-am trezit şi mi-am spus

că vreau să-mi pun viaţa în ordine

şi, cu voia Domnului, Jimmy Jam şi
Terry Lewis mi-au scris această piesă.

A fost ca şi cum s-ar fi uitat
în viaţa mea.

Cea mai frumoasă parte a călătoriei

este viaţa pe care o trăieşti

şi oamenii pe care îi întâlneşti pe drum.

Pentru a-i introduce pe Jimmy Jam
şi Terry Lewis,

o membră a Rock & Roll Hall of Fame,
Janet Jackson.

Aşa cum ştie toată lumea,

nu am dus lipsă de fraţi mai mari
pe care să-i respect

şi am avut un tată care m-a inspirat
şi care m-a încurajat.

Dar fraţii mei vitregi şi cei mai
apropiaţi colaboratori artistici

sunt Jimmy Jam şi Terry Lewis.

Îmi aduc aminte prima oară
când ne-am întâlnit,

făceau parte din una dintre trupele
mele preferare, The Time.

Da, a fost dragoste la prima vedere.

Şi simt că am reuşit
în muzică împreună.

M-au învăţat foarte multe
şi am acceptat lecţiile lor.

Când am început să lucrez la ceea
ce a devenit Control, cu Jimmy şi Terry,

în oraşul lor natal, Minneapolis,
nu a existat niciun fel de presiune

şi ne-am simţit ca nişte copii
în dimineaţa de Crăciun.

Aveam... cât aveam? 18, 19 ani

şi nimeni nu-mi acorda
niciun fel de atenţie.

Niciun director de la casa de discuri
nu era la studio.

Vorbeam şi râdeam atât de mult

încât uneori parcă nici nu lucram
la un album,

până când îmi prezentau o idee
pe care o avuseseră.

Până la 17 ani, am făcut
ce mi-au spus alţii.

Am făcut ce mi-a spus tatăl meu
şi am lăsat-o pe mama să mă modeleze.

Mi-am dat seama că versurile
veneau direct din conversaţiile noastre,

ceea ce m-a entuziasmat,

pentru că nimeni altcineva nu m-a mai
întrebat despre ce voiam să vorbesc.

Aveam un milion de idei,

iar Jimmy şi Terry m-au încurajat
să le pun pe hârtie.

Pe atunci, eram studentă,
compozitoare, artistă.

Eram o femeie tânără şi o artistă
care avea o poveste de spus.

Şi de aceea, am continuat să lucrăm
împreună până şi în prezent,

aproape 40 de ani mai târziu.

E un timp foarte lung.

Ceea ce îmi place cel mai mult la ei
este că înţeleg că a face muzică

nu înseamnă doar să urmezi ultimele
tendinţe sau ultimul sunet

sau să urmăreşti topurile.

Înseamnă să spui ce simţi cu adevărat
şi să exprimi acest lucru

într-un mod pe care fanii să-l aprecieze.

Nu sunt singura artistă cu care
au lucrat Jimmy şi Terry,

dar sunt preferata lor.

Lista artiştilor cu care au colaborat

este ca o enciclopedie a artiştilor
populari din ultimii 40 de ani.

Să vedem... Mary J. Blige,

Aretha Franklin,

Mariah Carey,

Lionel Richie,

George Michael,

Boyz II Men,

Usher,

fratele meu, Michael.

Pentru Jimmy şi Terry Production,
este actul suprem de iubire.

Şi pe măsură ce continui să lucrezi
cu ei, iubirea aceea creşte.

Deci nu aş putea fi mai mândră
şi mai bucuroasă că am privilegiul

să spun în seara asta, Jimmy şi Terry,
că vă iubesc foarte mult

şi vreau să vă urez bun venit
în Rock & Roll Hall of Fame.

E greu. Dumnezeule!

Cred că ar trebui să încep
petrecerea, pentru că...

Începe petrecerea, Terry Lewis.

Doar faptul că mă aflu aici

trebuie să mă facă omul
cel mai norocos din lume.

Pentru că Janet Jackson
tocmai m-a introdus

în Rock & Roll Hall of Fame.
Ce zici de asta?

- Mai sus de atât nu se poate.
- Aşa este.

Uite, omule, sunt foarte mulţi oameni
cărora trebuie să le mulţumesc.

Mama mea e aici cu mine în seara asta.

Mamă, asta a început
în beciul nostru.

Şi, frate, ce zgomot făceam.
Nu ştiu cum ne-a tolerat.

Auzeam în fiecare zi...

"Dă rahatul ăla mai încet."

Mulţumesc, mamă, că ai tolerat tot
zgomotul acela. Te iubesc.

Vreau să le mulţumesc fraţilor mei.

Morris, Jesse, Jellybean,
Monty, Jimmy Jam, mie şi lui Jerome.

Pentru că nu e nimeni ca The Time.

Dar nu ar fi fost nimic fără Purple Man.

Şi trebuie să ne aplecăm cu toţii
în faţa lui Prince.

Trebuie să-i mulţumim
lui Clarence Avant.

Naşul Negru.

Naşul Negru, care ne-a dat
o mare oportunitate

şi ne-a oferit autonomia
de a face muzică.

Nu s-a ţinut de noi pentru a ne spune
ce să facem.

Ne-a spus doar: "Veniţi la mine
când terminaţi."

Iar asta ne-a ajutat să ne formăm
capacitatea de a crea.

Şi aş vrea să-i mulţumesc soţiei mele,
care mă ţine cu picioarele pe pământ.

E minunată. Scumpo, te iubesc.
Te iubesc, draga mea.

Îl las şi pe Jimmy Jam să vorbească,
pentru că nu mai pot.

Sunt prea entuziasmat. Bagă.

Aranjează-mă, fată. Stilista mea.
Janet Jackson, stilista mea.

Ştii asta, nu? În primul rând,

nu l-am auzit niciodată pe Terry Lewis
vorbind aşa de mult.

Sunteţi de acord?

Hall of Fame înseamnă
excelenţa în ceva, nu?

Ar putea fi vorba de sport sau orice.

Şi chiar dacă nu ai practicat sportul
sau nu l-ai urmărit,

dacă nu ştii melodiile,
când auzi despre Hall of Fame,

deodată înseamnă ceva pentru oameni.

Aşa că mulţumim Hall of Fame
că ne-au primit şi pe noi.

Dar cel mai mult îmi place
că, în sport,

trebuie să te retragi pentru a intra
în Hall of Fame, nu?

Încă nu văd un ceas de aur la mână.

Deci cred că mai avem timp
să facem nişte lucruri.

Ultimul lucru pe care îl spun este
că muzica este arta divină.

Şi spun asta pentru că, dacă
v-aş întreba

ce făceaţi în urmă cu 20 de ani,

poate v-aţi aduce aminte ceva vag.

Dar dacă vă pun o piesă de acum
20 de ani, amintirile revin.

Este cheia care deschide orice.

Când oamenii spun: "Trebuie să tăiem
bugetele şcolilor,

De unde să tăiem?

Tăiem de la muzică." Pe bune?

Cum învăţăm alfabetul?
Nu spunem A, B, C... nu.

Îl spunem... A, B, C, D, E, F, G...
ce urmează?

Exact. Nu avem versiunea lungă.

Facem versiunea scurtă.
O singură editare.

Scopul nostru este să lăsăm muzica
într-un loc mai bun.

Acesta este scopul meu şi al lui Terry.
Sărbătorim 40 de ani.

Am făcut asta şi am spus 50/50.
Acesta este contractul nostru.

Acest contract este valabil
de 40 de ani.

Iar anul viitor, sărbătorim 50 de ani
de când suntem prieteni.

În 1973 ne-am cunoscut.

Nu ne-am certat niciodată.

Am avut neînţelegeri, dar o neînţelegere
încerci s-o rezolvi,

o ceartă încerci s-o câştigi.

Nu vreau să câştig nimic
din ce pierde el,

iar el simte acelaşi lucru
faţă de mine.

Aşa că vom lua acest premiu greu
şi ne vom bucura de el.

Vă mulţumim foarte mult.

Mulţumim, tuturor.
Rock-and-roll, iubito!

Pentru a-i introduce pe Pat Benatar
şi Neil Giraldo

în Rock & Roll Hall of Fame,
Sheryl Crow.

Nu e tare? Nu vă bucuraţi
că sunteţi aici?

Aveam 18 ani când a apărut acest
număr al revistei Rolling Stone.

Da, chiar aveam. Abia terminasem liceul

în orăşelul meu,
Kennett din Missouri.

Mă îndreptam spre facultate
ca să studiez pianul clasic şi canto.

Dar cel mai mult îmi doream
să fiu Pat Benatar.

Auzisem că Pat Benatar
studiase muzica clasică,

aşa că îmi doream şi eu să fac
acest lucru.

Dar când am intrat într-o trupă de
coveruri şi am vrut să cânt piesele ei,

mi-am dat seama că vocea lui Pat
avea ceva special.

Avea o putere în voce
ca nicio altă femeie.

Tipa asta tânără şi dură
era rock-and-rollul în persoană

şi putea să se descurce
într-o trupă rock.

Primul ei album,
In the Heat of the Night,

a obţinut multe discuri de platină
pentru piese precum Heartbreaker

şi I Need a Lover. Dar piesa ei,
We Live For Love,

scrisă de chitaristul şi viitorul ei soţ,
Neil Giraldo,

a fost cea care i-a pus pe amândoi
pe hartă, ajungând în Top 10.

Acesta a fost primul hit de Top 10
pe care l-au creat de-a lungul anilor.

În 1980, Pat şi Neil
au scos Crimes of Passion,

care a inclus Hit Me with Your Best
Shot, pe care l-am măcelărit.

Piesa controversată, dar cu un mesaj
puternic, Hell Is for Children.

Treat Me Right şi You Better Run.

Vocea ei şi sunetul pe care l-a creat
cu Neil era total individual

şi uşor de recunoscut.

Iar felul cum acea voce puternică

ieşea dintr-un om atât de mic
este remarcabil.

Parteneriatul strâns a lui Pat
cu soţul ei, Neil Giraldo,

care a fost producătorul ei,
chitarist şi coautor

timp de peste 40 de ani,

a creat un sunet care
este imposibil de replicat.

Dar unul dintre multele lucruri
pe care le ador la Pat şi Neil

este iubirea pe care o au
pentru ceea ce fac şi pentru ei.

Neil a spus că se compară pe el
şi Pat cu Johnny şi June.

Înţeleg de ce. Spider, cum îi spune Pat
lui Neil, şi Patricia, cum îi spune Neal,

au o viaţă în care contează familia,
iubirea şi muzica.

Ca femeie în această industrie

şi ca tânără care a început
să cânte prin cluburi

şi care a rezistat unor mari provocări
de-a lungul drumului,

Pat a fost un exemplu incredibil.
Ea a exemplificat adevăratul feminism.

Ştia cine era şi ce merita.
Îi sunt recunoscătoare lui Pat,

pentru că mi-a făcut mie şi multor
altor artiste drumul ceva mai uşor.

Propulsată de muşchii rock-and-roll
ai lui Neil,

Pat a căutat mereu înăuntrul său

şi şi-a spus adevărul prin difuzoare.

Te uitai la ea când erai mic
şi cumva, te vedeai pe tine.

Îşi alegea fără frică
temele pentru piese.

Cântece precum Love Is a Battlefield

au forţat limitele a ceea ce puteau
reprezenta melodiile

şi videoclipurile rock. A creat
hituri care spuneau ceva.

Pat Benatar şi Neil Giraldo
au fost de neoprit.

Atât în viaţa personală, cât şi în cea
creativă. Sunt perechea perfectă.

Sunt suflete pereche
şi legende rock-and-roll.

Haideţi să urmărim aceste imagini.

Cel mai mult contează sentimentele.

Ai putea fi cea mai bună cântăreaţă
de pe planetă,

dacă nu simţi nimic,
nu ai nicio valoare.

Prefer să cânt notele greşit,
dar cu multă emoţie,

decât să cânt bine,
dar fără emoţie.

Primul concert la care am fost vreodată
a fost al lui Pat Benatar.

Ea este o inspiraţie pentru mulţi oameni.

Este foarte tare, supertalentată.

Vocea ei este inconfundabilă.

Şi indiferent ce stil cântă,

imediat cum începe,
ştii că este Pat Benatar.

Am un istoric complet diferit.

Experienţa mea era în teatru muzical
şi muzică clasică.

În 1975, am dat o probă pentru
Catch a Rising Star.

Acolo se întâmplau lucruri grozave,
mult entuziasm. Toată lumea era acolo.

Chevy Chase era acolo,
John Belushi, Robin Williams.

Era un club de comedie,
dar ştiam că aveau şi cântăreţi.

Acolo l-am cunoscut pe Rick Newman,
care a devenit managerul meu.

Trebuie să ai acel factor X
şi trebuie să fii convingător.

Iar Patti, cu siguranţă
era convingătoare.

Într-o noapte, era de Halloween,
eram cu toţii costumaţi...

Era un vechi film SF,
numit Cat-Women of the Moon,

şi aveau nişte ţinute foarte tari
care mi-au plăcut mereu,

iar eu purtam nişte colanţi negri.
Am urcat îmbrăcată aşa pe scenă.

Nu mi-a schimbat doar felul
în care arătam, ci şi atitudinea.

Am devenit foarte agresivă.
Mă simţeam foarte puternică.

Nu voiam să fiu o artistă solo,

o cântăreaţă cu o trupă banală
în spatele meu.

Voiam un partener. Voiam să fiu
ca Robert Plant şi Jimmy Page

sau precum Keith şi Mick.

iar Mike Chapman mi-a spus:
"Am un puşti."

M-a sunat Chris şi mi-a spus
că a semnat cu o fată.

- Îşi caută un partener.
- A fost ceva instant.

Era exact ceea ce căutam.

Ea a primit exact ce voia,
eu am primit exact ce aveam nevoie.

A fost o potrivire perfectă.

Neil a intrat în trupă
după ce am semnat eu ca artistă solo.

Dacă l-aş fi cunoscut înainte, nu aş
mai fi fost niciodată o artistă solo,

pentru că trupa asta nu e despre mine,
e despre noi.

Sunt din Cleveland, Ohio,
şi am început să cânt la chitară

când aveam şapte ani.

Chitara mi-a schimbat viaţa.

E greu să spui cine ce face,

pentru că eu şi Charlie, Roger,
toţi suntem acolo,

spunându-ne mereu părerile.

Când mergi să ne vezi în concert,
vezi o trupă întreagă.

Ea a dovedit că femeile pot conduce
o trupă rock.

Putem cânta cu chitare zgomotoase
şi putem concura cu băieţii

şi să avem propria direcţie,

iar asta probabil ne face mai bune
la unele lucruri.

Mă gândesc mereu la acei ani
de început.

Cred că acel comportament agresiv
era atrăgător pentru mulţi oameni

şi asta l-a făcut ceea ce a devenit.

- S-a întâmplat rapid.
- A explodat.

A venit cineva şi a spus că vor
să înceapă chestia asta.

Vrem să facem nişte filme
pentru cântece.

Vreţi să încercaţi asta?
Vreţi să faceţi asta?

Iar noi am spus:
"Da, de ce nu? Sigur."

You Better Run a fost al doilea
videoclip difuzat de MTV.

Deodată, erai în casele tuturor,
în fiecare zi, în fiecare noapte.

Vieţile noastre s-au schimbat
şi nu au mai fost niciodată la fel.

Ştiam că oricum eram sortiţi
să fim împreună pe vecie,

puteam la fel de bine să ne căsătorim
şi să avem copii.

Şi ne-am logodit de Sf. Valentin,

iar şase zile mai târziu ne-am căsătorit
în Hawaii şi asta a fost.

Ea este unul dintre pionierii care
mi-au dovedit

că pot fi într-o trupă rock-and-roll.

Există doar câteva femei legendare
cântăreţe de rock,

iar Pat este una dintre cele mai mari.

Le vezi reacţia şi îi vezi
retrăind amintirile.

Sunt recunoscătoare şi fericită
pentru cum au ieşit lucrurile.

A fost foarte distractiv.

Sunt foarte mândră să pot spune:
Pat Benatar şi Neil Giraldo,

bun venit în Rock & Roll Hall of Fame.
Vă iubesc.

Mulţumesc.

Vă rog să vă luaţi la revedere
de la dl Chris Ralles.

Şi aplaudaţi-l pe unicul
Myron Grombacher.

În regulă, el este cel care
a început totul.

Vreau să spun un singur lucru,
fata asta ştie să cânte, nu glumă.

Aş vrea să-i mulţumesc unuia
dintre eroii mei, Rick Derringer,

pentru că mi-a oferit oportunitatea.

Da, mi-a dat şansa să intru
în trupa lui în 1978.

M-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

Vreau să-i mulţumesc directorului
unei case de discuri, Jeff Aldridge.

Jeff Aldridge, în primăvara lui 1979,

a insistat să cunosc o cântăreaţă
cu pregătire în muzica clasică,

din Long Island, New York,
care căuta un partener

pentru a forma o trupă. I-am spus:
"Dacă nu merge,

poţi să-mi iei un bilet de avion
pentru Cleveland, Ohio?"

A spus "desigur".
Nu am mai plecat din New York.

Tot ce mi-am dorit vreodată
a fost o cântăreaţă grozavă

şi am primit o vocalistă excepţională.

Da, prima oară când am auzit-o
pe Patricia cântând,

am spus: "Dumnezeule, eşti sigură
că vrei să faci asta?

Pentru că nu aş vrea să fiu eu
cel responsabil

că am distrus această voce superbă.
Vreau să ştii asta."

Aş vrea să împart această onoare
cu toţi muzicienii

cu care am împărţit scena şi studioul
de la început

şi au fost destui.
Le mulţumesc tuturor.

Şi vreau să-i mulţumesc
în special Patriciei.

Ai fi putut să alegi pe oricine.
Ştii asta. Voi fi veşnic recunoscător.

Mulţumesc că ai crezut în mine,
ai avut încredere în mine

şi ai ascultat ideile mele muzicale,
uneori neortodoxe.

Şi că nu ţi-a fost niciodată frică
să rişti.

Despre ce vorbeşti? Da.

În încheiere, sunt bucuros
şi abia aştept

să lucrez cu Rock Hall,
cu programele lor şcolare non-profit

care ţin muzica şi educaţia artistică
în şcoli. Da.

Încă ceva. Dacă eşti blocat,

dacă suferi emoţional sau fizic

şi dacă îţi este frică să ieşi
din dormitor sau eşti agresat,

începe să cânţi la un instrument, începe
să visezi. Serios. Începe să visezi.

Ascultă pionierii în timp
ce lucrezi cât de mult poţi. Bine?

Vrei să fii compozitor? Citeşte
multe cărţi, citeşte despre ei.

Şi nu lăsa zgomotul negativ să-şi facă
cuib în mintea ta. Niciodată.

Patricia şi cu mine suntem onoraţi

să facem parte din promoţia
Rock & Roll Hall of Fame 2022.

Vă mulţumim. Mulţumesc.

Mulţumesc tuturor.

Nu vă voi plictisi cu lunga mea listă

cu oameni minunaţi pe care îi iubim,
care au muncit atât de mult

şi care s-au sacrificat atât de mult
pentru ca noi să fim aici.

Ştiţi cine sunteţi. Le voi mulţumi
minunaţilor noştri fani,

care au fost alături de noi în această
călătorie de 43 de ani.

A fost o cursă incredibilă
şi nu am fi reuşit fără voi.

Le mulţumesc familiilor
şi prietenilor noştri,

mai ales frumoaselor noastre fiice,
Haley şi Hana,

care şi-au împărţit cu generozitate viaţa
şi părinţii cu lumea întreagă

cât au fost mici. Nepoţilor noştri,

Stevie, Lola şi Little Cash.

Bunica şi bunicul vă iubesc şi vă adoră.

Şi ţie...

partenerul meu, iubirea mea...

În urmă cu 43 de ani,
într-un studio din New York,

ţi-ai fi putut imagina
această seară?

Nu prea.

Cred că probabil am fi putut face asta

fiecare pe cont propriu,
fiecare în felul lui,

dar nu ar fi fost atât de distractiv.

Vă mulţumesc! Noapte bună.

Am intrat într-un studio

şi am dat peste un puşti italian
slăbuţ care stătea la casetofon.

Treaba lui era să pună caseta
şi să apese butonul de pornire.

Era Jimmy Iovine. Făcea parte
din peisaj.

Chiar făceam parte din peisaj.

Jimmy este unul dintre acei oameni
care nu doar că au avut succes,

ci au devenit şi oameni mai buni
în acelaşi timp.

Simţeai mereu că scopul lui

era ca lumea să înţeleagă
ce vedea el.

Jimmy are o sinceritate brutală.

Dar pentru sinceritatea lui brutală
îl vrei în cameră.

Desigur, totul este cauzat
de stima lui de sine scăzută,

dar cu toţii suntem aşa.

În cazul meu, este un singur lucru,
am învăţat.

Am cunoscut un tip pe nume Roy Cicala,
care era şeful studioului.

Era inginerul-şef.

Am continuat în următorii patru ani
şi am făcut şase albume.

Trei cu John Lennon,
două cu Bruce Springsteen

şi unul cu Patti Smith.

Şi tot ce ştiu în prezent
despre gust

am învăţat în acea perioadă.

Când l-am cunoscut
pe Jimmy Iovine,

ne-a învăţat cum să facem ca discuţia
să pară mai mare

şi cât de important era aranjamentul.

Tipul mi-a dat cariera pe tavă
cu un single al lui Tom Petty.

Ţi se întâmplă pur şi simplu. E ca un
virus care intră în sistem neinvitat.

E ca şi cum ar şti că asta
va funcţiona pentru amândoi.

Am scos două albume şi am făcut
un film,

am pornit la drum şi am înregistrat
18 concerte.

Cred că albumul Rattle and Hum
a fost ultima lucrare a lui Jimmy.

Trebuia să mă opresc. Nu mai voiam
să văd un studio. Nu mai puteam.

Este dispus să renunţe la lucrurile
la care a avut succes

şi să înceapă cu totul altceva.

Şi aşa a luat naştere Interscope.

Am spus: "La naiba,
vom face asta.

Cum? Acesta va fi
primul nostru contract?

Pentru că nu-mi pasă. Îl semnăm.
Ne va arăta lumii.

Primus, Helmet, 4 Non Blondes, Mark
Wahlberg pe care îl ştim ca Marky Mark.

2pac a semnat cu Tom Whalley.
Şi No Doubt...

- Cum te cheamă?
- Gwen.

Habar nu aveam ce era
Interscope Record.

Nu ştiam cine era Jimmy Iovine
şi mi-a spus...

"În şase ani vei fi vedetă."

Bine, în primul rând, cine eşti?

Apoi mi-am găsit nişa şi am spus...

că trebuie să găsesc nişte
producători buni şi i-am produs pe ei.

Asta e ceea ce căutam.
Avea prezenţă de scenă,

îşi produce albumele singur.
Trent avea tot ce-i trebuia.

Şi mi-a spus: "Ce vrei?"

I-am spus, "Vreau să-mi dai un avans
pentru un album şi să mă laşi în pace."

Dre şi Suge să lucreze la albumul
The Chronic.

L-am întrebat: "Dre, cine ţi-a înregistrat
asta?" Iar el mi-a spus: "Eu."

Am spus: "Mamă, tipul ăsta
va defini Interscope."

Măreţia poate veni de oriunde.

Doamne sfinte,
sunt în biroul Interscope!

Eminem a fost cel mai controversat
proiect în care am fost implicaţi.

Jimmy Iovine a fost vocea aceea
din capul meu.

Când iei aceste extreme,
le îngrijeşti

şi nu te amesteci în ceea ce fac,
potenţialul este nelimitat.

Despre asta era vorba la Interscope.
Responsabilizarea acelor artişti.

Renunţă complet la ego.

Jimmy mi-a spus asta,
"Renunţă la ego."

Dre şi cu mine aveam ceva în comun
şi nu era muzica,

era visul de a face muzică.

Am spus: "În regulă,
asta ne va schimba vieţile."

Putem ieşi din acest cartier
şi să facem ceva,

să facem bani şi să trăim
o viaţă mai bună.

Şi am creat Beats.
Am creat Beats Music şi am avut noroc.

Jimmy este unul dintre
cei mai pricepuţi investitori.

Invenţia lui a fost Jimmy Iovine.
Şi este unul singur ca el.

Pentru a-i acorda lui Jimmy Iovine
Premiul Ahmet Ertegun,

un membru al Rock & Roll Hall of
Fame, Bruce Springsteen.

Salut. În 1978, Jimmy Iovine

a fost promovat de la italianul
slăbănog care schimbă casetele

şi apasă butoanele start şi stop
ale casetofonului

la italianul slăbănog de consolă
care lucrează la Born to Run

şi Darkness on the Edge of Town.
M-am dus la studio,

iar John îmi spune: "Mi-a zis că poate
s-o facă. El..."

Când l-am întrebat ce face
puştiul ăsta la consola de mixaj.

Dar cumva a reuşit.
Şi, cu un salariu de inginer,

avea parcat în faţa studioului
un Mercedes-Benz portocaliu.

Într-o după-amiază mă ia
cu Mercedesul portocaliu

şi mă duce în Coney Island.

Pe drum, spune senin...

"Bruce, ce faci cu piesa aia,
Because the Night?"

Am spus "Ce vrei să spui? Nu intră
în album. E neterminată."

"Ce vreau să spun este că, dacă
nu o foloseşti, mi-o dai mie?"

L-am întrebat ce-o să facă cu ea.

"Vreau să i-o dau
lui Patti Smith s-o cânte."

Deci eram în Mercedes, e o zi
frumoasă, sunt cu amicul meu.

O iubesc pe Patti. E un refren grozav.
"Sigur, de ce nu?"

Bineînţeles, cu ajutorul lui Jimmy,
Patti transformă Because the Night

într-o piesă de Top 5. Da.

Cu ceva ce eu nu aş fi reuşit
vreodată,

pentru că nu aş fi avut curajul
s-o transform într-o piesă de dragoste,

aşa cum a ştiut Jimmy
că o va face Patti.

Deci Jimmy recunoaşte piesele bune
şi ştie cine le poate cânta.

Are unul dintre cele mai bune instincte
pentru talent.

Asimilează totul ca un burete,
cum nu mai cunosc pe nimeni s-o facă.

Într-o cameră cu mine şi Jon Landau,
Jimmy nu ratează nimic.

Învaţă să aibă încredere în artişti,
să angajeze cei mai buni profesionişti,

să-i lase să preia controlul,
să nu se lase intimidat de talent.

Să recunoşti talentul este talentul tău.
Jimmy este curajos şi inteligent.

Relaţia lui cu marele Dr. Dre

este unul dintre cele mai mari şi mai
apreciate parteneriate din muzică.

A avut încredere în Dre,
în viziunea lui Dre,

şi a recunoscut puterea
muzicii hip-hop

şi capacitatea ei de a cuceri o cultură.

Desigur, ca antreprenor a avut Beats.

Ştia că... mi-a spus că i-a zis lui Dre:
"Dre, nu ar trebui să facem bascheţi,

ar trebui să facem căşti." Şi au făcut.
Au făcut milioane.

Jimmy a avut inteligenţa, inima
şi sufletul să aibă încredere,

să-şi înţeleagă artiştii, să-i pună pe ei
pe primul loc

şi să pună muzica
în perspectiva potrivită.

Este un producător
cu o viziune extraordinară.

Jimmy şi-a păstrat mereu perspectiva
unui fan. A ştiut să facă asta.

Încă primesc mesaje de la el, în care
Born to Run se aude în fundal.

Jimmy a ştiut şi a recunoscut chimia

şi că relaţia dintre John şi mine
era formula secretă,

nu doar pentru magia rock-and-roll,
ci şi pentru succes.

Deci ce ştie Jimmy? Jimmy ştia
tot ce era important.

Deci, ce pot să spun este că Jim
este Rico Suave.

Felicitări, frăţioare.

Vino şi ia-l.
Bine ai venit în Hall of Fame.

Mulţumesc.

El este fratele acela mai mare
care face totul mai bine decât tine,

inclusiv să ţină un discurs.

În primul rând, vreau să le mulţumesc
lui Jon Landau şi Bruce Springsteen.

Am participat la sesiunile pentru
Born to Run şi era un sunetist acolo,

dar nu ştiu din ce motiv,
sunetistul a plecat.

Jon s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
"Poţi să faci asta?"

Aş vrea să-mi mulţumesc mie
că am avut curajul să spun da.

Doi ani mai târziu, Patti Smith

mi-a oferit şansa să-i produc
albumul Easter.

M-a făcut să mă gândesc altfel
la artă

şi la cât de important poate fi
să te afli de cealaltă parte a geamului.

Apoi am lucrat cu Tom Petty
şi Heartbreakers

la Damn the Torpedoes.

Tom mi-a spus că atunci când lupţi
pentru artă, nu trebuie să iei prizonieri.

Îţi mulţumesc
şi îmi este tare dor de tine.

Apoi, Stevie Nicks s-a hotărât

să părăsească una dintre cele mai mari
trupe rock-and-roll

şi să facă un album solo.
O decizie curajoasă şi riscantă.

Mulţumesc, Stevie, că eşti una
din marile voci din rock-and-roll.

Dăm timpul înainte şi suntem în 1983.
Am 30 de ani acum.

În acel moment i-am cunoscut pe Bono,
Edge, Larry şi Adam.

Bono m-a învăţat

că poţi face lucruri în muzică,
dar şi dincolo de ea.

M-a învăţat şi să beau vodcă
cu suc de merişoare.

Când am decis să înfiinţez
o casă de discuri,

m-am dus la David Geffen şi mi-a spus:
"Poţi să faci asta.

Sunt oameni în industrie mult mai proşti
decât tine."

Am spus: "Bine." Mulţumesc, David.

Nu te pot răsplăti vreodată pentru cei
40 de ani de îndrumare şi prietenie.

În 1990, Dr. Dre a schimbat soarta
Interscope peste noapte.

Mulţumesc, Dre, că i-ai adus pe
Snoop şi Eminem în viaţa mea.

15 ani mai târziu, Dre şi cu mine
am înfiinţat Beats by Dre.

Şi după călătoria în care am fost
împreună, nu pot să zic decât

că nu există partener mai bun
decât Dr. Andre Young.

Aş vrea să le mulţumesc lui Mary J Blige
şi Gwen Stefani.

Două femei foarte puternice
care au intrat în familia noastră,

nu numai în muzică, ci şi în iubire.
Vă iubesc şi vă apreciez.

Când am cunoscut-o pe Liberty Ross,
mi-a dat iubirea şi puterea

să văd viaţa printr-o lentilă
multidimensională.

Liberty, îţi mulţumesc
că m-ai completat

şi că i-ai adus pe Skyla
şi Sonny în vieţile noastre.

Şi, desigur, din toată inima vreau să vă
mulţumesc, Jamie, Jessica, Jeremy

şi Jade Iovine, că v-aţi sprijinit tatăl

şi l-aţi făcut să se simtă special
din ziua în care v-aţi născut.

Sunteţi cele mai mari realizări ale mele.

Mesajul meu din seara asta este:

Mulţumiţi-le celor care v-au fost mentori

şi încercaţi să faceţi acelaşi lucru

pentru altcineva de câte ori
aveţi ocazia.

Pentru că nimeni nu ajunge
într-un astfel de moment singur.

Deci tuturor celor care m-au ajutat

vreau să le mai mulţumesc
încă o dată.

Vi-o prezint pe dna Elizabeth Cotten,

o veche prietenă a mea,
o cunosc de 20 de ani,

este şi o prietenă de familie

şi femeia care a scris Freight Train,
Freight Train, Run So Fast.

Trebuie să înţelegi că este vorba
de o singură persoană.

Cântă la chitară bas,
la chitară ritmică,

chitară lead, şi cântă
şi în diferite stiluri,

care sunt fundamentul
muzicii americane.

Să vă spun ce făceam
când eram tânără.

Găteam şi făceam curăţenie
în casele oamenilor,

pentru că nu ştiam să fac altceva,

deci asta este...
experienţa mea profesională.

Este o chitaristă genială.

Cânta cu mâna stângă, cu chitara
cu susul în jos.

Iubesc familia Seeger

şi am studiat cu Mike şi Peggy Seeger.

Mike a murit.

Ea lucra ca menajeră în casa lor,

iar când au aflat că ştie să cânte
la chitară, i-au spus...

"Nu, lasă mătura jos
şi du-te şi cântă."

Şi aşa a ajuns să ţină concerte
în ultimii ei ani de viaţă.

Când cântă la banjo, îţi dai seama
de unde provine ritmicitatea ei,

şi anume de la tehnica de cules.

Fratele meu cel mai mare avea un banjo
şi când pleca la muncă

mă furişam şi îl luam şi încercam
să cânt la el.

Nu ştiam dacă era acordat sau nu.

Era incredibil.

Cântă la chitară de parcă
s-ar fi născut cu ea.

Pentru a introduce Judas Priest,

un membru Rock & Roll Hall of Fame,
Alice Cooper.

Mulţumesc. Ce sală frumoasă
avem aici.

La fiecare masă la care mă uit
văd un prieten.

Iar în cele 18 luni în care nu am putut
ţine concerte,

toate trupele, toţi artiştii
cu care am vorbit au spus...

"Abia aştept să mă întorc pe scenă."

Nu vreau să aud că rockul a murit.
Bine? Pentru că nu a murit.

Şi vom vorbi despre una
dintre acele trupe acum.

Desigur, le cunoşteam muzica
de dinainte să-i cunosc pe ei.

Toată lumea le cunoştea muzica
şi încă o cunoaşte.

E inutil să spun că acesta este motivul
pentru care sunt aici în seara asta.

Judas Priest este o trupă
de metal prin excelenţă.

Ei au definit ceea ce numim
heavy metal.

Iar sunetul lor este inconfundabil.

Sunetul produs de cele două chitare
electrice principale dezlănţuia un sunet

care a inspirat mii de trupe.

Şi ce poţi spune despre vocea
lui Rob Halpern?

Este vreo emoţie pe care
nu o poate exprima,

o notă pe care nu o poate atinge

sau una pe care nu o poate ţine
la nesfârşit?

Este unul dintre cei mai mari solişti
din istoria heavy metalului.

Şi nu este vorba doar
despre muzica lor.

Judas Priest a definit şi aspectul
care defineşte heavy metalul.

Pielea neagă, ţintele metalice,
lanţurile, motocicletele...

Pare că acestea au fost mereu
elementele

care definesc heavy metalul,
dar nu au fost.

Heavy metalul nu arăta aşa
până la Judas Priest.

Au atitudine, disperare.
Uitaţi-vă la ei.

Au fost mereu necizelaţi,

venind direct din Birmingham,

care este ca un fel de Detroit
al Angliei.

Un oraş industrial precum Detroit,

care a lansat multe trupe rock.

Priest este una dintre cele mai bune.

Trupa nu a avut doar un sunet bun,
ci a şi scris piese bune.

Albumul British Steel...

cu piese precum Living After Midnight
şi Breaking the Law,

i-a pus pe hartă.

Şi nu a mai fost cale de întoarcere
după aceea.

Zecile de milioane de discuri vândute
spun totul.

Am colaborat la multe spectacole
cu Judas Priest de-a lungul anilor

şi nu m-au dezamăgit niciodată.

Credeţi-mă, ştiu cât de important
este să faci un spectacol

pe care oamenii să nu-l uite.

Şi trupa Priest a înţeles asta.

Sunt electrizanţi pe scenă,

una dintre cele mai bune trupe
din istoria rock-and-rollului.

Trupa Priest poartă steagul hard
rockului şi heavy metalului cu mândrie,

de 50 de ani, fără ezitare,
fără să urmeze tendinţele

şi fără a se preface că sunt altceva
decât ceea ce sunt.

- Pe cine aţi venit să vedeţi?
- Judas Priest!

Bună, sunt Rob din trupa Judas Priest.
Poftim?

În vremurile timpurii ale trupei Priest,

heavy metalul nu avea
o imagine specifică.

Cred că Rob a fost primul care
a început să poarte piele.

Mă îmbrac aşa, pentru că oricum
mă reprezintă. E o a doua piele.

Am scris câteva piese pentru
Hell Bent For Leather.

Şi, deodată, totul a venit de la sine.

Se ştie faptul că frecventez
magazinele BDSM.

Mereu am simţit că motocicletele
Harley-Davidson

se potrivesc cu heavy metalul,

pentru că sunt mari, gălăgioase
şi îi enervează pe unii oameni.

În orice discuţie despre heavy
metal apare şi Judas Priest.

Au solidificat atacul celor două chitare
ca nimeni altcineva.

Sunetul celor două chitare avea
un efect aproape stereo.

Sunt riffurile, atacul dublu...

Vocea lui Rob Halford, cel mai bun
solist de heavy metal din istorie.

Şi încă poate atinge notele acelea,
ceea ce este incredibil.

Datorită lui iubesc asta.

Nu ştiu câte octave are Rob.
Cred că are vreo 500.

Ţine microfonul aici...

şi toată scena...

- Ce e asta?
- Da. Ce e asta?

Da, este Judas Priest.
Da! Da!

- Va fi tare.
- Da.

Când au scos albumul British Steel,
avea o logică.

Pe copertă avea o lamă de ras,

pentru că stilul Sabbath
este aşa cum este,

dar Priest l-a finisat,
ca să spunem aşa.

Asta e ceva ce nu am mai auzit
şi m-a dat pe spate.

După British Steel, trupa a explodat
pe plan internaţional.

Nu doar că au fost pionieri, dar au
şi vândut 50 de milioane de discuri

şi au avut mare succes la radio
de-a lungul anilor.

Cineva a spus că Sabbath e cu heavy,

dar Priest e cu metalul.
Îmi place asta.

Priest! Priest!

Multe dintre lucrurile care au devenit
piese arhetipale ale heavy metalului

au fost inventate de trupa Judas Priest.
Pielea, motocicleta,

îndrăzneala... şi nu ne vom cere
scuze pentru asta.

Le vom îmbrăţişa cu ambele braţe
îmbrăcate în piele

şi călare pe un Harley vom porni
cu metalul spre asfinţit.

Prin definiţie, rock-and-roll-ul
ar trebui să-i enerveze pe unii oameni.

Şi dai cu pumnul, ripostezi,

te agăţi, ţipi cu heavy metalul.

Rob Halford, Ian Hill, Glenn Tipton,
Dave Holland, Scott Travis,

K.K. Downing şi Les Binks,
sunt onorat să vă spun

bun venit în
Rock & Roll Hall of Fame.

Aş vrea să mulţumesc trupei, normal,

şi fanilor noştri din toată lumea.

Vreau să le mulţumesc

şi celor doi oameni care nu sunt
aici în seara, mama mea, Doris

şi fratele meu, Greg.
Ştiu că se uită.

Fără ei nu aş fi cunoscut
ceea ce se numeşte rock-and-roll!

Salutare!

Vreau să le mulţumesc din suflet

tuturor fanilor noştri,
şi restul oamenilor, desigur,

dar în special fanilor, pentru că au fost
atâţia ani alături de noi,

sprijinind metalul şi trupa.

Este fantastic. Vă mulţumesc, tuturor.

Vreau să le mulţumesc din suflet

fanilor Judas Priest din toată lumea.

Am cântat în locuri mici
din mijlocul pustietăţii

şi au venit 15 000 de oameni.

De-a lungul anilor,

când alte trupe au evitat
termenul de "heavy metal",

noi am ţinut steagul sus

pentru că metalul este ceva ce toţi
cei din această trupă iubim.

Şi avem o dragoste sinceră pentru
muzică, o îmbrăţişăm,

şi am făcut-o mereu şi vom fi mereu
mândri de heavy metal.

Încă odată, vă mulţumesc tuturor
celor care sunteţi aici în seara asta.

Va mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet.

Salutare. Eu o să fiu succint.

După cum ştiţi, nemţii sunt mereu
cei tăcuţi din trupe.

Doar dacă nu se întâmplă
să fii Keith Moon.

Sunt foarte onorat să primesc acest
premiu în seara aceasta.

Vreau să mulţumesc din suflet
Rock & Roll Hall of Fame. Mulţumesc.

Salutare. Ştiţi, începi
cu mulţi ani în urmă

şi te răzvrăteşti împotriva instituţiei.

Vrei s-o faci ca tine, vrei să fii diferit
şi încerci să fii unic.

Şi duci asta cu tine de-al lungul anilor

până când îţi dai seama
că ai devenit instituţia,

iar oamenii se răzvrătesc
împotriva ta.

Şi iată-ne aici.
Rock & Roll Hall of Fame.

Asta este instituţia supremă.

Iar acum sunt mândru şi onorat
să fac parte din asta. Mulţumesc.

Salutare. Eu sunt tipul homosexual
din trupă.

Vedeţi, despre asta este vorba
când spui heavy metal.

Ne numim comunitatea heavy metal,
primim pe oricine printre noi,

indiferent de identitatea sexuală,
de felul în care arăţi,

de culoarea pielii, de credinţă
sau necredinţă.

Oricine e binevenit.

Oamenii din afară se uită la noi
puţin speriaţi.

Vă rog, aţi văzut asta aici în seara asta.

Este vorba despre putere, emoţie
şi dedicare

şi despre iubirea pentru heavy metal

pe care o avem de 50 de ani.

Fără fanii noştri, nu avem nimic.
Nu suntem nimic fără fanii noştri.

Aşa că le mulţumim tuturor celor
de aici din sală

şi din toată lumea, pentru
sprijinul vostru pentru ceea ce facem.

Când Priest a venit prima oară aici
în anii 1970

şi am cântat în deschidere pentru
Molly Hatchet şi REO Speedwagon,

omenii s-au întrebat:
"Ce naiba e asta?"

Iar 20 de minute mai târziu,
dădeau din picioare

şi făceau coarne cu degetele,
ca toţi rockerii.

Asta ne place să facem
de 50 de ani

şi ne-am dori s-o mai facem
încă 50.

Dar frumuseţea muzicii este
că trăieşte pe vecie.

Şi acesta este motivul pentru care
suntem aici. Trăim pentru heavy metal.

Trăim pentru muzică şi trăim pentru
Rock & Roll Hall of Fame.

Mulţumesc.

Nu ştiam nimic despre rap.
Am văzut un DJ care punea muzică

şi vorbea cu nişte puşti,
iar ei îi răspundeau.

Pui un astfel de concept pe un disc
şi ajungi departe.

Hip-hopul timpuriu erau o maşinărie
care avea nevoie de DJ, dansatori,

rapperi. Când Sylvia Robinson
a spus...

"Se poate face un album din asta."

Nimeni nu se mai gândise la asta.

Rapul pe disc era ceva
complet revoluţionar.

A fost nevoie de Sylvia Robinson
ca asta să se întâmple.

Nu doar că a convins oamenii
să pună rapul pe disc,

dar şi-a făcut şi propriul grup.

Eu am format trupa Sugarhill Gang.
Ei nu se cunoşteau.

Sylvia Robinson şi rapperii au capturat
anul 1979 ca nimeni altcineva.

Asta a schimbat jocul
în cazul muzicii hip-hop.

Discul acesta a dus recordul
la un cu totul alt nivel.

Nu era vorba despre a domina Bronxul
sau Manhattanul. Era vorba de moment.

Cât de repede poţi face un album?

A semnat şi cu alte grupuri,
pentru că simţea că rapul va dăinui.

Sugarhill Record Company
este o afacere de familie.

Joey Robinson, Sr.
este preşedintele companiei.

Soţia lui, Sylvia Robinson,

este unul dintre cei mai respectaţi
producători din industrie.

Aveam mesajul cu doi ani înainte
să-i cunosc şi le-am spus...

"Am o piesă aici. Dacă faceţi asta,

veţi deveni mai mari
decât aţi fost vreodată."

Ne-a pus o castă...
Era ca o junglă uneori.

Te făcea să te întrebi cum o să rezişti.

Versurile erau sumbre.

Cineva spunea, în sfârşit, lumii
cum trăim şi prin ce trecem.

Ştiam că mesajul va funcţiona
datorită poveştii.

Majoritatea oamenilor trăiesc în ghetou,
iar asta e povestea vieţii lor.

Conceptul a schimbat modul de gândire
asupra tipurilor de înregistrări

care erau făcute şi a temelor abordate.

Să iei această muzică şi s-o faci
legitimă a fost un pas îndrăzneţ.

A deschis drumul pentru ceva
ce părea imposibil.

Ştia tot, de ce să nu facă tot?

Avem un concept şi ştim că va ieşi
ceva bun din el.

Pentru a o introduce pe Carly Simon
în Rock & Roll Hall of Fame,

Sara Bareilles.

La fel ca mulţi alţi cântăreţi-compozitori
care au urmat după ea,

şi eu am simţit impactul puternic
al lui Carly Simon

şi am devenit mai bună datorită ei.

Combinând inteligenţa cu sinceritatea
sufletească şi vulnerabilitatea,

Carly a scos cântec după cântec,
album după album,

depăşind orice gen sau orice
generaţie de povestitori.

Eleganţa melodiilor ei vorbeşte
despre complexitatea emoţiilor

şi experienţelor despre care scrie.

Iar vocea ei unică şi inconfundabilă,

o săgeată a adevărului,
spune lucrurilor pe nume.

Nu a urmărit niciodată
faima şi succesul.

Acestea au venit la ea datorită esenţei
incontestabile a muncii ei.

Este o artistă unică, o vizionară
care rămâne un model,

o deschizătoare de drumuri
şi o inspiraţie.

Crescută într-o casă bogată
în muzică şi literatură,

Carly şi-a lansat cariera
cu trupa Simon Sisters,

un duo format cu sora ei
mai mare, Lucy.

Mai târziu a pornit pe cont propriu

şi a făcut repede impresie
cu primul ei single,

That's the Way I've Always Heard It
Should Be, la care a fost coautoare.

Exact.

L-a scris cu colaboratorul şi prietenul ei
Jacob Brackman.

Piesa aceea a dat tonul carierei
lui Carly.

Cu o muzică şi versuri complexe,
a explorat dorinţele

multor femei de la începutul anilor 1970,

punând la îndoială normele sociale
şi atacând stereotipurile de gen.

A reflectat mişcarea feministă
care se ridica la acea vreme.

Asta continuă şi azi,
dar nu a oferit răspunsuri simple.

A realizat toate astea
şi a fost un hit de Top 10.

Lista de piese geniale care au urmat
este spectaculoasă:

Anticipation, Legend in Your Own
Time, You're So Vain.

Cel mai mare hit al ei a pus pe toată
lumea pe jar în legătură cu subiectul ei

timp de 50 de ani. The Right Thing
to Do, Haven't Got Time for the Pain,

Nobody Does It Better, You Belong
to Me, Jesse, Coming Around Again,

Let the River Run. Diversitatea şi
rafinamentul lui Carly sunt de neegalat.

Piesele ei sunt ca o colecţie grozavă
de poveşti

pe care continui să le citeşti

pe măsură ce ele dezvăluie
noi adevăruri de fiecare dată.

Ea depăşeşte genurile
şi sparge tiparele.

Adorată şi admirată de titanii
din industria ei,

precum şi de tinerii artişti

care caută adevărul şi curajul
pe care le oferă ea.

Cunoscuta ei teamă de scenă
a făcut ca spectacolele ei

să fie mai preţioase
şi mai convingătoare.

Carly Simon nu s-a temut niciodată
să-şi dezvăluie temerile personale

sau să-şi facă propriul drum creator,
în ciuda lor.

Iar în această seară, acel drum
a adus-o aici,

în Rock & Roll Hall of Fame.

Stăteam pe marginea patului
şi cântam la chitară.

Şi aveam emoţii pentru viitoarea
întâlnire cu Cat Stevens.

M-am gândit...

dacă pot să scriu o piesă
înainte să sune el la uşă.

Decât să stau cu emoţii,
mai bine cream ceva.

Şi am terminat Anticipation înainte
să ajungă el şi să sune la uşă.

Îşi scrie singură piesele

şi a câştigat recent un Grammy pentru
Cel mai bun artist debutant.

Vă rog s-o aplaudaţi pe Carly Simon.

M-am născut foarte timidă,
fără dorinţa de a fi în faţa cuiva,

dar în mod paradoxal,
o parte din mine spunea...

"Eu, eu, eu."

Provii dintr-o familie de muzicieni,
nu-i aşa?

Da. Sora mea este cântăreaţă
de operă, iar cu cealaltă soră, Lucy,

am cântat împreună când eram
mult mai tânără.

Cu cât am devenit mai cunoscută,

cu atât mi se pare mai dificil
să cânt în concerte live.

La început, nu plătea nimeni
să vină să mă vadă

şi astfel nu simţeam nicio presiune
din partea publicului.

Dar acum e diferit. Mă simt încolţită
de lumini,

de oamenii care vin să mă vadă.

Oamenii se întreabă de mult timp
despre ce este.

Este o întrebare foarte personală.

Oamenii vor să ştie la ce te gândeai
când ai scris piesa aceea.

Când am auzit You're So Vain,

mi s-a părut cel mai bun cântec
scris vreodată.

Este cel mai direct mod în care cineva
a abordat o despărţire.

Este incredibil!

L-am cunoscut pe Mick Jagger la
o petrecere. Nu, nu este despre el.

S-a întâmplat să sune la studio
în timp ce lucram cu Harry Nilsson.

"De ce nu vii să cânţi cu noi?"

Mick, Harry şi cu mine ne-am aşezat
în spatele microfonului şi am cântat

You're so vain. You probably
think this song is about you.

Harry a fost un domn.

Ştia că între mine şi Nick există
o chimie în ceea ce privea cântatul.

Aşa că s-a retras şi a spus...

"Voi doi vă potriviţi foarte bine,
ar trebui să cântaţi doar voi."

Deci aşa s-a întâmplat.

Eşti cunoscută în industrie
ca regina tracului de scenă.

Te-ai gândit vreodată de ce ai
aşa multe emoţii

şi să încerci să scapi de ele?

Nu am reuşit să scap de ele,

dar m-am gândit mult
la ce mi le provoacă.

S-au mai diminuat uneori.

I-am văzut fotografia pe coperta
revistei Time

şi am spus: "Mă voi căsători cu el."

Se întâmpla cu nouă luni
înainte să ieşim împreună.

Sunt foarte împrăştiată,
nu sunt organizată.

Şi puteam să scriu doar dacă
eram înconjurată de haos,

pentru că-mi luam energia din acel haos

şi mă concentram pe un anumit subiect.

Iar Oscarul merge la...

Carly Simon pentru
Let the River Run for Working Girl.

Piesele lui Carly Simon, You're so Vain,

That's the Way I've Always Heard
It Should Be, Anticipation...

A fost o compozitoare în epoca de aur
a compoziţiilor rock-and-roll.

Era o femeie care lua atitudine.

Mulţi oameni au spus...

"Ai însemnat foarte multe pentru mine
de-a lungul anilor,

te ascult de când aveam şapte ani,

şi acum mi-am numit fiica după tine."

Este foarte emoţionant pentru mine
că am avut acest efect.

Cred că se datorează faptului
că piesele mele sunt foarte personale.

Din cauza unei tragedii personale,

Carly îşi cere mii de scuze că nu a putut
fi aici în această seară.

M-a rugat să transmit următorul mesaj:

"Mă simt umilă, şocată, mândră,
subcalificată

şi recunoscătoare tuturor celor

fără de care nu aş fi fost aici.

Unul dintre cele mai grozave lucruri
când vine vorba despre muzică

este capacitatea ei de a face artă fizică
din emoţii fără formă,

precum bucuria şi durerea, doar
prin puterea emoţiilor noastre.

Când nu ne putem împărtăşi durerea,
suntem creaturi extrem de singuratice.

Vreau să mulţumesc în primul rând
celor de la Rock & Roll Hall of Fame

pentru că mi-au recunoscut meritele

şi pentru că se asigură că distincţia
şi realizările vor conta mereu.

Mulţumesc."

Şi acum, vă rog s-o aplaudaţi
pe Olivia Rodrigo.

L-am cunoscut pe Allen

în biroul lui Walter Yetnikoff,

când am făcut o înţelegere fenomenală,

iar Walter i-a smuls tricoul lui Allen
de pe el.

Nu vorbim despre leul cel laş aici,
este Allen Grubman.

Până să-l cunosc, nu mai cunoscusem
un alt avocat,

deci nu aveam cu ce să-l compar

în afară de personajul lui
Robert Duvall din Naşul.

Nu ştiam cum sunt alţi avocaţi
şi nu ştiu nici acum.

"Bono, Edge, Adam, Larry,

nu mă ascultaţi.

Nu mă ascultaţi. Muzicienii nu ar trebui
să aibă urechi?

Ştie care sunt mizele,
adevăratele mize,

nu doar cele financiare,

ci şi cele emoţionale într-o negociere.

Allen mi-a spus, "Prieteni...

am prieteni pe care
nici nu i-am folosit încă."

Cel mai mare talent al lui
este claritatea.

Este respectuos.

Sentimental.

Minuţios.

E ca un ursuleţ de pluş.

Este un clarvăzător.

E amuzant.

Iubitor.

Direct.

Este o melodie pop într-o lume
a muzicii instrumentale.

Allen a fost esenţial

în reechilibrarea balanţei
în favoarea artistului.

Deşi se numeşte industria muzicală,

industria a avut mereu avantajul.
Allen a schimbat asta.

Asta îl face un avocat grozav,
care a ajutat mulţi oameni,

înainte să semnez eu cu el, să îşi
rezolve problemele cu contractele.

Îi sunt recunoscător
pentru tot ce a făcut.

A ajutat trupa U2 să crească.
Mulţumesc.

Faptul că sunt aici
şi pot să-ţi mulţumesc e grozav.

Îţi mulţumesc că m-ai ajutat
să rezist în industrie.

Allen, mă bucur că ai această onoare,

iar restul lumii rock-and-roll
poate să te pupe în fund.

Allen, eşti în Rock & Roll
Hall of Fame. Doamne sfinte!

Pentru a-i acorda lui Allen Grubman
premiul Ahmet Ertegun,

un membru Rock & Roll Hall of Fame,
John Mellencamp.

Allen Grubman este unul dintre cei mai
coloraţi oameni din industria noastră,

care nu se teme să spună adevărul.

De multe ori într-un mod jignitor
şi înjositor,

mi-a spus mereu adevărul, din 1982,

când am devenit
unul dintre primii lui clienţi,

şi a făcut acelaşi lucru pentru
nenumăraţi alţii de-a lungul anilor.

Vreau să vă spun unul dintre primele
lucruri pe care mi le-a spus Allen

când eram copii. A spus...

"John, uite cum funcţionează
industria muzicală.

Există un copac mare
în vârful unui deal.

Copacul ăsta e uriaş şi găseşte mereu
o cale să supravieţuiască la orice,

oricărui lucru căruia este supus.

În acest copac sunt câteva mere.

Sunt câteva mere care rămân
în copac

şi care cresc tot mai mult de fiecare
dată când te uiţi la copac.

Dar majoritatea merelor,
îmi pare rău s-o spun,

se micşorează şi cad din copac.

Sunt uitate.

Este scopul meu să mă asigur
că toţi cei pe care îi reprezint

nu cad din copac."

Acest măr a reuşit să rămână
în acel copac

în mare parte
graţie avocatului, prietenului

şi rabinului meu, Allen Grubman.

Allen este şi evreu.

Sunt artist şi un neevreu

a cărui viaţă a fost îmbogăţită

de prietenia şi asocierea
cu nenumăraţi evrei.

Oameni buni, nu pot să vă spun
cât de important

este să vorbeşti, dacă eşti un artist,

împotriva antisemitismului,

împotriva tuturor formelor
de discriminare.

Vă spun ceva:
tăcerea înseamnă complicitate.

Vreau să spun tare şi cu mândrie

că sunt solidar cu Allen, familia lui

şi toţi prietenii mei evrei

şi cu toţi evreii din lume.

La naiba cu antisemitismul.

Sunt mândru să mă aflu aici
să-mi onorez prietenul,

un cultivator al naibii de bun
de mere.

Bun venit în Rock & Roll Hall of Fame,
dle Allen Grubman.

Înainte să ţină acest discurs
pe care nu-l voi uita...

niciodată...

Voiam să spun...

priviţi câţi oameni geniali din industria
divertismentului avem aici,

câţi artişti geniali şi câtă creativitate.

Despre ce o să vorbesc?
Despre înţelegerile încheiate

sau despre sfaturile pe care le-am dat?
Astea sunt doar prostii.

O să vă spun cum a luat naştere
Rock & Roll Hall of Fame.

Era în 1983 şi am primit un telefon
de la Ahmet Ertegun,

care era cel mai important om din
industria caselor de discuri. Era uriaş.

Şi îmi spune...

"Allen, vreau să vii la masă săptămâna
viitoare la restaurantul Pearl.

L-am întrebat cine mai vine.
Şi mi-a spus...

Eu, Jann Wenner, Seymour Stein
şi tu. Discutăm când ne întâlnim."

Restaurantul Pearl

servea cele mai bune coaste din lume.

Ajung acolo într-o luni

şi primul lucru pe care îl comand
este o porţie uriaşă de coaste.

Eu îmi vedeam de mâncare,
iar Ahmet începe să vorbească.

Eu îl ascult doar cu o ureche,

pentru că mănânc nenorocitele
de coaste.

Şi deodată îl aud spunând...

"Ştii că există Hall of Fame în baseball,

în fotbal şi în baschet.

dar nu există Hall of Fame
pentru rock-and-roll."

Asta... fiţi foarte atenţi.

În acel moment a fost creat
Rock & Roll Hall of Fame.

La acel... la restaurantul Pearl,
în timp ce eu mâncam coaste.

Şi priviţi acum.

Doamne, încerc să nu plâng.

Am fost cel mai norocos om din lume.

Nu ar fi trebuit să cariera asta.
Am crescut în Brooklyn,

am mers la Brooklyn Law School.

Ar fi trebuit să devin un avocat
specializat în cazuri de neglijenţă.

Şi aş fi fost un avocat de rahat,
pentru că urăsc accidentele.

Dar cumva m-am specializat
pe divertisment

şi a fost minunat pentru Debbie
şi pentru mine.

Am avut o viaţă minunată şi am
cunoscut cei mai interesanţi oameni.

Suntem foarte norocoşi.

Mă bucur că am spart barierele
pentru avocaţi.

Sunt foarte mândru pentru asta.

Sper că în viitor, mai mulţi avocaţi,
manager şi agenţi

vor intra în Hall of Fame.
Ştiu că se va întâmpla asta.

Ultimele mele cuvinte, ţineţi minte,
cu toţii cântăm diferit.

E bine, nu-i aşa? Mulţumesc.
Mulţumesc.

Pentru a-l introduce pe Lionel Richie
în Rock & Roll Hall of Fame,

Lenny Kravitz.

În primul rând, aş vrea să spun

că este o binecuvântare
că putem fi cu toţii azi aici,

pentru a celebra viaţa
şi muzica împreună.

Este o onoare să fiu aici pentru
a-l introduce pe Lionel Richie...

Lionel Richie în Rock & Roll
Hall of Fame.

Scandalos!

L-am cunoscut pe Lionel
în urmă cu 25 de ani

şi de atunci mi-a fost
ca un frate mai mare.

Lionel şi cu mine ne-am dorit
să compunem împreună,

şi astfel, când a venit în Miami,
unde locuiam la acea vreme,

a venit la mine acasă pentru o sesiune.
M-a dat complet pe spate.

Urma să creez cu unul dintre
eroii mei din muzică.

Voiam ca totul să fie perfect.

Am pregătit un studio portabil
în bucătărie şi imediat cum a ajuns,

am început să lucrăm. Când ideile
noastre începuseră să curgă,

bunicul meu în vârstă de 93 de ani,
Albert Roker, a pornit televizorul,

pentru a urmări un meci de box.

Exact când am ajuns la refren,
bunicul s-a întors şi a spus...

"Băieţi, puteţi să faceţi
gălăgie în altă parte?"

Am îngheţat. M-am uitat la Lionel,
Lionel s-a uitat la mine,

iar apoi m-am uitat la bunicul
şi am vrut să spun...

"Bunicule, compun
cu nenorocitul de Lionel Richie."

Bine, în primul rând nu aş fi vorbit
niciodată cu bunicul aşa.

Şi în al doilea rând,
dacă aş fi făcut-o,

mi-ar fi tăbăcit fundul de faţă cu Lionel.

Atunci a intervenit Lionel
şi a spus: "Da, dle Roker,

nu vă mai deranjăm şi ne mutăm
în altă cameră."

Acesta este Lionel Richie.

Respectuos, cald şi,
mai presus de toate, umil.

A rămas acelaşi frate cu picioarele
pe pământ, din Tuskegee, Alabama.

În calitate de compozitor,
producător şi interpret,

este în vârful muntelui
legendelor muzicale.

În trupa Commodores...

a fost senzaţional.

Doar pentru a se întrece pe sine
ca artist solo.

Muzica lui a luminat vieţile
a milioane de fani

şi a influenţat artişti ca mine,

care l-au urmat peste tot
şi într-un mod profund.

Moştenirea lui Lionel este solidă.

Piesele lui sunt coloana sonoră a vieţii
mele, a vieţii voastre, a tuturor.

Repertoriul lui Lionel
este bogat şi divers.

Ca să enumăr toate piesele lui geniale
ar dura... toată noaptea.

Trebuie s-o fac.

Imn după imn, după imn.

Vă spun adevărul.

Şi alături de Michael Jackson,

Lionel a compus unul dintre
cele mai monumentale cântece

din istoria muzicii,
"We Are The World".

Produs de Quincy Jones, care a adunat
cei mai mari artişti

pentru a contribui la lupta împotriva
foametei din Africa.

A fost un act extraordinar de iubire,
dar, desigur, Lionel Richie este iubire.

Iubirea personificată, iubirea
proiectată asupra tuturor.

Iubirea încorporată în actele lui
de bunătate, compasiune şi grijă.

Există un moment
în călătoria ta creativă

în care te întrebi:
"De unde vine asta?"

Marvin Gaye mi-a fost profesor
la Universitatea Motown.

Mi-a spus: "Omule, nu ştii niciodată
de unde vine.

Trebuie să mergi înainte
cât de repede poţi."

Şi am ajuns să mă simt din ce în ce
mai în largul meu,

de la o piesă la alta începi să-ţi spui:
"În regulă, pot să fac asta."

Eram colegi de clasă
la Tuskegee Institute din Alabama

şi ne plăcea să ne întâlnim
şi să facem muzică.

Aplauze pentru trupa The Commodores.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat
a fost să-l cunosc pe Thomas McClary,

chitaristul trupei The Commodores.
El mi-a zis...

"Am auzit că ţi-ai adus cornul
la şcoală." Iar eu am zis că da.

El a zis, "O să fie un concurs
de talente, vrei să intri în trupă?"

Am urcat pe scenă în seara aceea

fără să-mi dau seama că viaţa mea
se va schimba pentru totdeauna.

Lionel Richie a fost un element de bază
în viaţa mea de la început,

de când am pornit la drum.

Managerul trupei mele
era un mare fan al lui Lionel Richie

şi ne-a pus să ascultăm toate
piesele scoase de el.

Textura lui şi felul în care cânta,

ca şi cum ar fi fost
cel mai mare povestitor.

Am scris piesa "Baby"
pentru trupa The Commodores.

Primul lucru pe care mi l-au spus:
"Nu vrem o baladă."

Apoi primim un telefon de la
Kenny Rogers. "Aveţi o piesă?

Vreau o baladă din acelea
din care cântă Richie."

Aşa că am schimbat-o din "Baby"
în "Lady", iar restul e istorie.

Lionel scrie cântece

care spun tot ce ar vrea să spună
orice bărbat

şi ce ar vrea să audă orice femeie.

Are un fel de a scrie versuri
care ne vorbeşte tuturor.

Tocmai am terminat două producţii
de succes:

"Lady" cu Kenny Rogers şi
"Endless Love" cu Diana Ross.

Nu mă gândeam la o carieră solo,
dar acela a fost începutul schimbării.

Premiul Grammy merge
la "Truly", Lionel Richie.

În sfârşit, am reuşit. Mulţumesc.

Când eram în trupa The Commodores,

nu trebuia să-mi fac griji decât
pentru o piesă pentru un album.

Acum, trebuie să-mi fac griji pentru nouă.

Când am intrat pe uşă la Motown
Records cu "All Night Long"...

"Prieteni, a sosit timpul."

Am crezut că Berry Gordy
va cădea de pe scaun.

Ce legătură are Calypso cu Motown?

"All Night Long" a fost pentru mine
o celebrare a vieţii.

Cred că a fost un lucru
responsabil pentru Lionel

să arate că noi, ca americani
de culoare, putem ajunge oriunde.

Îţi arată că nu există limite.

Când a ieşit "All Night Long",
racheta a decolat.

Şi imediat după aceea,
cântam la Olimpiadă.

E incredibil cum un singur telefon
îţi poate schimba viaţa

şi probabil poate schimba vieţile
a milioane de oameni.

Harry Belafonte a sunat şi a spus

că e timpul ca noi, artiştii, să ne
adunăm şi să facem ceva împreună.

Am vorbit cu Michael şi am hotărât
să scriem un cântec.

Quincy a spus...

"Lionel, orice decizie ai lua,
te voi ajuta."

Lucrau cu toţii împreună.

Prima oară când am ajuns la refren,

când toată lumea cânta împreună,
a fost îndrumarea divină.

Toată chestia asta are două părţi.
Succesul este doar jumătate.

Să supravieţuieşti succesului
este cealaltă jumătate.

Testul este să supravieţuieşti

şi atât timp cât publicul ştie versurile,
poţi avea un spectacol.

Când te gândeşti la artiştii solo
care cântă, compun...

el le-a deschis calea tuturor.

Şi probabil este ultimul
care spune asta.

Dar o spun eu pentru tine,
eşti GOAT, eşti un G.

Şi ne-ai arătat ce înseamnă
să fii grozav în ceea ce faci

şi să creezi lucruri atemporale.

Cea mai mare binecuvântare din lume

este să poţi să faci ce-ţi place.
Ce mi-ar plăcea să fac?

Mi-ar plăcea să fac asta
încă 400 de ani.

Vă iubesc pe toţi!

Aşadar, în numele iubirii,

sunt onorat să introduc
în Rock & Roll Hall of Fame

un om cu un dar extraordinar
şi o umanitate magnifică,

dl Lionel Richie!

În regulă, pregătiţi-vă.

Dumnezeule, a fost...

A fost un drum foarte interesant

din Tuskegee, Alabama,

până la Rock & Roll Hall of Fame.

Probabil sărbătorim în seara aceasta
unul dintre cele mai amuzante lucruri,

cele mai amuzante glume
din viaţa mea, pentru că...

toate piesele pe care le-am scris
şi le-am înregistrat...

mulţi oameni mi-au spus

că aceste piese
îmi vor distruge cariera.

Despre ce naiba vorbeşti?

De exemplu, un grup de oameni
mi-a spus...

"Lionel, ăsta e funk.

Ce faci cu "Three Times A Lady",
un vals?

Ce faci?"

Dar a avut succes. Apoi mi-au spus:

"Poţi să mai dai ceva ca
Three Times A Lady?"

Şi le-am dat "Sail On".

Apoi au spus: "Poţi să ne mai dai ceva
ca Sail On?"

Şi mi-am dat seama că afacerea,

adevărata afacere însemna
să faci copii, nu ceva original.

Şi atunci mi-am dat seama
că există două tipuri de artişti.

Artişti creativi şi artişti creaţi.

Iar din acel moment,

am decis că voi face parte
din categoria artiştilor creativi.

Deci când cineva îmi spune...

"Dumnezeule, în locul tău,
nu aş face piesa aia",

exact acea piesă o voi lansa.

Merg în direcţia opusă.

Pentru că la acea vreme,
trebuia să înţeleg că sunt unii oameni

care se specializează pe genul lor.

Dar sunt şi alţi oameni

cărora, dacă le ceri să scrie ceva,
vor scrie.

Aşadar, în această seară...
stau pe această scenă,

pentru că vreau să înţelegeţi

cât este de important să lăsaţi
creativitatea să curgă.

Dacă ai o idee, ultimul lucru
pe care vrei să-l faci

este să deschizi gura
şi să spui o prostie, precum...

"În locul tău, n-aş face asta."

Mai ales dacă eşti un artist creativ.

Deci în seara asta,
este foarte important,

văzând în ce companie sunt...
Judas Priest, Lionel Richie.

Prezentat de Lenny Kravitz.

Sunt un om rău.

Ce vedem aici este că
rock-and-roll-ul nu are culoare.

Este un sentiment. E o senzaţie.

E o senzaţie.

Şi dacă lăsăm acea senzaţie liberă,

camera asta va creşte şi va creşte.

Accept acest premiu, dar nu pot pleca
de pe scenă

fără să recunosc meritele prietenilor mei
din trupa The Commodores.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru The Commodores,

pentru că altfel nu ar fi existat
Lionel Richie.

Ei mi-au dat baza... mi-au dat fundaţia,

m-au ajutat să descopăr cine sunt.

Dar cel mai important, vreau
să le mulţumesc prietenilor mei,

familiei mele. Miles, Sophie, Nicole.
Nepoţilor.

Lisa, viaţa mea.

Vreau să le mulţumesc că au fost
alături de mine

în această călătorie magică
şi misterioasă.

Iubesc această industrie,
iubesc ceea ce fac.

Rock & Roll Hall of Fame, mulţumesc.
Mulţumesc din suflet.

Pentru a introduce Eurythmics,

un membru Rock & Roll Hall of Fame,
The Edge.

Bună seara.

Cu cât visul e mai dulce,
cu atât e realitatea mai dulce

şi cu atât mai amară
este dezamăgirea.

E nevoie de curaj ca să visezi

şi e nevoie şi de mai mult curaj
să continui să visezi

când inevitabilele dezastre ale vieţii
şi artei par a conspira împotriva ta.

Asta este ne inspiră
la povestea trupei Eurythmics

pe noi toţi, visătorii.

Visele lor au fost făurite în furnalele
eşecului şi credinţei.

Annie Lennox şi Dave Stewart
s-au cunoscut în 1975

când erau doi muzicieni
care se chinuiau.

Au devenit iubiţi şi cofondatori
ai trupei The Tourists,

o trupă care s-a bucurat
de ceva succes,

dar care a dispărut dramatic în 1980.

Această despărţire a reflectat
sfârşitul relaţiei lor romantice,

dar nu şi a parteneriatului lor creativ.

De fapt, i-a dat avânt. Au format
Eurythmics ulterior, în acelaşi an,

iar până în acel moment nu scriseseră
nicio piesă împreună.

Ador piesele lui Annie şi Dave,

pentru că îndrăznesc să abordeze

subiecte dificile şi incomode

şi să le transforme
în piese pop grozave.

Pentru mine, cele mai bune piese
sunt cele extrem de serioase.

Simt că am nevoie de complexitate
pentru a rămâne implicat, de contrast,

tensiune, dihotomie între versuri
şi muzică.

Acesta este genul de tensiune
în care s-a specializat Eurythmics.

Când au lansat In The Garden în 1981,

cei doi au pornit cu curaj în turneu
în Marea Britanie

trăgând după ei pe M1 o remorcă plină
cu echipamente

pe care le instalau singuri.

Dave îşi aduce aminte de un concert
la care au venit doar patru oameni.

Apropo, dacă nu numeri şi barmanul,

au fost cu unul mai mulţi decât cei veniţi
să vadă U2 la The Hope and Anchor,

cu doi ani mai devreme.

La sfârşitul acestui turneu obositor,

Annie a fost aproape
de o cădere nervoasă,

iar Dave a ajuns la spital cu probleme
la plămâni, sau aşa susţine el.

Deci, ce au făcut Annie şi Dave
în acel moment?

au făcut ceea ce fac toţi marii visători.
Au pariat pe viziunea lor

exact în momentul în care amândoi
erau copleşiţi de deznădejde.

Exact când greutatea respingerii
era cea mai insuportabilă,

Dave începe un cântec nou.

Un sintetizator-bas suprapus
peste o tobă electronică

folosind aparate pe care abia
învăţase să le folosească.

Annie a înţeles pe loc

că se întâmpla ceva special
şi s-a alăturat la clape

şi şi-a adăugat şi vocea.

Într-un moment de revelaţie, a cântat...
"Visele dulci sunt făcute din asta.

Şi cine sunt eu să neg?

Am străbătut lumea şi cele şapte mări

Toată lumea caută ceva

Unii vor să te folosească, unii vor
să fie folosiţi de tine,

Unii vor să te abuzeze,
unii vor să fie abuzaţi de tine."

Şi ca într-o conversaţie,
răspunsul lui Dave a fost...

"Ţine capul sus. Mergi mai departe."

În ciuda faptului că Sweet Dreams
a fost considerat un single,

pentru că RCA nu a crezut
că va avea viitor...

Nu? Piesa a avut un mare succes
la radio şi a fost lansată

ajutată de unul dintre cele mai
legendare videoclipuri din era MTV.

Şi, desigur, a avut un succes răsunător
în toată lumea.

Şi albumul a devenit o senzaţie globală.

Visele lor au devenit,
în sfârşit, realitate.

Haideţi să vedem imaginile.

Amândoi am început pe căi diferite.

Annie are pregătire în muzica clasică,

eu am început în duba unei trupe
când am fugit de acasă la 14 ani.

Am devenit un cuplu.

Eram împreună şi voiam să facem asta.

Când ne-am despărţit din trupa
The Tourists,

relaţia noastră personală
era distrusă,

dar voiam să continuăm cu muzica.

Nu am fost niciodată satisfăcuţi

de sunetul pe care ni l-au creat
alţi oameni.

Am hotărât că trebuia să avem controlul
asupra a tot ce făceam.

Trebuia doar s-o demonstrăm.

Iar progresia a fost fantastică.

De la prima notă eşti atras.
Piesa este genială

şi are o producţie minimă.

Am vrut să surprindem goliciunea
şi răceala europenilor,

dar să aibă puţin soul.
Era un manifest.

Sunt piese precum Motown
sau Kraftwerk...

şi dacă le compari, eşti...

Dar, în fine, acesta a fost efectul
piesei Sweet Dreams.

Felul în care ne prezentăm ca trupă...

vreau să fiu văzută ca egala
partenerului meu.

Nu am vrut să fiu percepută
într-un mod sexual.

Am înţeles că suntem creatori
de videoclipuri şi de muzică.

Majoritatea videoclipurilor
au fost idea lui Dave. E talentat.

Şi facilităţile, posibilitatea
de împlinire a viselor...

... Ca atunci când Annie
are o idee grozavă,

pentru că poate face cele mai bizare
partituri de fundal.

Şi imediat cum Annie începe s-o cânte,

o face să sune tipic Eurythmics.

Linia melodică m-a făcut să plâng.

Am simţit că muzica îmi vorbea direct.

La fel ca oricărui alt om din univers.

Începi cu un riff sau cu o măsură?

Da. Iar Annie începe să cânte cuvinte
care îi vin în minte.

Te simţi conectat la ceva
când o auzi pe Annie Lennox cântând.

Ceva profund şi etern.
E al naibii de tare!

Fie că e o declaraţie emoţională,
fie că e o declaraţie politică

sau doar spune că sunt fericită,
piesa este o declaraţie.

Suntem o trupă pop, distrăm oamenii

şi, dacă avem noroc, poate îi facem
pe oameni să se simtă mai confortabil,

să fie mai conştienţi de cine sunt,
de ce simt.

Şi poate putem da un exemplu pozitiv.

Poate le pot da un exemplu
pozitiv oamenilor.

Au schimbat jocul
în foarte multe privinţe.

Împreună sunt foarte importanţi

şi au piese care sunt eterne.

Nu mai ştiu pe nimeni altcineva
care să se despartă dintr-o relaţie

şi să formeze un parteneriat,
iar apoi să aibă succes.

Vreau să fiu văzută
ca o solistă bună,

o cântăreaţă bună care scrie
piese bune.

Sunt norocoasă că fac parte
dintr-un grup foarte bun.

Şi pentru asta muncim.

Este onoarea şi plăcerea mea

să-i introduc pe Annie Lennox
şi Dave Stewart

în Rock & Roll Hall of Fame.
Iată-i, Eurythmics.

Vă mulţumesc!

Dumnezeule!

Mulţumesc, The Edge. Am cunoscut-o
pe Annie când avea 21 de ani,

iar eu 24. Şi ca toţi cei premiaţi
aici în această seară,

am avut un drum foarte lung
şi uneori periculos până aici.

Am avut parte de glorie, durere,

am trăit cu mai puţin de 20 de dolari
pe săptămână

şi dormeam pe unde apucam.

Apropo, acestea au fost unele
dintre zilele cele mai bune.

Da, aşa este.

Ne-am luptat pentru arta noastră
şi nu am lăsat pe nimeni

sau vreo companie să se amestece
în creativitatea noastră.

Era doar a noastră.

Annie şi cu mine am scris
peste 120 de piese împreună,

iar când am înregistrat acele piese,
ne-am fixat pe fiecare notă.

Annie corecta meticulos versurile

înainte să-şi înregistreze vocea, care
de obicei se întâmpla dintr-o încercare.

Deci este o onoare să stau
lângă partenera mea

în acest proiect nebun.

Annie, una dintre cele mai bune soliste
şi compozitoare ale zilelor noastre.

Să fiu cu Annie într-o cameră minusculă,
având discuţii abstracte cu orele

despre ce vrem să facem
cu arta noastră,

au fost unele dintre cele mai interesante
momente din viaţa mea.

Am văzut posibilităţi infinite

şi am refuzat să fim constrânşi
de convenţii.

Am fost conduşi de mâinile harului
şi protejaţi de armura artei.

Desigur, nu am fi stat aici

fără o galaxie de ajutoare.
Oameni de muzică,

ingineri, tehnicieni, companii de discuri,
cei care au crezut, DJ de radio,

şi să nu uităm, desigur, de MTV,

care a permis lumii să ne vadă
arta pentru prima oară.

Un mare mulţumesc fanilor noştri
din toată lumea,

care până în ziua de azi

ne-au rămas loial, deşi noi
nu am mai lansat un album,

nici nu am mai avut un concert
în ultimii 20 de ani.

Sper că moştenirea noastră
nu va fi doar muzicală,

ci şi despre respectul şi înţelegerea
dintre doi oameni

care au fost până pe Lună şi înapoi

şi s-au întors cu bine acasă,

aici, pe scena Rock & Roll
Hall of Fame.

Şi ştii ceva, Annie?
După 45 de ani, încă suntem tari.

Mulţumesc, Dave, a fost
foarte frumos spus. Mulţumesc.

Mulţumesc. Puteţi să vă relaxaţi.
Luaţi loc.

Aş vrea să-i mulţumesc lui Edge,
care a venit aici pentru noi.

E o onoare să fim prezentaţi de Edge.

Şi aş vrea să le mulţumesc tuturor celor
care ne-au sprijinit în toţi aceşti ani.

Şi sunt foarte mulţi oameni.

Lista e ca genericul de la sfârşitul
Frăţiei inelelor.

Atât de lungă e. Este ca o trilogie.

Dar mai presus de orice, trebuie
să le mulţumesc fanilor Eurythmics,

fără de care nu am fi fost aici.

În urmă cu câteva seri,
Rock & Roll Hall of Fame

a invitat toţi nominalizaţii
la o cină specială.

Camera era plină
de căldură sufletească şi iubire

şi a fost o adevărată inspiraţie
şi sărbătoare,

pentru că muzica este vindecătoare,

construieşte poduri, nu hotare.

Noi, muzicienii, suntem
oameni diverşi şi paşnici.

Răspândim dragoste în întreaga lume,
nu ură şi dezbinare.

Noi facem oamenii să trăiască împreună
momente de bucurie, de tristeţe,

îi facem să se mişte,
să simtă frumuseţea

inspiraţia şi să reflecteze. Muzica este
în sângele nostru, în inimile noastre

şi în adâncul sufletelor noastre.

Suntem peste măsură de recunoscători
să facem parte din această comunitate.

Mulţumesc, Dave, pentru această
aventură grozavă.

Vă mulţumesc tuturor.
Vă iubim foarte mult.

Uneori, Domnul îşi acceptă
propria perfecţiune, închide ochii

şi îşi face un om.

Uneori, acel om înţelege
ce e posibil să facă.

Aşa că uitaţi-vă la el
şi mulţumiţi-I Domnului

că un astfel de om v-a atins vieţile.

Acest frumos om de culoare,

care nu ne-a încălzit inimile
doar cu muzica,

ci şi cu felul lui de a fi,

cu eleganţa cu care
cântă aceste melodii.

Şi le-a oferit tuturor ceva
la care să aspire.

Ce nu ştie multă lume

este că muzica a apărut din greşeală
în viaţa mea.

Am început ca student la teatru.

Prima oară când am cântat în public
la fost într-o piesă de teatru.

În multe cluburi de noapte din Village
cântau oameni precum

Bill Broonzy şi Lead Belly. Piesele
aveau o tristeţe moştenită.

Am simţit că aşa ar trebui
să-mi joc personajul.

Şi aşa mi-am dezvoltat acest rol.

Când auzi acest cântec...
chiar şi acum, în 2022,

toată lumea cântă acest cântec.

Era un cântec despre luptă,
despre oamenii de culoare

care fac cea mai obositoare muncă.
Am luat acel cântec

şi l-am transformat într-un imn.

... Acest record mondial.
Este primul solit

care vinde un album
în peste un milion de exemplare.

Unul dintre cei mai mari artişti
ai lumii, Harry Belafonte.

Să-l vedem!

Nu înţeleg cum urmăresc arta

fără a avea o conştiinţă socială
şi umană.

Eu cred că toţi marii artişti au asta.

Există şi alte dimensiuni ale mele,
în afară de cea muzicală.

Spunea adevărul. A putut să facă
ceva pentru noi,

de care nu a beneficiat
doar neamul nostru,

ci întreaga lume

şi continuă să beneficieze
şi în prezent.

Pace! Pace! Pace!

Artiştii sunt paznicii adevărului.

Scopul artei nu este să arate viaţa
aşa cum este,

ci aşa cum ar trebui să fie.

Pentru a-l introduce pe Eminem,

un membru Rock & Roll Hall of Fame,
Dr. Dre.

Da, da. Când am început
să scriu acest discurs,

l-am întrebat pe Eminem dacă vrea
să spun ceva anume şi mi-a spus...

"În primul rând, spune-le
că am un penis uriaş."

Dar când a vrut să-mi arate
cât de mare este

m-am mirat că a ales să folosească
acest deget.

Bine, gata cu gluma.

În urmă cu 20 de ani, Jimmy Iovine
mi-a pus să ascult o casetă demo

a unui tip care îşi spunea Eminem.

Primul lucru pe care l-am spus
când am ascultat-o, a fost...

"Ce dracu' a spus?"

Mi-a plăcut atât de mult,
că o ascultam fără oprire.

După câteva zile m-a sunat Jimmy
şi mi-a spus...

"Dre, ştii că e un tip alb, da?"

M-a zăpăcit complet.

Nici măcar nu-mi trecuse prin minte.

Dar privind înapoi, nu ştiu
de ce nu m-am gândit la asta.

Cred că din cauza ignoranţei mele
de la acea vreme. M-am gândit

că dacă e un rapper bun,
trebuie să fie negru.

Nu la mult timp după aceea,
ne-am întâlnit pentru prima oară

şi imediat după asta, lucram
la mine acasă, în studio.

La primul ritm pe care l-am pus,
s-a apropiat de microfon şi a spus...

"Salut, numele meu este Slim Shady."

Bum! Asta a fost. Acesta a fost
începutul a ceea ce a devenit

o colaborare creativă incredibilă.
Apoi a venit reacţia.

"Uită-te la el, Dre. Tipul are ochi
albaştri. Nu poţi să semnezi cu el."

În timp ce toţi cei din jurul meu
aveau dubii,

eu am ştiut că talentul lui
este incontestabil.

Versurile lui crude, pline de umor negru,
împreună cu cadenţa impecabilă,

se remarcau din tot ce auzisem
până atunci. Şi era flămând.

Amândoi eram. Eram doi artişti
într-o situaţie pe viaţă şi pe moarte.

Amândoi eram exact
ce îi trebuia celuilalt.

Şi eram dispus să-mi pariez
toată cariera pe asta.

Celor care nu credeau în el
le spuneam...

"Va fi cel mai bine vândut artist
al casei noastre de discuri."

Nu am ştiut

că va fi unul dintre cei mai bine vânduţi
artişti din toate timpurile.

Din momentul în care s-a prezentat lumii
cu LP-ul The Slim Shady,

a ajuns în vârful topurilor

şi a rămas acolo 100 de săptămâni.

Şi vă vine să credeţi că, după ce
a promovat violenţa în rândul copiilor

şi a ucis-o pe mama fiicei lui,

tipul ăsta mai avea multe rahaturi
să-şi ia de pe suflet?

Lansează LP-ul Marshall Mathers.

În acest album, alter egoul lui,
Slim Shady,

m-a legat într-un beci,

a făcut sex cu mama lui...

... a ucis-o pe mama fiicei lui
din nou,

în timp ce jignea
orice minoritatea posibilă.

A atins, cu siguranţă,
o coardă sensibilă

şi a devenit unul dintre cele mai bine
vândute albume din istoria SUA.

Dar aici se vede geniul lui Eminem.

Cu o imaginaţie incredibil de bogată,

a putut să descrie America albă

şi să exprime suferinţa

ce vine din sărăcia şi disfuncţionalitatea
familiilor lipsite de speranţă.

Eminem a adus hip-hopul
clasei mijlocii din America

şi le-a oferit copiilor care arătau
ca el un mod de a se conecta la el.

Eminem nu a fost doar
defavorizatul

care a spart barierele hip-hopului,
ci le-a pulverizat.

Peste 220 de milioane
de albume vândute.

13 albume care au ajuns pe locul întâi.

10 dintre ele au debutat pe locul întâi,

făcându-l primul artist
care a reuşit chestia asta.

A câştigat premiile Grammy, Emmy
şi Oscar

şi a fost cel mai vândut artist
în anii 2000.

Cel mai bine vândut artist hip-hop
din toate timpurile.

Repet. Cel mai bine vândut artist
hip-hop din toate timpurile.

Iar nebunia este că nici nu-i pasă
de lucrurile astea.

Cred că mie îmi pasă mai mult decât lui.

Cel mai important este că şi-a câştigat
respectul colegilor de breaslă,

fiind unul dintre cei mai buni.
Pur şi simplu.

Se pare că acest tip modest cu ochii
albaştri din Detroit,

care a fost refuzat în mod repetat

şi care a revoluţionat hip-hopul

în timp ce ne-a forţat să ne confruntăm
cu propriile prejudecăţi,

a făcut genul muzical mai bun,
dar şi pe noi odată cu el.

Spre sfârşitul lui 1997,
participam la Rap Olympics.

Puştii de la Interscope erau acolo
şi le-am dat o casetă.

Lui Jimmy Iovine i-a plăcut
şi i-a dat-o şi lui Dre.

Am ascultat-o şi m-am gândit
că trebuie să lucrez cu el urgent.

Aveam un studio acasă
şi l-am invitat la mine.

- Vrei să asculţi o piesă a mea?
- Da.

Am apăsat butonul şi după
două sau trei secunde,

el a început: "Hi, my name is..."

Ascultam chestia aia şi eram confuz
până peste cap.

Oamenii de culoare nu vorbesc aşa.

"Leagă-ţi o funie de penis
şi sari dintr-un copac?"

Tipul ăsta e cel mai mare ciudat
cu care am lucrat vreodată

şi de aceea ne-am potrivit.
Înţelegeţi?

Ne-am gândit că e tare.

Dar după ce i-am ascultat albumul
produs de Dre,

ne-am dat seama că e super tare.

Albumul de debut al rapperului Eminem
a stârnit multe controverse.

Dacă nu-ţi place, nu-l cumpăra.

A fost foarte violent, foarte sexist,
homofob,

dar albumul acela a fost incredibil.

Nu pot să-mi spună că nu pot să fac
muzica pe care o iubesc, iar apoi...

Nu am avut niciun sprijin de la nouă ani.
E ridicol.

- Eminem.
- Eminem!

- Eminem.
- Eminem.

Asta trebuia să se întâmple?

Trebuie să scriu tot timpul,
trebuie să scriu în fiecare zi.

Vreau să scriu până mor.

Dacă interpretezi un cântec aşa,
vei fi criticat.

Dar nu-mi pasă, pentru că mi se pare
foarte bun.

Cineva ca Eminem
are o cadenţă incredibilă.

Este aproape ca o percuţie.

Unii oameni au totul.

E ceva în mine care e puţin mai fericit
când sunt nervos.

Îşi face treaba, omule.
Spune ce vrea să spună

şi există o neînfricare
în puştiul ăsta.

Aproape că mă simt eu norocoasă
că el are muzica.

Are atât de multe pe cap, încât muzica
este o eliberare pentru el.

Are foarte multe lucruri în minte.

E ceva în neregulă cu Eminem.

Cel mai mult îmi pasă
de ceea ce cred eu,

iar restul se pot duce naibii.
Nu-mi pasă.

Hip-hopul a fost lucrul care mi-a dat
cea mai multă putere când eram copil.

Am crescut pe 8 Mile, îmi puneam
căştile şi mă simţeam puternic.

Iubesc această formă de artă.

Este singurul lucru la care
am fost bun vreodată.

Este greu să ajungi sus,
dar e şi mai greu să te menţii.

Trebuie să fii ce-ţi doreşti cel mai mult
din lumea asta.

Să dai tot.

Doamnelor şi domnilor este o onoare
să-l introduc pe prietenul meu, Eminem,

în Rock & Roll Hall of Fame.

Doamnelor şi domnilor,
sunteţi norocoşi în seara aceasta.

Urmează să-l vedeţi
pe zeul rapului!

Doamnelor şi domnilor, aplaudaţi-l
pe Steven Tyler.

Aplauze pentru Ed Sheeran.

Vreau să aud pe toţi cum faceţi zgomot!

Rock & Roll Hall of Fame,
dacă mai sunteţi cu noi,

toţi cei din industrie, faceţi gălăgie!

Doamnelor şi domnilor, Eminem.

Aşa, omule. Chestia asta e o nebunie.

Înţeleg ce onoare este pentru mine
să fiu aici în seara aceasta

şi ce privilegiu este să fac
muzica pe care o iubesc

şi care mi-a salvat viaţa.

Omul care mi-a salvat viaţa,
doamnelor şi domnilor, Dr. Dre.

Probabil nu ar fi trebuit să fie aici
în seara asta din mai multe motive.

Unu, ştiu că sunt rapper,

iar asta este Rock & Roll Hall of Fame

şi suntem doar câţiva dintre noi
care au fost primiţi deja.

Dar suntem puţini.

În al doilea rând, era să mor
din cauza unei supradoze în 2007.

Hailie, acoperă-ţi urechile. Pentru că
drogurile erau al naibii de delicioase.

Şi lucrurile mergeau bine,

dar a trebuit s-o fac eu de oaie,
am luat prea multe.

La naiba! Hailie, e în regulă.

Am avut multe influenţe muzicale.

Se spune că e nevoie de un sat
ca să creşti un copil,

a fost nevoie de un gen muzical şi de
o cultură pentru a mă creşte pe mine.

Se spune că succesul are mulţi taţi
şi asta sigur e valabil pentru mine.

Deci orice impact aş fi avut eu
asupra muzicii hip-hop,

nu aş fi reuşit

fără marii artişti,

unii dintre marii artişti
pe care urmează să-i menţionez.

Aceştia au fost profesorii mei.

Voi începe cu 2 Live Crew,

2pac,

3rd Bass,

Alliance,

Apache,

Audio Two, Milk Dee waddap?,
Awesome Dre, the Beastie Boys,

Big Daddy Kane,

Big Pun, Big L,

Biz Markie,

The Notorious B.I.G, desigur.

Black Moon,

Boogie Monsters,

Brand Nubian,

Brother J de la X Clan,

Buckshot,

Casual de la Hieroglyphics,

Chill Rob G, Chubb Rock,

Chuck D şi Public Enemy.

Cypress Hill.

D-Nice,

Dana Dane, De La Soul.

Am ajuns la al treilea rând.

Def Jeff,

Del the Funky Homosapien.

DJ Quik.

Dr. Dre.

Bineînţeles.

Dres din Black Sheep,

Ed O.G., EPMD, The Fat Boys,

Fat Joe, Fu-Schnickens, Gang Starr,

Geto Boys, Heavy D, House of Pain,

Ice Cube, Ice-T,

Intelligent Hoodlum, J.J. Fad,
Jaz-O,

Jazzy Jeff & the Fresh Prince,
Just-Ice, King Solo, Kid 'n Play,

King Sun, King Tee, Kool G Rap,

Kool Moe Dee, KRS-One, Kwame,

Lakim Shabazz, Large Professor,

Leaders of the New School

şi omul meu, unde era?

Unicul LL Cool J.

Te iubesc, frate.

Lord Finesse,

Lords of the Underground, Mantronix,

Masta Ace, MC Breed, MC Lyte,

MC Shan, Melle Mel, Merciless Ameer,

Mobb Deep, Monie love,

Nas, Newcleus,

Onyx,

Organized Konfusion,

Outkast, Andre 3000.

Paris, Pharcyde,

Queen Latifah,
Rakim, Redhead Kingpin,

Pete Rock & C.L. Smooth.

Aproape am terminat.

Redman, Roxanne Shante,

Run-D.M.C, Salt-N-Pepa,

Slick Rick & Doug E. Fresh.

Snoop Dogg,

Souls of Mischief,

Special Ed, Stetsasonic.

Am ajuns la litera S. I-am trecut
în ordine alfabetică.

Super Lover Cee & Casanova Rud,

D.O.C, The Roots, Black Thought,

The Skinny Boys, Tony D, Too Short,

Treach of Naughty by Nature.

A Tribe Called Quest, UTFO, Whodini,

Wise Intelligent
şi Poor Righteous Teachers,

Wu-Tang Clan şi YZ.

Aceştia sunt oamenii
care m-au inspirat

şi vreau să spun că acestea
sunt doar câteva nume

care sper că vor fi luate în considerare
pentru Hall of Fame,

pentru că fără ei, mulţi dintre noi
nu am fi fost aici.

Eu nu aş fi fost. Sunt un om care
a renunţat la liceu,

cu o educaţie în hip-hop,
iar aceştia sunt profesorii mei

şi este seara lor aşa cum este
şi a mea. Mulţumesc.

Ce spuneţi de Taylor Hawkins
la tobe?

Eram foarte activ pe scenă.
Trebuia să fiu,

iar competiţia era dură,
aşa că a trebuit să fac ceva.

Aşa că-mi lovesc pianul cu piciorul şi...

Îmi place la nebunie să cânt la pian,
iubesc să cânt.

Şi o voi face până când
Dumnezeu mă va chema acasă.

Mulţumesc.

Să-i dăm drumul!

Trupa Zac Brown.

Pentru a o introduce pe Dolly Parton
în Rock & Roll Hall of Fame, Pink.

Bună. Mulţumesc.

Aceasta este... una dintre
cele mai magice seri

la care am asistat de când sunt
în muzică.

Sincer, sunt... dată pe spate.

O să încep. Dolly Parton.

Există puţin compozitori
mai buni decât ea.

A crescut într-o casă cu două camere,
fără apă curentă.

A devenit una dintre cele mai bune
povestitoare ale zilelor noastre.

A oricăror zile.

Când a început
la Porter Wagoner Show,

a ştiut că nu va fi asistenta nimănui.

Ştia că era o stea căzătoare

şi că trebuia să-şi ia unele lucruri
de pe suflet.

Aşa că a scris poveşti sfâşietoare

despre vieţile oamenilor
trecuţi adesea cu vederea.

A pictat un tablou cu cuvintele ei
şi l-a colorat cu vocea ei angelică.

Cântă la chitară cu unghii lungi

şi nu greşeşte niciodată o notă.

Scrie despre lucruri pe care alţii preferă
să le bage sub preş.

Le oferă o voce celor
care nu pot vorbi.

Pentru mine, piesele ei

sunt un comentariu dureros, frumos,
poetic şi melodic

despre ceea ce înseamnă să fii om

şi ce înseamnă să fii femeie în America.

Scrie despre sărăcie, ruşine,
cruzimea agresiunii

şi despre iubirea neclintită
a unei fiice pentru mama ei

în Coat of Many Colors. Scrie
despre sinucidere în The Bridge.

Scrie despre agonia şi durerea

naşterii unui copil mort
în Down from Dover.

Ne linişteşte pe acel ton iubitor

că vede lumina unei dimineţi senine
şi că vom fi bine cu toţii.

Scrie despre femei la locul de muncă.

Ne cântă durerile şi ne oferă cuvintele
când noi nu le găsim.

Te face să simţi că Dumnezeu ajută
şi că ajutorul este aproape.

Dolly Parton a scris piesa cel mai bine
vândută a unei artiste

din toate timpurile,
I Will Always Love You.

Se pare că muza geniului nu a părăsit-o
după ce a creat această capodoperă,

pentru că în aceeaşi seară
a scris Jolene.

Se dă mare.

Dolly Parton este cea mai premiată
artistă country din toate timpurile.

A avut 26 de piese pe primul loc
în topurile country,

ceea ce reprezintă un record
pentru o artistă.

Are 42 de albume în Top 10 country,
un record pentru orice artist,

şi 110 single-uri care au ajuns
în topuri în ultimii 40 de ani.

Este, de asemenea, un suflet bun
şi generos.

A înfiinţat biblioteca
Dolly Parton Imagination

şi de atunci...

a oferit peste 150 de milioane de cărţi
copiilor din toată lumea.

A oferit burse şi stimulente educaţionale

pentru copii ca să termine liceul.
Mi-ar fi trebuit şi mie una.

Am putea vorbi despre compoziţiile ei

şi despre cum are o macetă cu care
şi-a croit propriul drum în viaţă,

dar mai bine vorbim despre legenda
pe care şi-a creat-o.

Folosesc un stereotip aici,

dar îmi imaginez toţi bărbaţii
care se uită la Dolly Parton

şi mă întreb câţi se uită cu adevărat
în ochii tăi.

Iar majoritatea femeilor
se uită la Dolly

şi-i văd sufletul şi inima.

Cred că felul în care se vede Dolly
este cea mai bună parte.

Dolly nu doar că a înţeles gluma,
ci a şi scris-o.

Şi nu-i pasă dacă râdeţi,
atât timp cât înţelegeţi.

Ea a spus mereu: "Am coafura asta
şi port hainele astea scumpe

şi tot acest machiaj ca să fiu sigură
că mă vede toată lumea."

Tot ea a spus,
şi este fraza mea preferată:

"E nevoie de foarte mulţi bani
ca să arăţi aşa ieftin."

A demonstrat încă o dată
că este singura autoare a poveştii ei.

Şi ce poveste incredibilă
ai scris, Dolly Parton.

Nimeni nu e ca Dolly. Îşi tratează
cel mai mare fan

la fel cum şi-ar trata
cel mai mare duşman.

Mi-a fost un model atât ca solistă,
cât şi ca om.

Este bunătatea întruchipată.

Dra Dolly Parton.

O domnişoară frumoasă,
care a fost cu noi în turneu

în nordul Statelor Unite,
dra Dolly Parton.

Porter Wagoner. Aşa am început.

Dar am vrut să merg pe cont propriu.
Sunt scriitoare,

sunt cântăreaţă, nu vreau să fac parte
mereu dintr-un duet.

Vreau să fiu o stea.

Părinţii mei erau oameni simpli
de la munte.

Când am urcat prima oară
pe o scenă

şi am cântat în faţa unui public,
mi-am dat seama

că asta voiam să fac
pentru restul vieţii.

Probabil este în ADN-ul ei de munteancă
să ştie să povestească aşa bine.

Are umor, are suflet.

Vorbeşte mereu despre încercările
şi problemele vieţii

şi poţi relaţiona cu ele.

Aveam toate lucrurile importante
în viaţă,

o mamă bună şi un tată,
înţelegere şi bunătate,

iubire, credinţă în Dumnezeu,
şi recunoştinţă pentru natură.

Doamnelor şi domnilor, Dolly Parton.

Dolly cea cu părul ca vata de zahăr

nu-şi părăseşte fanii country,

dar vrea un public mai numeros.

Şi de aceea, trebuie să apeleze
la publicul pop şi rock.

Ador Nashville. Ador stilul country.

Am spus că nu abandonez stilul country,
îl iau cu mine peste tot.

- Care este motivul vizitei?
- Sunt cântăreaţă.

- Şi cu ce te ocupi?
- Cânt.

Dolly este foarte captivantă
şi are un aspect de vedetă.

Ştii, bijuteriile, culorile, strasurile...

Când vorbeşte, e ca prietena ta
de alături.

Când am început să mă machiez
şi să-mi decolorez părul,

bunicul meu credea
că o să ajung direct în iad.

Îmi spunea: "Jezebel, diavolul
te-a făcut să porţi aia."

Probabil te simţi sexy.

Nu mă consider sexy, dar am avut
mereu un aspect aparte.

Mi-a plăcut mereu să am părul lung
şi să mă machiez strident,

ca o prostituată, ştii cum e.

Da.

Oamenii nu mă pot rata
cu aspectul acesta strident

şi de aceea mă aranjez aşa.
Nu vreau să mă rateze cineva.

Drăgălăşenia şi iubirea ei, energia ei
sunt foarte plăcute.

Indiferent câte transformări,
peruci, sâni,

orice ar face, rămâne aceeaşi faţă
şi este aceeaşi faţă

plină de iubire, compasiune
şi grijă pentru alţi oameni.

Cred că cine scrie astfel de cântece

are stofă de actriţă.

Te voi transforma din cocoş
în găinuşă dintr-o încercare.

Am scris piesa, le-am prezentat-o
şi le-a plăcut.

Iau compoziţia mai în serios
decât orice altceva fac.

Este compozitoare.
Scrie muzică superbă,

are o voce incredibilă

şi îşi foloseşte sexualitatea
pentru a avea întreg pachetul.

Am început cu Porter în 1966
şi aşa m-am lansat.

Am cântat în multe duete.
Am cântat cu Kenny Rogers,

unul dintre cei mai cumsecade
oameni din lume.

Dolly, încă din prima zi, a spus
fără să-şi ceară scuze...

"Aşa mă îmbrac, aşa cânt, aşa scriu,
aceştia sunt oamenii pe care îi susţin."

Şi o face într-un mod foarte frumos,
iar asta înseamnă rock-and-rollul.

Nu regret nimic, nu-mi cer niciodată
scuze pentru că am încercat.

Iar când voi fi bătrână
şi voi sta în fotoliul meu,

prefer să regret lucrurile
pe care le-am făcut

decât cele pe care nu le-am făcut.

Dolly, eşti minunată,
aduci oamenii la un loc

şi aduci multă lumină
şi bucurie în lume.

Te iubim foarte mult
şi sunt mai mult decât onorată

şi este plăcerea mea să te introduc
în Rock & Roll Hall of Fame.

Mulţumesc, Pink.
Sunt o vedetă rock acum!

Aceasta este o seară foarte specială
pentru mine.

Sunt sigură că mulţi ştiţi
că atunci când au spus

că mă vor primi în
Rock & Roll Hall of Fame,

simţeam că nu făcusem suficiente
pentru a merita asta.

Nu înţelegeam la acel moment

că este ceva mai mult de atât,

dar sunt onorată şi mândră

să fiu aici în seara asta
şi vă mulţumesc tuturor.

Dar cred că cel mai mult
mă simt onorată să fiu aici

alături de o asemenea măreţie
şi de atâtea talente.

Mereu am crezut
că Rock & Roll Hall of Fame

este pentru oamenii din rock-and-roll.

M-am gândit că dacă voi ajunge
în Rock Roll Hall of Fame,

va trebui să lansez un album rock.

Soţul meu, cu care sunt căsătorită
de 56 de ani, este un mare fon rock

şi în toată casa muzica e dată
la maximum tot timpul.

El mi-a spus mereu, "Ar trebui să lansezi
un album rock."

Am scris un cântec pentru seara asta

pe care îl voi cânta în curând, dar...

Spune oarecum povestea mea.

Dar vreau să le mulţumesc
celor de la Hall of Fame,

vreau să le mulţumesc
tuturor oamenilor

care au fost alături de mine
de-a lungul anilor.

Am început să cânt
când aveam zece ani,

la posturile locale de radio
şi televiziune,

şi am făcut asta toată viaţa.

Îmi place la nebunie şi sunt mândră
că atât de mulţi dintre voi

mi-aţi cântat piesele
şi vă mulţumesc din suflet.

Mă simt foarte umilă.

Ştiu că sunt şi foarte mulţi fani aici
în seara asta.

Fani ai muzicii country şi nu numai.
E o onoare să fac parte din asta

şi să am aici toţi aceşti prieteni

care intră în Hall of Fame
odată cu mine.

E o onoare să fiu aici,
aşa cum ar spune şi Minnie Pearl.

Vă mulţumesc.

Iar acum, alături de mine pe scenă
sunt Brandi Carlile şi trupa Zac Brown.

Vă rog să-i aplaudaţi pe Sheryl Crow
şi Zac Brown.

Iar acum, membra Rock & Roll
Hall of Fame, Dolly Parton.

M-am gândit că dacă tot
sunt Rock & Roll Hall of Fame,

trebuie să o şi merit.

Şi credeaţi că nu pot să cânt rock?

Unu, doi, trei, patru!

Mulţumesc!
Cred că a fost altceva, nu?

Cântăm Jolene? Bine?

Simon.

Rock-and-roll! Noapte bună tuturor!

Traducerea: FAST TITLES MEDIA