Original subtitles

PUBLICAT DE GABRIELE PACITTO

Domnule Carlo Pedersoli, bună ziua. - Bună ziua.

Bud Spencer sau Carlo Pedersoli, toată lumea vă cunoaște:

ursul amuzant, bun și puțin morocănos,

care ține mereu cu cei slabi. Dar cine sunteți cu adevărat?

Nu sunt cel pe care l-ați descris.

În mod normal, sunt o persoană absolut normală,

care își trăiește viața absolut normal. Și apoi, la un moment dat,

am descoperit acest personaj pe care publicul îl iubește atât de mult,

și încerc să scot ce e mai bun din el.

Deci, mi se pare că mă apropii într-o oarecare măsură,

dar nu chiar așa cum m-ați descris.

Au fost întotdeauna populari printre copii.

Ați fost fericit în copilărie?

Mai întâi vreau să clarific ceva important în ceea ce privește biografia mea.

Când ești întrebat când te-ai născut,

de obicei, răspundem, de exemplu:

"pe 30 octombrie 1900 și ceva".

Eu, în schimb, am înțeles să răspund altfel.

Când am fost întrebat despre ziua mea de naștere, am răspuns:

"Ce ar trebui să cred despre asta? Spuneți-mi voi."

Când v-ați născut, domnu' Carlo Pedersoli?

Cineva mi-a spus

că m-am născut pe 31 octombrie 1929.

Îmi amintesc de al treilea an de viață,

ce a fost înainte, mi s-a povestit:

Că m-am născut,

că am crescut,

că am fost botezat...

Toți ceilalți mi-au spus, tatăl și mama îți spun.

Sau alte persoane. Dar nu putem spune,

ne-am născut pe... Pentru că nu știm.

Despre trecutul dumneavoastră în înot:

Când ați înțeles prima dată că dvs și apa sunteți făcuți unul pentru celălalt?

Îmi vine în minte ceva interesant și despre asta...

La opt ani și jumătate am înotat prima mea cursă.

Și anume sub ponton în mare, la "Canottieri Napoli",

în Napoli, sunt napoletan.

Și la opt ani și jumătate

cu siguranță nu puteam ști ce se va întâmpla.

Important de menționat este că

la 12 ani am plecat la Roma, după război.

Acolo m-am prezentat... Cum se numește?

Lecțiile de înot au avut loc la Foro Italico,

pentru că atunci era singura piscina acoperită din Italia.

Îmi amintesc încă, antrenorul se numea Amoretti sau ceva de genul.

El a spus: "Cu statura asta, din băiatul ăsta nu va ieși niciodată un înotător."

Ceea ce s-a dovedit a fi fals,

pentru că în anul următor voi deveni imediat campion italian la adulți.

Deci s-a întâmplat ceva

ce nu s-ar fi crezut niciodată posibil.

La 8 ani deveniți membru al clubului de înot.

Cum se numea clubul și... — "Canottieri Napoli".

Cum s-a întâmplat?

Pentru că locuiam la doar câțiva metri de "Canottieri Napoli".

"Canottieri Napoli" era în Molosiglio, în portul Napoli,

și eu m-am născut pe Via Generale Giordano Orsini.

Asta e practic o stradă vecină, la doar 200 de metri distanță.

La 14 ani câștigați primul dvs titlu important.

Da, campion italian.

Dar la bras, nu la stil liber.

În 1941, familia dvs se mută la Roma.

Da, din cauza bombelor.

Fusesem bombardați deja de 2 ori, și tatăl meu a spus:

"Mai bine plecăm. Dacă rămânem aici,

se va întâmpla ceva rău."

În 1946, pe la 17 ani, treceți examenul de admitere

și vă înscrieți la facultatea de chimie.

De ce... - Da, nici nu aveam 17 ani atunci,

ci practic abia 16.

Bineînțeles, chimie, pentru că aveam științe naturale

și aveam nevoie de o medie de 8,

ca să pot merge la universitate la 16 ani.

Media mea a fost chiar mai mare:

Am avut 9 la chimie, ceea ce mi-a plăcut foarte mult.

Și apoi m-am înscris

și practic îmi amintesc de toți profesorii pe care i-am avut.

L-am avut pe Doctor Minutilli la chimie,

pe Galassi la matematică,

pe Braga la latină-greacă... Îmi amintesc de toți,

pentru că mi-au marcat puternic tinerețea,

care a fost destul de delicată.

Voiați să deveniți chimist? - Voiam să devin chimist, da.

Trebuia să renunțați la studii și să mergeți cu părinții în America de Sud.

A avut această mutare legătură cu munca tatălui dumneavoastră?

Nu, cu nenorocirea care l-a lovit pe tatăl meu.

Tatăl meu a fost un industriaș foarte bogat,

care a pierdut totul în război.

În fabrica lui se produceau atunci mobilier din fier, paturi etc.

Până în momentul

când un vas a explodat, care încărcase muniție

și se afla la 20 de metri de fabrică în apă.

A distrus complet fabrica, și tatăl meu a pierdut totul.

Și a depus apoi cel puțin o cerere de despăgubire la stat.

Apoi a depus cel puțin o cerere de despăgubire la stat.

Cât timp ați stat cu familia în America de Sud?

În Brazilia peste 2 ani,

în Argentina aproape 1 an,

apoi ne-am întors, în anul 1950.

Ce ați făcut atunci în America de Sud?

Când am ajuns în America de Sud, mai exact în Brazilia,

eram pe atunci fiul de 17 ani, care a urmat tatăl, mama și sora.

Trebuie să spun,

că am încercat

să obțin câteva slujbe ca chimist, după motto-ul:

Pentru că am dat 3 examene, eram chimistul aici.

Și cu "Dupont" se vopsește piele de crocodil și bumbac.

Și pentru că am învățat

cum se vopsesc piei și piele,

eram chimistul.

Mi-a plăcut această muncă și am găsit-o foarte interesantă.

Nu era vorba despre a demonstra ceva,

ci despre procesul manual-mecanic,

de a vopsi piele.

În orice caz, asta era chimic.

Mai aveați și alte slujbe:

Muncitor la bandă în Rio, bibliotecar în Buenos Aires

și secretar de ambasadă în Uruguay.

Ce vă amintiți? Ce ne puteți spune despre asta?

Nu, consulatul italian era un consulat onorific, nu un consulat de carieră.

Consulul se numea Pietro Vita de Rosa

și era consulul onorific al Pernambuco în nordul Braziliei.

Datorită acestui domn am avut posibilitatea

să mă plimb puțin prin tot nordul Braziliei:

Fortaleza în statul Ceará,

Natal, Belém în statul...

Mai la nord...

Belém în statul Pará,

Manaus în statul Amazonas,

până în statul Acre, tot nordul Braziliei.

Și îmi amintesc că,

lucrul minunat la sosirea noastră

a fost sosirea noastră cu vaporul în Rio de Janeiro.

Și în Rio de Janeiro...

în zori...

am văzut un semn minunat,

care era extrem de concis și se afla pe un magazin.

Scria:

"Rămâne deschis zi și noapte".

Era o farmacie.

Cine cunoaște portugheza braziliană...

Acest "Rămâne" este ceva ce se folosește foarte mult în Italia.

De aceea nu-l uit.

Apoi am mers cu un alt vapor spre nord, la Recife,

și în Pernambuco a început viața mea în Brazilia.

Apoi, în Argentina...

am fost mai întâi bibliotecar la River Plate, un club mare de fotbal argentinian.

Și apoi am fost directorul stadionului de înot...

al clubului, al lui River Plate.

V-ați înscris la Drept.

Da, asta s-a întâmplat și din următorul motiv:

Am vrut să continui cu chimia,

dar trebuia să fii prezent și după-amiaza.

Așa că m-am gândit, din moment ce la Drept nu era obligativitate de prezență,

încep să studiez științe juridice.

Și acolo am dat vreo 10 examene,

dar a trebuit să mă decid.

Pentru că suntem în anul 1952,

între 1950 și 1952.

În 1950 și 1951 am devenit campion italian

de data asta la 100 de metri liber,

iar Olimpiada de la Helsinki, Finlanda, era iminentă.

Așa că m-am întrebat, ce e mai bine:

să fiu unul dintre milioanele de avocați care existau pe atunci?

Sau să particip la Olimpiadă ca unul dintre puțini?

Așa că am ales Olimpiada.

Și pentru că Olimpiada mi-a îngreunat prezența la universitate,

nu mi-am terminat nici studiile de Drept.

Dar am participat apoi la 2 Olimpiade.

Continuați ca înotător de performanță,

Jocurile Olimpice sunt aproape. » Da.

Ce fel de experiență a fost polo pe apă?

Polo pe apă nu este o experiență.

La polo pe apă am fost cel mult...

Jucător la "Rari Nantes Napoli", timp de 1 an,

Jucător la "Lazio"

și centru al echipei naționale la Campionatul Mondial.

Nu am fost campion mondial pe atunci, ci am făcut parte din echipă,

care a devenit campioană mondială în 1948, în 1960 la Roma am devenit eu însumi campion mondial.

Am jucat 2 ani

și am făcut parte din faimosul "Settebello", care a devenit campion mondial.

Polo pe apă s-a schimbat foarte mult.

Mai ales a apărut un lucru foarte important,

care m-a bucurat foarte mult: Am devenit campion mondial.

Și femeile joacă astăzi polo pe apă, ceea ce nu era cazul atunci.

Și asta mă face foarte mândru, pentru că sunt o echipă minunată.

De ce nu aveau voie să joace atunci?

Pentru că regulamentul prevedea două reprize pe meci,

în care nu se putea schimba.

Cei 7 oameni care începeau, trebuiau să joace până la capăt.

Acest fapt a dus, așadar, la o decizie extrem de selectivă,

care viza posibilitățile fizice.

Multe femei sau fete nu aveau posibilitatea,

să joace polo pe apă așa cum se joacă astăzi:

în 4 reprize și cu schimbări, când bărbații sau femeile obosesc.

Practic, ca la baschet. Este o diferență enormă.

În plus, jocul nu mai este atât de dur ca înainte.

Pentru că înainte era destul de serios, am purtat urmele:

Am avut dinți sparți,

sprâncene rănite, 2 coaste rupte...

Deci, treaba era destul de brutală, în ceea ce privește competiția.

Atunci am avut pentru prima dată ocazia să merg în Rusia lui Stalin.

Și când Stalin a murit în 1953,

am jucat împotriva Rusiei și a Germaniei.

Am avut bătălii incredibile peste tot.

Deci a fost un sport foarte dur, care m-a marcat foarte mult.

Și trebuie să spun că, în acei ani, nu aveam piscine iarna,

cu excepția celor din Genova și Roma.

Pentru că Scarioni din Napoli au fost construite mai târziu.

Iarna practicam alte sporturi.

Așa că, de când eram băiat, la 14-15 ani,

am spus-o,

sub Stadio Flaminio am început cu boxul,

unde era sala de box.

De obicei, jucam rugby toată iarna.

Am devenit și campioni școlari la rugby, ceea ce nu am menționat înainte.

Cred că rugby-ul este unul dintre cele mai frumoase sporturi cu mingea,

în ceea ce privește competiția, în ceea ce privește vizionarea și așa mai departe.

Astăzi, rugby-ul este un sport consacrat în Italia, din fericire,

și chiar începem să obținem rezultate.

În 1950, ați apărut pentru prima dată într-un film: "Quo vadis?"

Se poate numi asta debutul dumneavoastră? Ce vă amintiți?

Mai degrabă un debut american.

Pentru că am făcut "Generico" pe atunci

și am venit aici, la Cinecittà, pentru a-mi finanța studiile.

Deci nu am făcut figurant, pentru că se câștiga mai mult ca "Generico":

2000 de lire ca figurant și 5000 de lire ca "Generico".

"Generico" însă nu avea text.

Era cineva,

care fizic trebuia să fie puțin mai acceptabil.

Și din punctul meu de vedere, am avut experiențe foarte negative cu asta.

În "Quo vadis?" sunt garda de corp în tricliniumul lui Nero.

August, 40 de grade...

cu cască pe cap, scut, sabie, tot ce vă puteți imagina...

În a doua zi am decis să plec, pentru că nu mai suportam.

Pentru că în fața mea erau 20-30 de fete cu văluri,

care ironizau în stil roman: "E destul de cald azi, gardă de corp",

și astfel de oameni ar trebui să reprezinte cinematograful solid.

Și în acea perioadă nu am mai vrut...

Da, am filmat mereu în astfel de circumstanțe,

dar apoi am uitat de cinema,

pentru că era insuportabil pentru mine să fac acest gen de muncă.

La 37 de ani m-am reapucat, imaginați-vă.

Deci, în anul 1967.

Când și unde ați cunoscut-o pe viitoarea dumneavoastră soție, Maria Amato?

Am cunoscut-o pe Maria Amato în 1953 sau 1954,

și în 1957 am mers apoi...

a doua oară în America de Sud și Centrală.

Adică o cunoșteam, dar nu ne vedeam.

A fost un pic... În plus, ea este mult mai tânără decât mine,

adică pentru mine era o fată. Am considerat-o ca pe ceva

care era mai mult sau mai puțin accesibil: Era o fată.

Prin urmare, nu am avut contact, sub nicio formă.

Era o cunoștință,

din perspectiva convențională.

Ne vedeam la petreceri, sâmbăta și așa mai departe...

În 1960, te căsătorești cu Maria și ai 3 copii:

Giuseppe, Cristiana și Diamante. - Da.

Dacă uităm ce s-a întâmplat între 1957 și 1960,

îmi iei 3 ani incredibil de frumoși din viața mea.

Pentru că atunci am renunțat la sport...

Câți ani aveam? Atunci aveam 27 de ani.

Între 1950 și 1957 am fost campion italian neîntrerupt,

apoi, cam cu 3 ani înainte, la vreo 14-16 ani:

Am fost campion italian timp de 10 ani.

Ca prim italian, am înotat 100 de metri sub 1 minut.

În Europa era doar Alex Jany, campionul mondial,

și apoi am venit eu, am reprezentat Europa la înot.

Ceea ce este nesemnificativ, deoarece la Olimpiadă voi fi al 9-lea,

bătut de 3 americani, 3 australieni și 2 japonezi.

Asta a fost la prima mea Olimpiadă.

Atunci aș vrea să menționez cea mai frumoasă amintire a mea.

Când japonezii au venit la Roma, pentru a face Italia-Japonia,

erau 3 înotători japonezi: Goto, Suzuki și Furuhashi.

Goto și Suzuki... Goto a devenit campion mondial, simultan cu americanul Scholes.

Suzuki a fost al 3-lea în finala de 100 de metri.

Și Furuhashi era faimos pentru...

Era numit "Delfinul înotului japonez",

pentru că era considerat unul dintre cei mai buni înotători din lume.

Și i-am bătut pe acești 3 japonezi pe toți la 100 de metri.

Oamenii săreau cu sacou și cravată în apă, ca să mă îmbrățișeze.

Asta a fost după Olimpiada din 1952.

Interesant a fost că am câștigat, sub 1 minut.

Erau obosiți și epuizați, pentru că au făcut un turneu prin toată Europa,

iar eu eram revigorat și dormeam acasă, când au venit ei.

Câteva zecimi ne despărțeau, și i-am bătut,

asta e toată gloria a lui Carlo Pedersoli.

Dar, după părerea mea, ceea ce s-a întâmplat cel mai important este

când aveam 27 de ani și m-am lăsat de sport.

Acest mesaj se adresează și tuturor tinerilor:

Dacă ai norocul să devii campion

sau să faci sport,

Atenție,

pentru că într-o bună zi totul se termină.

Peste noapte, ești doar un nimeni.

În turneul meu de 18 ani

am făcut de toate:

Olimpiadă, 3 Campionate Europene, 4 Jocuri Mediteraneene.

Apoi toate femeile din lume mă adoră și vor să mă întâlnească și așa mai departe.

Călătorii cu cele mai bune avioane...

Toate acestea se opresc brusc, și peste noapte nu mai ești nimeni.

Toate femeile se întorc spre noul campion,

toate avioanele se întorc...

Nu existau bani pe atunci. Nici măcar nu existau bani.

Și dintr-o dată te trezești...

la 27 de ani în fața oglinzii și te întrebi: "Cine ești tu?"

Asta este foarte, foarte important. Și pentru a afla cine ești,

nu trebuie să te întorci ca în Parioli la mama și tata,

care îți calcă cămașa, mașina jos în fața casei,

sau să petreci cu prietenele sâmbăta. Nu, trebuie doar să pleci.

Și am ales țări în care nu mai fusesem niciodată:

Brazilia și Argentina. Am fost în Venezuela.

Și în Venezuela am descoperit cine este Carlo Pedersoli.

Acest lucru m-a marcat enorm.

Un an și jumătate am fost în pădurea tropicală Amazoniană

și am construit drumuri cu o firmă de construcții de drumuri.

Am fost angajat...

la firma unui anumit Marco Tulli,

care era proprietarul Simar, o companie de construcții de drumuri.

Într-o seară am cunoscut un băiat,

care provenea dintr-o familie venezueleană.

Apoi m-a invitat la el acasă,

iar tatăl său mi-a oferit această slujbă.

Această slujbă însemna următoarele:

Locuiai într-o baracă în mijlocul junglei,

la granița dintre nordul Braziliei și Venezuela,

unde a fost construită celebra Panamericana.

Și acolo...

Trebuie să recunosc că în primele nopți am plâns.

Am plâns din cauza Parioli, din cauza Napoli, din cauza a tot ce lăsasem în urmă, etc.

Dar treptat, acest lucru m-a modelat, în bine și în rău,

și a ieșit la iveală Carlo Pedersoli,

așa cum este astăzi.

Asta este foarte important.

Pentru că succesul sportiv îți aparține și rămâne cu tine o viață întreagă.

Dar succesul care vine după aceea,

oricare ar fi motivul,

pentru că Dumnezeu a decis

că un bărbat cu burtă și 120 de kile ca mine atunci

ar trebui să-și caute norocul în film,

vine exclusiv de la public.

Nu de la tine sau de la ceea ce ai făcut.

Poate logic să se termine peste o lună, 1 an,

sau 40 de ani, și nici astăzi nu s-a terminat.

Acestea sunt lucruri

care depind exclusiv de public.

Ce vă amintiți din perioada în care copiii erau mici?

Din păcate, trebuie să spun că-mi amintesc puține. Adică,

în acea perioadă, evident, am lucrat foarte mult.

Am fost foarte mult plecat de acasă.

Și am văzut acele creaturi minunate crescând

și mergând de mână cu o mamă care a fost foarte importantă.

Și astfel, am trăit o perioadă atunci

când tatăl era absent,

iar mama era enorm de prezentă în fiecare zi.

Asta...

Rezultatul a fost că am apreciat acea fată.

Pentru mine era o fată, pentru că era mult mai tânără.

Abia mai târziu în viață înțelegi

că a fost un noroc să o ai alături.

Ceea ce este foarte rar.

Astăzi suntem căsătoriți de 45 de ani,

și totul este bine.

Copiii dumneavoastră v-au urmărit munca?

Ei bine, pe o perioadă de 45 de ani, desigur, logic.

Pentru că, în special, băiatul și primul născut, Giuseppe,

a venit pentru prima dată, când avea vreo 8-9-10 ani.

Au văzut multe.

Locurile unde trebuia să mergem erau departe.

De exemplu, noi am fost în toată lumea, deci...

A fost puțin dificil. Dar, în orice caz...

cred că multe cupluri în ziua de azi...

se apropie, chiar se căsătoresc

și se despart după 6 luni-1 an,

pentru că, după părerea mea, n-au calculat

că morala s-a schimbat.

Până la urmă, femeia s-a emancipat, ceea ce este și corect,

și, prin urmare, face de la început aceleași lucruri pe care le face bărbatul.

Acest fapt a dus la confundarea sexului cu dragostea.

Și dacă sexul și dragostea sunt confundate,

este foarte greu să fii împreună o viață întreagă.

Cheia este că dragostea și sexul sunt mai bune împreună decât separate.

Să nu uit ideea mea exactă,

că, în principiu, suntem cu toții animale.

De la naștere ne văicărim și scoatem sunete,

când ne este foame sau avem neplăceri. După aceea, treptat,

prin educația părinților, cultură, educație școlară și așa mai departe,

ne îndepărtăm de animal și intrăm în viață.

Dar animalul rămâne mereu.

Așa că provoc fiecare bărbat,

care vede o femeie frumoasă,

și nu o dorește ca pe un animal, dacă vrea, să realizeze ceva.

Dacă această dorință este confundată cu dragostea,

s-a terminat. S-a terminat, pentru că nu durează.

Pentru mine, asta nu este o lecție, ci o practică trăită.

Și cu femeia este la fel.

Unei femei îi place un bărbat...

Nu spun că fac sex imediat, asta nu contează.

Dar animalul bărbat și animalul femeie au dorința,

de a fi împreună unul cu celălalt.

Pentru că îți place vocea, asta și aia, și devine din ce în ce mai mult,

până când crezi că ești îndrăgostit. Și acolo este înșelăciunea.

Pentru că sentimentul se pierde,

și fără dragoste totul se prăbușește.

Aceasta este părerea mea.

Ce fac copiii dumneavoastră astăzi?

Ce fac ei, deci...

Soția mea a studiat franceza și rusa.

Dar nu lucrează.

Fiul meu lucrează ca producător de film.

În ziua de azi, producătorii sunt așa-numiții producători executivi.

Au abilități,

cum ar fi pentru mine, să facă filme pentru televiziune

și, de asemenea, 1-2 filme normale.

Dar, în mod normal, el își face treaba lui.

Apoi, prima mea fiică, Cristiana...

deși a terminat facultatea de sociologie,

este mamă și casnică.

Pe Cristiana și pe mine ne leagă o întâmplare frumoasă.

Pentru că atunci când aveam 45 de ani,

adică eram deja Bud Spencer și jucasem deja în 40-50 de filme,

am observat că fiica mea nu putea învăța noaptea pentru examenele de sociologie.

Pentru că avea probleme

pe care nu le-au prezentat niciodată în cărți,

pentru că era puțin dificil cu vocabularul italian.

Într-o seară i-am spus:

"Mă înscriu la sociologie

și termin studiile înaintea ta." Și am studiat împreună.

De fapt, la vârsta de 45 de ani am dat trei examene la sociologie,

în Piazza... la Facultatea de Sociologie...

Și când a terminat ea, am renunțat.

Chestia asta a fost foarte importantă,

pentru că o încurajasem să meargă mai departe.

Cealaltă are calități incredibile

și locuiește de 10 ani în SUA.

Este absolventă de Harvard în inginerie,

și muncește ca o nebună, minunat.

Totul e perfect...

S-a căsătorit cu un italian, un medic excelent din Roma.

Am 5 nepoți: patru băieți și o fată, de la toți 3.

Cum vă înțelegeți cu copiii dumneavoastră?

Astăzi, foarte bine. Cu siguranță foarte bine.

Copiii mei aparțin unei generații de tranziție.

Adică, cum să spun?

În opinia mea, ei se află

într-o situație hibridă.

Pentru că vin de la o morală X

și ajung direct la o morală Z.

Sunt prinși între X și Z...

Generația mea s-a salvat,

pentru că morala era groaznică atunci:

Erau case de toleranță,

unde femeile la 18-19 ani,

chiar și la 16 sau mai puțin, vă imaginați,

aveau relații cu un bărbat.

Acest fapt singur era deja o situație de constrângere...

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, că fiicele mele...

Cu multă reținere din partea soției mele le-am spus:

"Faceți sex.

Căci prin sex veți înțelege ce înseamnă după aceea."

Căci cine vrea să se căsătorească fără sex, a pierdut deja:

Nu-l cunoaște pe celălalt, când se trezește dimineața,

cum se mișcă, ce face...

Asta este foarte, foarte important. Atât pentru femeie, cât și pentru bărbat.

Căci dintr-odată ai de-a face cu ceva, ce nu cunoști.

Dacă, pe de altă parte, te apropii înainte,

ți se oferă posibilitatea de a putea înțelege multe lucruri.