All language subtitles for Europe from Above - 02x02 - Greece_track10_[rum]

Grecia,

văzută dintr-o perspectivă nouă,
de sus.

Vă vom dezvălui străvechea civilizaţie

care a fost leagănul
culturii europene,

un loc unde legendele şi miturile
antice se ciocnesc de lumea modernă,

într-un peisaj al contrastelor
şi al surprizelor.

În acest serial,
vom străbate Europa pe calea aerului.

Filmând de sus pe parcursul unui an,

odată cu transformarea peisajelor
de la un anotimp la altul,

vom descoperi cultura,
istoria şi construcţiile

care au dat naştere
marilor naţiuni europene de astăzi.

EUROPA VĂZUTĂ DE SUS

GRECIA

Grecia se află la răspântia
dintre Europa, Asia şi Africa.

Are două personalităţi:
o parte continentală muntoasă

şi un arhipelag care se întinde
peste toată Marea Egee.

Grecia are o bogăţie de culori,
privelişti şi splendori.

Este leagănul democraţiei,
al filosofiei occidentale,

al artei dramatice
şi al jocurilor olimpice.

Povestirile acestei naţiuni datează
dinainte de începutul istoriei.

Începutul fiecărui an

aduce o transformare radicală
a întregii ţări.

Defileurile stâncoase din nordul ţării
sunt cotropite de vegetaţie.

Văile verzi din toată ţara

se acoperă deodată cu un covor
de flori colorate.

E primăvară în Grecia.

PRIMĂVARA

Oraşele greceşti din toată ţara
se pregătesc pentru sezonul turistic.

O slujbă din zece se bazează
pe cele 33.000.000 de turişti

care vizitează Grecia în fiecare an.

Un oraş atrage mai mulţi turişti
decât toate celelalte.

Capitala ţării, Atena.

Îndelungata istorie a oraşului se
întinde pe mai bine de 6.000 de ani.

Astăzi, locuiesc aici
peste 3.000.000 de locuitori.

Dacă apropiem mai mult obiectivul,

descoperim o veche construcţie
ce străjuieşte cu mândrie capitala.

Este Parthenonul,

un templu antic dedicat Atenei,

zeiţa înţelepciunii la greci.

Această capodoperă a ingineriei,
arhitecturii şi sculpturii greceşti

a fost construită
în urmă cu 2.500 de ani.

De atunci se înalţă falnică
deasupra Atenei.

Arhitecta Vasiliki Eleftheriou
are greaua sarcină

de a se asigura că va rezista
şi în viitorul îndepărtat.

Aceste monumente sunt moştenirea
noastră culturală.

Suntem datori faţă de popor
să le păstrăm în stare cât mai bună.

Parthenonul a fost ţintă în războaie,

a fost prădat şi a suportat cutremure.

Trăinicia sa e o dovadă
că e o construcţie extraordinară.

Vasiliki conduce un proiect

de restaurare a Parthenonului
cu cât mai multe pietre proprii.

Trebuie să reaşeze sute de pietre
vechi şi blocuri noi de marmură,

ca să refacă zidurile.

Echipa lucrează azi la frontonul de
vest, emblematica faţadă a clădirii.

Latura vestică a Parthenonului
este cea mai cunoscută.

Este prima care se vede,
din vechime şi până acum.

Echipa are de înfruntat multe
dificultăţi pentru a restaura templul

piatră cu piatră.

Printre acestea, manevrarea
unei macarale de câteva tone

în interiorul vechilor coloane.

E o procedură aparte, care trebuie
efectuată cât mai devreme dimineaţa,

înainte să vină vizitatorii.

Acest bloc nou de marmură e cioplit să
se potrivească cu suprafaţa crăpată

a unui bloc original.

Este o lucrare ce necesită migală
şi acurateţe.

ŞI nu este deloc uşor să aşezi
un bloc aşa greu la locul potrivit.

Acest demers extraordinar o determină
pe Vasiliki să aprecieze enorm

iscusinţa constructorilor greci
din vechime.

Noi, cei care lucrăm aşa aproape
de monument,

ne minunăm cum au reuşit să manevreze
blocuri aşa mari de marmură,

de până la 12 tone,
ca să construiască templul.

Manipularea blocurilor nu e singura
greutate cu care se confruntă echipa.

Vechii greci au integrat
o serie de trucuri vizuale deosebite,

pe care Vasiliki trebuie
să le copieze.

Privit cu ochiul liber, Parthenonul
pare a avea formă dreptunghiulară,

dar nu are aproape nicio linie dreaptă
sau unghi drept în plan.

Este un exemplu perfect
de iluzii optice.

Secretul acestui truc vizual este
că tot templul este, de fapt, bombat.

Cele patru colţuri coboară graţios,

coloanele exterioare se bombează
în centru

şi se înclină uşor în interior,
spre mijlocul structurii.

Aceste iluzii optice dau impresia
unui Parthenon cu adevărat fără cusur,

desăvârşit, demn de zeiţa Atena.

Cum au reuşit
să vadă toate aceste detalii,

simetria şi repetarea,
toate astea ne lasă fără grai.

După o oră de reglări,

echipa reuşeşte în sfârşit
să ridice blocul de marmură

şi să-l aşeze în noul său locaş.

Este o muncă migăloasă.

Se estimează că vor termina lucrul
abia peste 15 ani.

În ce o priveşte pe Vasiliki,
fiecare bloc e un mic triumf.

Am noroc să fac ceva ce-mi place,
care îmi aduce satisfacţii.

Dincolo de oraşele aglomerate,

agricultura domină zonele rurale.

Climatul este prielnic
unei diversităţi de culturi,

începând cu cele de roşii
şi terminând cu cele de tutun.

Grecia este printre puţinii
producători de bumbac din UE.

Mai cultivă şi peste o sută
de varietăţi de măsline.

Belşugul de culturi ne oferă
o privelişte aeriană fascinantă.

În nord,

un lanţ muntos întins adăposteşte
o câmpie fertilă de restul ţării.

Apa din precipitaţii curge din munţi,
hrăneşte terenul

şi pictează câmpurile primăvara
în pătrate rozalii.

Ne aflăm în Veria,
ţinutul piersicilor.

Vederea de sus ne dezvăluie
un fenomen trecător al primăverii.

Valea întreagă este îmbujorată
de un roz iridescent,

când dau în floare piersicii
din livezi.

Tasos Halkidis se numără
printre cei aproape 9.000 de fermieri

care se ocupă
de diferitele livezi din vale.

Sunt foarte ataşat de acest loc,
căci aici m-am născut.

Când vine primăvara
şi înfloresc toţi aceşti pomi,

suntem fericiţi,
ne simţim binecuvântaţi.

Înflorirea pomilor primăvara anunţă
echipa lui Tasos să treacă la treabă.

Ca să aibă cea mai mare recoltă
de piersici,

taie toate crengile,
în afara celor mai puternice.

Astfel seva copacului face
să crească fructe mai mari,

nu să dea alte frunze.

Dacă nu taie astfel toţi piersicii,

riscă să dea fructe mici,
care sunt mai greu de vândut.

Tasos are în grijă mii de persici,

care se întind pe mai bine de 60 ha
în nordul Greciei.

De sus vedem mai bine amploarea
îndatoririlor sale.

Se strecoară cu tractorul
prin labirintul livezii,

cu grijă să nu scape niciun pom.

După câteva ore, ajunge în sfârşit
la ultimul şir de piersici.

Încep să taie ultimele crengi.

Nu va şti
dacă a meritat să trudească atât,

decât peste trei luni,
când se coc piersicile.

Primăvara nu stă în loc,

iar florile rozalii de piersic
din nordul Greciei se prefac

în hectare întregi de fructe coapte.

Culegătorii se strâng
de cum răsare soarele.

Toţi proprietarii de livezi din vale
îşi culeg piersicile.

Regiunea Veria exportă
500.000 de tone de piersici

în restul Europei an de an.

Cultivăm piersici de foarte mulţi ani
fiindcă avem o climă propice.

De aceea avem piersici de calitate
superioară, exportate în toată lumea.

Echipa şi-a atins obiectivul

şi trimite recolta zilei la piaţă.

Culegătorii pot acum să sărbătorească,

dar Tasos abia aşteaptă
să vină iar primăvara

şi să ia tot procesul de la capăt.

Strângem fructele şi tot aşa.
Tot ciclul este frumos.

Sigur că-mi plac piersicile.
Ale noastre sunt cele mai gustoase.

Dincolo de văile cu multă vegetaţie,

Grecia are cel mai lung litoral
din zona mediteraneeană.

Are peste 6.000 de insule,

fiecare formând un litoral aparte,
plin de culoare.

Peisajul alb, selenar parcă
al insulei Milos,

lagunele verzui din Creta,

nisipurile vulcanice roşiatice
din Santorini

şi apele turcoaz din Cefalonia.

Lunile trec,

iar vizitatorii se înghesuie
în aceste golfuri nisipoase,

să absoarbă soarele călduros

la sosirea verii în Grecia.

VARA

Călătoriile pe mare sunt fundamentale
în istoria Greciei.

Azi, Grecia are cea mai mare flotă
comercială din lume

şi cea mai mare flotă de pescadoare
din Uniunea Europeană.

Obsesia naţională faţă de mare

a dus la una dintre cele mai
spectaculoase realizări din lume.

Peninsula Pelopones formează
partea sudică a Greciei.

Secole la rând, trebuia să străbaţi
700 km ca s-o ocoleşti.

Dacă o privim mai de aproape azi,
vom descoperi ceva extraordinar:

o secţionare a peninsulei
în partea cea mai îngustă.

Este Canalul Corint,

un canal navigabil imens,
construit de om.

Pereţii abrupţi se înalţă la 79 m.

Este cel mai adânc canal din lume.

Canalul se îngustează pe alocuri,
ajungând la 25 m lăţime.

Canalul este vital
pentru peste 11.000 de nave pe an.

Inginerul Haris Saroglou inspectează
canalul, ca să se asigure

că flancurile abrupte rămân
în afara oricărui pericol.

Canalul Corint este
de o mare importanţă,

căci este poarta de intrare
în Pelopones

şi un loc unde marea se întâlneşte
cu uscatul.

La finalizarea canalului, în 1893,

ambarcaţiunile erau mult mai mici.

În zilele noastre, unii căpitani
temerari străbat canalul

cu nave mari, care abia se strecoară
printre pereţii abrupţi.

Iar trecerea lor ne oferă

una dintre cele mai spectaculoase
privelişti aeriene din Grecia.

Braemar, un vas de croazieră
de 195 m lungime,

urmează să străbată Canalul Corint.

Vasul cântăreşte 24.344 t.

Este cel mai mare care a încercat
vreodată să se strecoare pe aici.

Filmând de sus, vom putea vedea
această realizare extraordinară.

Este nevoie de nervi de oţel
şi de o dibăcie excepţională.

În locurile cele mai înguste,

nu mai rămâne nici măcar un metru
de o parte şi de alta.

Navele ce străbat canalul
transpun în fapt o veche ambiţie,

a cărei realizare a luat
peste 2.000 de ani.

Vechii greci voiau un canal aici,
deoarece ştiau bine

că este un loc strategic însemnat.

Putea duce la creşterea comerţului

şi la o dezvoltare considerabilă
a civilizaţiei elene.

Împăratul roman Nero a început
lucrările la canal în secolul I.

Dar n-a reuşit să realizeze prea mult
înainte să moară.

După ce parcurge anevoie 6 km,

nava Braemar ajunge în sfârşit
la capăt.

Impozantul vas de croazieră alunecă
înspre larg.

Portretul lui Nero sculptat în stâncă
străjuieşte azi canalul.

Atât s-a ales din eforturile romanilor
de a construi canalul.

Dacă Nero era aici azi,

i s-ar fi părut incredibil că un vas
aşa mare poate străbate canalul.

Această capodoperă inginerească

ne ilustrează ce înseamnă
să fii un constructor iscusit.

Apele limpezi precum cristalul
din jurul coastei elene

ascund aflorimente stâncoase,
periculoase pentru navigaţie.

Există mii de epave aici,

atât vechi, cât şi moderne.

În 1980, vremea urâtă a adus o epavă
de 452 de tone

pe nisipurile albe
ale insulei Zakynthos.

Însă nu doar epavele blochează
albastrele mări elene.

Asemenea multor locuri din Mediterană,

şi aici poluarea subacvatică
este ridicată.

Marea Mediterană este înconjurată
aproape complet de uscat.

Curenţii aduc reziduuri oceanice

şi le lasă în apa din jurul golfurilor
şi insulelor mediteraneene.

Cum se întâmplă aici,
în insula Lefkada.

Lefkada este un port grecesc tipic.

Aici vasele de agrement se leagănă
duse de valurile uşoare

şi delfinii zburdă prin apă.

Însă această seninătate ascunde
o mare problemă,

care pândeşte sub apă.

George Sarelakos conduce
un proiect inovator:

scoaterea gunoaielor subacvatice
din jurul insulei.

Dacă stăm pe mare sau la nivelul apei,
habar n-avem ce se petrece.

E posibil să te afli într-un golf
de basm, pe o insulă,

dar fundul mării să arate
ca o groapă de gunoi.

Echipa a primit de veste că au fost
abandonate mai multe plase de pescuit

într-un golfuleţ părăsit,
la aproape 10 km distanţă.

O echipă de scafandri se duce întâi
să facă cercetări la faţa locului.

Ajunşi acolo, sar în apă.

Nu le ia mult să dea
de primele plase abandonate.

În scurt timp, îşi dau seama
de amploarea sarcinii lor.

Echipa descoperă o mare varietate
de pericole sub apă:

vechi plase de pescuit, anvelope,

deşeuri de plastic
şi resturi metalice.

Aici apa depăşeşte 20 m adâncime,

cât o clădire cu cinci niveluri.

Când suntem pe fundul mării,

vedem mai bine ce se întâmplă
în adâncuri.

În apă devine limpede de ce plasele
abandonate sunt numite plase fantomă.

Pot prinde în capcană
şi pot ucide delfini, foci

şi multe alte vieţuitoare,
total lipsite de ajutor.

Echipa speră că îndepărtarea
gunoaielor de pe fundul apei

va îmbunătăţi
ecosistemele subacvatice,

fondul piscicol şi, în ultimă
instanţă, economiile locale.

Câţiva saci gonflabili ridică imediat
plasele la suprafaţă.

Plasele cântăresc peste 2,5 t.

Echipa foloseşte un troliu special

şi o navă mai mare, ca să scoată
din apă plasele abandonate.

Se întorc triumfători în port

şi-şi descarcă captura pe mal.

Când gunoaiele ajung pe uscat,

ni se dezvăluie proporţiile
acestei probleme ascunse.

Plasele se descurcă şi se întind
de-a lungul docului.

Echipa mai recuperează
şi mormane de fier vechi

şi 66 de anvelope.

După ce marinarii au aruncat gunoaie
în apele Mediteranei sute de ani,

Grecia ia măsuri concrete

ca să asigure sănătatea mărilor
pentru generaţiile viitoare.

Facem parte din natură

şi de aceea este important
s-o menţinem curată şi s-o ocrotim.

Pe măsură ce trec lunile,
aerul se răcoreşte,

turiştii se împrăştie,

iar defileurile şi canioanele din nord

cunosc o transformare radicală.

O pătură auriu-portocalie
învăluie ţinutul

şi se face toamnă.

TOAMNA

Este cald şi toamna.

Grecii îşi petrec timpul liber la aer.

Dat fiind că Grecia e
leagănul jocurilor olimpice,

grecii practică sporturi în aer liber.

Sporturile naţionale sunt fotbalul
şi baschetul.

Dar şi sporturile extreme
atrag practicanţi.

Falezele abrupte sunt

locurile ideale de lansare
ale parapantiştilor,

iar marea liniştită şi limpede
este perfectă pentru caiacişti.

Dar tumultul vieţii moderne nu este
niciodată prea departe

de vestigiile epocii clasice.

Zonele rurale sunt împânzite
de ruine străvechi.

La un sit, o echipă se străduieşte
să scoată aceste vestigii din pământ.

Peninsula Pelopones

a adăpostit multe polisuri puternice
din Grecia antică.

Sparta, Corint, Argos

şi Olimpia,
unde se ţineau iniţial olimpiadele.

Dar printre dealurile din est

zac rămăşiţele circulare
ale unei structuri unice.

Este sanctuarul din Epidaur,

unde veneau să găsească vindecare
drumeţii bolnavi din vechime.

Doar aceste ruine au mai rămas din
temple, spitale şi chiar un teatru.

Locul îi era dedicat lui Asclepios,
zeul grecesc al tămăduirii.

În centrul oraşului Epidaur
întâlnim o structură metalică modernă

pe locul unde era amplasată una din
rarele clădiri circulare din Grecia.

Aici arheologul
Vassilis Lambrinoudakis

se străduieşte să facă istoria
să prindă viaţă.

Grecia antică face parte
din identitatea Greciei moderne,

influenţează gândirea modernă şi
astfel face parte din lumea modernă.

Este Tholos.

Nu se ştie scopul exact al clădirii.

Dacă ne uităm de sus,

este posibil să observăm partea
cea mai misterioasă a structurii.

Dedesubtul planşeului iniţial,

trei cercuri concentrice formează
un labirint întunecat de coridoare.

Arheologii speculează că în mijloc
ar fi putut fi o groapă cu şerpi,

asociată de mult timp cu Asclepios
şi medicina antică.

Deasupra misteriosului subsol,

clădirea era socotită printre cele
mai frumoase din vremea sa.

La apogeul său, un inel format
din 26 de coloane înconjura structura.

Colonada înaltă susţinea
un acoperiş bogat împodobit,

elementul central al acestui sanctuar.

Vassilis este angrenat într-un proiect
de reconstrucţie a clădirii,

întrebuinţând pe cât se poate
marmura originală.

Templul Tholos a fost foarte important
pentru arhitectura elenă.

A dus la apariţia unei şcoli
pentru arhitecţii de mai apoi,

deoarece era una dintre cele mai
elegante clădiri din Antichitate.

Echipa trebuie mai întâi
să refacă fiecare coloană,

ca într-un mare puzzle al istoriei.

Ustensilele speciale folosite
le copiază pe cele din vechime.

Însă fiecare element structural
este mutat la locul lui

cu o schelă şi o macara moderne.

Când elementele sunt amplasate
pe monument,

trebuie măsurate cu grijă.

Lucrăm cu foarte mare meticulozitate.

Dacă nu facem totul pe măsură,
pietrele nu se potrivesc între ele.

Blocurile vechi intră la locul lor
cu precizie milimetrică.

Au reuşit.

Dar restaurarea unei clădiri
aşa complexe necesită răbdare.

Echipa estimează că va finaliza
lucrarea abia peste mulţi ani.

Clădirea este extrem de importantă
nu doar pentru identitatea grecilor,

ci a tuturor europenilor,
a lumii occidentale.

De la dealurile stâncoase
din partea continentală

la plajele virgine din insule,

şi de la craterele vulcanice

la cele mai mari păduri
de palmieri din Europa,

grecii s-au deprins să se adapteze

ca să trăiască în diversitatea
de peisaje din ţară.

Există însă un loc
care duce această idee la extrem.

În centrul Greciei continentale,

vederea de sus ne dezvăluie
ceva cu adevărat remarcabil.

O serie de stâlpi colosali se înalţă
drept din pământ,

ca nişte degete uriaşe de piatră.

Apropiindu-ne,
observăm un grup de structuri

aşezate într-un echilibru precar
deasupra rocilor.

Sunt mănăstirile de la Meteora,

printre cele mai deosebite complexuri

de lăcaşuri creştine ortodoxe.

Sunt greu de văzut de la sol.

Dar, de sus,
li se dezvăluie singurătatea.

Un sanctuar în înalturi,
departe de lumea din afară.

În momentul de apogeu,
existau peste 20 de mănăstiri aici,

izolate de lumea de la poale.

Astăzi trăiesc aici
peste 65 de persoane,

în cele şase mănăstiri
aflate în vârf de stâncă.

În patru trăiesc monahi.

În două, călugăriţe.

Drept-credincioşii trăiesc
pe aceşti stâlpi de piatră

de aproape o mie de ani.

Dar oare cum s-au format ?

Şi de ce veneau primii creştini aici
ca să-L venereze pe Dumnezeu ?

Geologul Markos Vaxevanopoulos

este de părere că întemeierea
mănăstirilor de la Meteora

are legătură cu geologia aparte
a acestor stâlpi stâncoşi.

Te încearcă un sentiment aparte aici.

Cred că a fost prima senzaţie
a oamenilor sosiţi aici.

În urmă cu 60.000.000 de ani,

aici era un mare bloc de rocă,
fundul unei mări antice.

Mileniile de seisme
şi eroziune provocată de vânt

au format aceşti stâlpi de piatră
pe care îi vedem azi.

Procesul de eroziune a mai lăsat ceva
în roca moale:

grote.

De sus putem observa peşterile
care au atras irezistibil

noua religie
ce punea stăpânire pe Europa.

Întâlnim multe peşteri la Meteora.

În ele trăiau primii pustnici.

Obişnuiau chiar să le mărească,
ca să poată locui în ele.

Primii creştini căutau aceste grote
ca să ducă o viaţă de schimnici.

Se dedicau rugăciunii,
despărţiţi complet de restul lumii.

Primii sihaştri, primii eremiţi

trăiau aproape ca primii troglodiţi.

Când au început să-şi ducă traiul
în caverne, aveau aceleaşi condiţii.

Părerea mea este că,
în încercarea de a-şi depăşi limitele,

se străduiau cumva
să ajungă la Dumnezeu.

O astfel de peşteră abandonată e
împodobită azi cu steaguri şi eşarfe.

Le aduc localnicii drept prinos
în fiecare an,

ca să le surâdă norocul,

o tradiţie ce datează
de peste 300 de ani.

Mai târziu, în secolul al XV-lea,

un val diferit de creştini a sosit
la Meteora.

Imperiul Otoman invadase Grecia,

iar, de frica hoţilor şi a prigoanei,
creştinii au fugit în munţi.

În loc să trăiască în grote,

au întemeiat aceste mănăstiri izolate
pe vârful rocilor înalte

şi le-au umplut
cu comorile religiei lor.

În timpul invaziei otomane,

aceste stânci înalte erau un refugiu.

Era foarte greu să ajungi
la aceste mănăstiri.

La 550 m înălţime,
monahii nu riscau niciun atac.

La mănăstiri se ajungea
doar urcând nişte scări lungi,

care puteau fi retrase
când călugării se simţeau în pericol.

O viaţă dusă într-o astfel de izolare
comportă unele greutăţi.

Toate materialele necesare construirii
au fost urcate pe scări

sau trase sus
în plase legate cu funii.

Călugării folosesc un sistem
de scripeţi şi funii

la transportul bunurilor şi azi.

Coboară plase la pământ,
ca nişte mici ascensoare,

şi cu ajutorul funicularului
trec de la o mănăstire la alta,

fiecare cocoţată pe altă rocă.

Ador acest loc. Sunt cuprins de uimire
la fiecare vizită.

Înţeleg pe deplin ce au simţit
primii oameni care au venit aici.

Nu trebuie să fii călugăr
ca să simţi măreţia naturii.

Pe măsură ce trec lunile,

noul anotimp aduce schimbări
în toată ţara.

Se răceşte, iar peste mănăstirile
de la Meteora

se aşterne un covor fin de nea.

Însă în sud, unde e cald,

pământul însetat are parte
de ploaie după luni de zile,

iar colinele îngălbenite şi aride
se înverzesc toate

la sosirea iernii.

IARNA

Grecia este un ţinut al contrastelor.

Aici, în orăşelele litorale
din nordul Peloponesului,

turiştii stau la soare tot anul,
chiar şi iarna.

Însă mai au o opţiune
în această perioadă.

O cale ferată face legătura
între plajele de la nivelul mării

şi o staţiune de schi aflată la mare
altitudine, unde e zăpadă proaspătă.

Este un tren aparte, ca să poată face
faţă pantelor abrupte.

Calea ferată Odontotos şerpuieşte

printre canioanele şi defileurile
din nordul Peloponesului

şi urcă peste 700 m.

Staţiunea de schi din vârf

aşteaptă vizitatori veniţi
de la poalele munţilor.

Dimitrios Giannopoulos are sarcina

de a menţine deschisă
această importantă linie de agrement.

Acest tren funcţionează puţin altfel.

Niciun tren nu este la fel. Acesta are
un sistem special de manevrare.

Trenul îşi începe drumul de 22 km

de la gara din apropierea plajei

şi prinde viteză spre munte.

Poate transporta
peste 100 de pasageri.

Îi vom însoţi de sus

prin peisaje romantice
de toată frumuseţea.

Priveliştea e superbă,
te lasă fără grai.

Calea ferată în sine, tunelurile,
apa curgătoare peste care trecem,

copacii când sunt înverziţi.

Fiecare anotimp are frumuseţea lui.

Această cale ferată a fost inaugurată
în 1896.

Funcţionează de peste 120 de ani.

Ecartamentul are doar 75 cm,

fiind mult mai îngust
decât la trenurile europene standard.

Astfel trenul se poate strecura
prin tuneluri înguste

şi pe la marginea pereţilor de stâncă,

un mare avantaj
în această parte muntoasă a Greciei.

Traseul splendid prin defileu
atrage excursionişti şi turişti

care caută să străbată munţii
pe o rută uşoară.

Dar cel mai uşor le este lui Dimitrios
şi pasagerilor săi,

când trenul se apropie de prima pantă.

În primii cinci kilometri de drum
nu există niciun urcuş,

dar când intrăm propriu-zis
în defileu, dăm de munţi şi stânci

şi de râu, bineînţeles.

Dar ca să urce pantele abrupte
spre staţiunea de schi din vârf,

trenul nostru are nevoie
de o armă secretă.

Trenul Odontotos poate urca
cele mai abrupte pante montane

datorită unei soluţii tehnice
inteligente.

La centrul ecartamentului se află
o şină cu mii de dinţi

în care intră roţi dinţate speciale,

ca un mecanism de ceas elveţian.

Avem pasageri din toată lumea.

Am cunoscut oameni din toate colţurile
globului, de peste tot.

Printre locurile pe care şi-au dorit
să le vadă în Grecia

se numără şi acest trenuleţ.

După doar o oră,

trenul ajunge în gara
de la poalele staţiunii de schi.

Pasagerii pornesc spre pante.

După un scurt popas,

Dimitrios porneşte iar la drum,
înapoi spre mare.

Nu mă plictisesc niciodată.

Mă trezesc bucuros zi de zi,
cu gândul la acest drum.

Teritoriul Greciei este împânzit
de locuri de legendă,

peste care au trecut mii de ierni.

Cnossos, cu palatul
miticului rege Minos,

care ar fi adăpostit
labirintul Minotarului.

Delfi, unde veneau vechii greci
să consulte oracolul

şi să-şi afle viitorul.

Şi Olimpia,
leagănul jocurilor olimpice.

Există însă un loc de legendă
în Grecia continentală,

care le eclipsează pe toate.

Muntele Olimp.

Iarna, îl acoperă o pătură groasă
de zăpadă.

Dacă îl privim de sus,

descoperim o culme neatinsă,
un peisaj cu adevărat impresionant.

Muntele Olimp este printre cele
mai importante piscuri din Europa.

Atinge o înălţime de aproape 3.000 m.

Un peisaj de legendă şi mit,
lăcaşul zeilor.

Imensul munte se întinde
pe o suprafaţă de peste 500 kmp,

cu 52 de piscuri şi defileuri adânci.

La o privire mai de aproape,
ni se dezvăluie ceva extraordinar.

În zăpada mare se vede o clădire.

La aproape 2.700 m altitudine,

această cabană izolată este
aproape de vârful muntelui Olimp.

Este un refugiu pentru alpinişti.

Trebuie întreţinut şi aprovizionat

până să înceapă noul sezon
de alpinism, în luna mai.

Fiind iarnă,
zăpada e aproape de netrecut.

Lazaros Botelis şi echipa sa ştiu bine
că eforturile lor sunt vitale

pentru ca refugiul să fie bine dotat
la primăvară.

Asta e viaţa pe munte. Nu ne putem
face treaba decât mergând pe jos.

Azi, echipa porneşte
în pelerinajul anual

pentru curăţenia de primăvară
în lăcaşul zeilor.

Anual, aproape 10.000 de oameni caută
să cucerească muntele Olimp.

Însă doar echipa lui Lazaros
vrea să ajungă pe vârf iarna.

Iarna este nespus de frig pe munte.

Cea mai scăzută temperatură pe care
am suportat-o a fost de -30 ̊C.

În şase ore echipa ajunge la refugiu.

Privind de sus, ne dăm seama
de imensitatea misiunii lui Lazaros.

Trebuie să cureţe panourile solare,

care alimentează refugiul
cu energie electrică,

şi să se asigure că poate adăposti
alpiniştii care vor veni la primăvară.

Norii ne stau la picioare.

Este un sentiment de nedescris.

Aici se pot adăposti alpiniştii pe
vreme urâtă, ca să rămână pe munte.

Datorită lui Lazaros,

refugiul este deschis
pentru oricine are nevoie de ajutor.

Echipa a terminat.

Urcuşul ia şase ore,
dar coborârea ia mult mai puţin.

Muntele atrage ca un magnet.

Omul caută o fiinţă mai presus de el,
indiferent de religia lui.

De obicei, cercetează
piscurile cele mai înalte.

Grecia e o ţară unde istoria
se ciocneşte de legendă,

un ţinut sacru şi încărcat de istorie,

unde întâlnim deopotrivă
vechi simboluri şi inovaţii.

Mii de insule,
fiecare cu personalitatea ei,

formează împreună o naţiune de o mare
diversitate, care forţează limitele,

încercând totodată să-şi conserve
istoria şi să-şi ocrotească viitorul.

Varietatea de peisaje şi clime

hrănesc o cultură care a inspirat
întreaga lume occidentală

şi a clădit această mare naţiune
europeană de astăzi.

Traducerea: Alina Petrescu