Original subtitles

Grecia,

văzută dintr-o perspectivă nouă, de sus.

Vă vom dezvălui străvechea civilizaţie

care a fost leagănul culturii europene,

un loc unde legendele şi miturile antice se ciocnesc de lumea modernă,

într-un peisaj al contrastelor şi al surprizelor.

În acest serial, vom străbate Europa pe calea aerului.

Filmând de sus pe parcursul unui an,

odată cu transformarea peisajelor de la un anotimp la altul,

vom descoperi cultura, istoria şi construcţiile

care au dat naştere marilor naţiuni europene de astăzi.

EUROPA VĂZUTĂ DE SUS

GRECIA

Grecia se află la răspântia dintre Europa, Asia şi Africa.

Are două personalităţi: o parte continentală muntoasă

şi un arhipelag care se întinde peste toată Marea Egee.

Grecia are o bogăţie de culori, privelişti şi splendori.

Este leagănul democraţiei, al filosofiei occidentale,

al artei dramatice şi al jocurilor olimpice.

Povestirile acestei naţiuni datează dinainte de începutul istoriei.

Începutul fiecărui an

aduce o transformare radicală a întregii ţări.

Defileurile stâncoase din nordul ţării sunt cotropite de vegetaţie.

Văile verzi din toată ţara

se acoperă deodată cu un covor de flori colorate.

E primăvară în Grecia.

PRIMĂVARA

Oraşele greceşti din toată ţara se pregătesc pentru sezonul turistic.

O slujbă din zece se bazează pe cele 33.000.000 de turişti

care vizitează Grecia în fiecare an.

Un oraş atrage mai mulţi turişti decât toate celelalte.

Capitala ţării, Atena.

Îndelungata istorie a oraşului se întinde pe mai bine de 6.000 de ani.

Astăzi, locuiesc aici peste 3.000.000 de locuitori.

Dacă apropiem mai mult obiectivul,

descoperim o veche construcţie ce străjuieşte cu mândrie capitala.

Este Parthenonul,

un templu antic dedicat Atenei,

zeiţa înţelepciunii la greci.

Această capodoperă a ingineriei, arhitecturii şi sculpturii greceşti

a fost construită în urmă cu 2.500 de ani.

De atunci se înalţă falnică deasupra Atenei.

Arhitecta Vasiliki Eleftheriou are greaua sarcină

de a se asigura că va rezista şi în viitorul îndepărtat.

Aceste monumente sunt moştenirea noastră culturală.

Suntem datori faţă de popor să le păstrăm în stare cât mai bună.

Parthenonul a fost ţintă în războaie,

a fost prădat şi a suportat cutremure.

Trăinicia sa e o dovadă că e o construcţie extraordinară.

Vasiliki conduce un proiect

de restaurare a Parthenonului cu cât mai multe pietre proprii.

Trebuie să reaşeze sute de pietre vechi şi blocuri noi de marmură,

ca să refacă zidurile.

Echipa lucrează azi la frontonul de vest, emblematica faţadă a clădirii.

Latura vestică a Parthenonului este cea mai cunoscută.

Este prima care se vede, din vechime şi până acum.

Echipa are de înfruntat multe dificultăţi pentru a restaura templul

piatră cu piatră.

Printre acestea, manevrarea unei macarale de câteva tone

în interiorul vechilor coloane.

E o procedură aparte, care trebuie efectuată cât mai devreme dimineaţa,

înainte să vină vizitatorii.

Acest bloc nou de marmură e cioplit să se potrivească cu suprafaţa crăpată

a unui bloc original.

Este o lucrare ce necesită migală şi acurateţe.

ŞI nu este deloc uşor să aşezi un bloc aşa greu la locul potrivit.

Acest demers extraordinar o determină pe Vasiliki să aprecieze enorm

iscusinţa constructorilor greci din vechime.

Noi, cei care lucrăm aşa aproape de monument,

ne minunăm cum au reuşit să manevreze blocuri aşa mari de marmură,

de până la 12 tone, ca să construiască templul.

Manipularea blocurilor nu e singura greutate cu care se confruntă echipa.

Vechii greci au integrat o serie de trucuri vizuale deosebite,

pe care Vasiliki trebuie să le copieze.

Privit cu ochiul liber, Parthenonul pare a avea formă dreptunghiulară,

dar nu are aproape nicio linie dreaptă sau unghi drept în plan.

Este un exemplu perfect de iluzii optice.

Secretul acestui truc vizual este că tot templul este, de fapt, bombat.

Cele patru colţuri coboară graţios,

coloanele exterioare se bombează în centru

şi se înclină uşor în interior, spre mijlocul structurii.

Aceste iluzii optice dau impresia unui Parthenon cu adevărat fără cusur,

desăvârşit, demn de zeiţa Atena.

Cum au reuşit să vadă toate aceste detalii,

simetria şi repetarea, toate astea ne lasă fără grai.

După o oră de reglări,

echipa reuşeşte în sfârşit să ridice blocul de marmură

şi să-l aşeze în noul său locaş.

Este o muncă migăloasă.

Se estimează că vor termina lucrul abia peste 15 ani.

În ce o priveşte pe Vasiliki, fiecare bloc e un mic triumf.

Am noroc să fac ceva ce-mi place, care îmi aduce satisfacţii.

Dincolo de oraşele aglomerate,

agricultura domină zonele rurale.

Climatul este prielnic unei diversităţi de culturi,

începând cu cele de roşii şi terminând cu cele de tutun.

Grecia este printre puţinii producători de bumbac din UE.

Mai cultivă şi peste o sută de varietăţi de măsline.

Belşugul de culturi ne oferă o privelişte aeriană fascinantă.

În nord,

un lanţ muntos întins adăposteşte o câmpie fertilă de restul ţării.

Apa din precipitaţii curge din munţi, hrăneşte terenul

şi pictează câmpurile primăvara în pătrate rozalii.

Ne aflăm în Veria, ţinutul piersicilor.

Vederea de sus ne dezvăluie un fenomen trecător al primăverii.

Valea întreagă este îmbujorată de un roz iridescent,

când dau în floare piersicii din livezi.

Tasos Halkidis se numără printre cei aproape 9.000 de fermieri

care se ocupă de diferitele livezi din vale.

Sunt foarte ataşat de acest loc, căci aici m-am născut.

Când vine primăvara şi înfloresc toţi aceşti pomi,

suntem fericiţi, ne simţim binecuvântaţi.

Înflorirea pomilor primăvara anunţă echipa lui Tasos să treacă la treabă.

Ca să aibă cea mai mare recoltă de piersici,

taie toate crengile, în afara celor mai puternice.

Astfel seva copacului face să crească fructe mai mari,

nu să dea alte frunze.

Dacă nu taie astfel toţi piersicii,

riscă să dea fructe mici, care sunt mai greu de vândut.

Tasos are în grijă mii de persici,

care se întind pe mai bine de 60 ha în nordul Greciei.

De sus vedem mai bine amploarea îndatoririlor sale.

Se strecoară cu tractorul prin labirintul livezii,

cu grijă să nu scape niciun pom.

După câteva ore, ajunge în sfârşit la ultimul şir de piersici.

Încep să taie ultimele crengi.

Nu va şti dacă a meritat să trudească atât,

decât peste trei luni, când se coc piersicile.

Primăvara nu stă în loc,

iar florile rozalii de piersic din nordul Greciei se prefac

în hectare întregi de fructe coapte.

Culegătorii se strâng de cum răsare soarele.

Toţi proprietarii de livezi din vale îşi culeg piersicile.

Regiunea Veria exportă 500.000 de tone de piersici

în restul Europei an de an.

Cultivăm piersici de foarte mulţi ani fiindcă avem o climă propice.

De aceea avem piersici de calitate superioară, exportate în toată lumea.

Echipa şi-a atins obiectivul

şi trimite recolta zilei la piaţă.

Culegătorii pot acum să sărbătorească,

dar Tasos abia aşteaptă să vină iar primăvara

şi să ia tot procesul de la capăt.

Strângem fructele şi tot aşa. Tot ciclul este frumos.

Sigur că-mi plac piersicile. Ale noastre sunt cele mai gustoase.

Dincolo de văile cu multă vegetaţie,

Grecia are cel mai lung litoral din zona mediteraneeană.

Are peste 6.000 de insule,

fiecare formând un litoral aparte, plin de culoare.

Peisajul alb, selenar parcă al insulei Milos,

lagunele verzui din Creta,

nisipurile vulcanice roşiatice din Santorini

şi apele turcoaz din Cefalonia.

Lunile trec,

iar vizitatorii se înghesuie în aceste golfuri nisipoase,

să absoarbă soarele călduros

la sosirea verii în Grecia.

VARA

Călătoriile pe mare sunt fundamentale în istoria Greciei.

Azi, Grecia are cea mai mare flotă comercială din lume

şi cea mai mare flotă de pescadoare din Uniunea Europeană.

Obsesia naţională faţă de mare

a dus la una dintre cele mai spectaculoase realizări din lume.

Peninsula Pelopones formează partea sudică a Greciei.

Secole la rând, trebuia să străbaţi 700 km ca s-o ocoleşti.

Dacă o privim mai de aproape azi, vom descoperi ceva extraordinar:

o secţionare a peninsulei în partea cea mai îngustă.

Este Canalul Corint,

un canal navigabil imens, construit de om.

Pereţii abrupţi se înalţă la 79 m.

Este cel mai adânc canal din lume.

Canalul se îngustează pe alocuri, ajungând la 25 m lăţime.

Canalul este vital pentru peste 11.000 de nave pe an.

Inginerul Haris Saroglou inspectează canalul, ca să se asigure

că flancurile abrupte rămân în afara oricărui pericol.

Canalul Corint este de o mare importanţă,

căci este poarta de intrare în Pelopones

şi un loc unde marea se întâlneşte cu uscatul.

La finalizarea canalului, în 1893,

ambarcaţiunile erau mult mai mici.

În zilele noastre, unii căpitani temerari străbat canalul

cu nave mari, care abia se strecoară printre pereţii abrupţi.

Iar trecerea lor ne oferă

una dintre cele mai spectaculoase privelişti aeriene din Grecia.

Braemar, un vas de croazieră de 195 m lungime,

urmează să străbată Canalul Corint.

Vasul cântăreşte 24.344 t.

Este cel mai mare care a încercat vreodată să se strecoare pe aici.

Filmând de sus, vom putea vedea această realizare extraordinară.

Este nevoie de nervi de oţel şi de o dibăcie excepţională.

În locurile cele mai înguste,

nu mai rămâne nici măcar un metru de o parte şi de alta.

Navele ce străbat canalul transpun în fapt o veche ambiţie,

a cărei realizare a luat peste 2.000 de ani.

Vechii greci voiau un canal aici, deoarece ştiau bine

că este un loc strategic însemnat.

Putea duce la creşterea comerţului

şi la o dezvoltare considerabilă a civilizaţiei elene.

Împăratul roman Nero a început lucrările la canal în secolul I.

Dar n-a reuşit să realizeze prea mult înainte să moară.

După ce parcurge anevoie 6 km,

nava Braemar ajunge în sfârşit la capăt.

Impozantul vas de croazieră alunecă înspre larg.

Portretul lui Nero sculptat în stâncă străjuieşte azi canalul.

Atât s-a ales din eforturile romanilor de a construi canalul.

Dacă Nero era aici azi,

i s-ar fi părut incredibil că un vas aşa mare poate străbate canalul.

Această capodoperă inginerească

ne ilustrează ce înseamnă să fii un constructor iscusit.

Apele limpezi precum cristalul din jurul coastei elene

ascund aflorimente stâncoase, periculoase pentru navigaţie.

Există mii de epave aici,

atât vechi, cât şi moderne.

În 1980, vremea urâtă a adus o epavă de 452 de tone

pe nisipurile albe ale insulei Zakynthos.

Însă nu doar epavele blochează albastrele mări elene.

Asemenea multor locuri din Mediterană,

şi aici poluarea subacvatică este ridicată.

Marea Mediterană este înconjurată aproape complet de uscat.

Curenţii aduc reziduuri oceanice

şi le lasă în apa din jurul golfurilor şi insulelor mediteraneene.

Cum se întâmplă aici, în insula Lefkada.

Lefkada este un port grecesc tipic.

Aici vasele de agrement se leagănă duse de valurile uşoare

şi delfinii zburdă prin apă.

Însă această seninătate ascunde o mare problemă,

care pândeşte sub apă.

George Sarelakos conduce un proiect inovator:

scoaterea gunoaielor subacvatice din jurul insulei.

Dacă stăm pe mare sau la nivelul apei, habar n-avem ce se petrece.

E posibil să te afli într-un golf de basm, pe o insulă,

dar fundul mării să arate ca o groapă de gunoi.

Echipa a primit de veste că au fost abandonate mai multe plase de pescuit

într-un golfuleţ părăsit, la aproape 10 km distanţă.

O echipă de scafandri se duce întâi să facă cercetări la faţa locului.

Ajunşi acolo, sar în apă.

Nu le ia mult să dea de primele plase abandonate.

În scurt timp, îşi dau seama de amploarea sarcinii lor.

Echipa descoperă o mare varietate de pericole sub apă:

vechi plase de pescuit, anvelope,

deşeuri de plastic şi resturi metalice.

Aici apa depăşeşte 20 m adâncime,

cât o clădire cu cinci niveluri.

Când suntem pe fundul mării,

vedem mai bine ce se întâmplă în adâncuri.

În apă devine limpede de ce plasele abandonate sunt numite plase fantomă.

Pot prinde în capcană şi pot ucide delfini, foci

şi multe alte vieţuitoare, total lipsite de ajutor.

Echipa speră că îndepărtarea gunoaielor de pe fundul apei

va îmbunătăţi ecosistemele subacvatice,

fondul piscicol şi, în ultimă instanţă, economiile locale.

Câţiva saci gonflabili ridică imediat plasele la suprafaţă.

Plasele cântăresc peste 2,5 t.

Echipa foloseşte un troliu special

şi o navă mai mare, ca să scoată din apă plasele abandonate.

Se întorc triumfători în port

şi-şi descarcă captura pe mal.

Când gunoaiele ajung pe uscat,

ni se dezvăluie proporţiile acestei probleme ascunse.

Plasele se descurcă şi se întind de-a lungul docului.

Echipa mai recuperează şi mormane de fier vechi

şi 66 de anvelope.

După ce marinarii au aruncat gunoaie în apele Mediteranei sute de ani,

Grecia ia măsuri concrete

ca să asigure sănătatea mărilor pentru generaţiile viitoare.

Facem parte din natură

şi de aceea este important s-o menţinem curată şi s-o ocrotim.

Pe măsură ce trec lunile, aerul se răcoreşte,

turiştii se împrăştie,

iar defileurile şi canioanele din nord

cunosc o transformare radicală.

O pătură auriu-portocalie învăluie ţinutul

şi se face toamnă.

TOAMNA

Este cald şi toamna.

Grecii îşi petrec timpul liber la aer.

Dat fiind că Grecia e leagănul jocurilor olimpice,

grecii practică sporturi în aer liber.

Sporturile naţionale sunt fotbalul şi baschetul.

Dar şi sporturile extreme atrag practicanţi.

Falezele abrupte sunt

locurile ideale de lansare ale parapantiştilor,

iar marea liniştită şi limpede este perfectă pentru caiacişti.

Dar tumultul vieţii moderne nu este niciodată prea departe

de vestigiile epocii clasice.

Zonele rurale sunt împânzite de ruine străvechi.

La un sit, o echipă se străduieşte să scoată aceste vestigii din pământ.

Peninsula Pelopones

a adăpostit multe polisuri puternice din Grecia antică.

Sparta, Corint, Argos

şi Olimpia, unde se ţineau iniţial olimpiadele.

Dar printre dealurile din est

zac rămăşiţele circulare ale unei structuri unice.

Este sanctuarul din Epidaur,

unde veneau să găsească vindecare drumeţii bolnavi din vechime.

Doar aceste ruine au mai rămas din temple, spitale şi chiar un teatru.

Locul îi era dedicat lui Asclepios, zeul grecesc al tămăduirii.

În centrul oraşului Epidaur întâlnim o structură metalică modernă

pe locul unde era amplasată una din rarele clădiri circulare din Grecia.

Aici arheologul Vassilis Lambrinoudakis

se străduieşte să facă istoria să prindă viaţă.

Grecia antică face parte din identitatea Greciei moderne,

influenţează gândirea modernă şi astfel face parte din lumea modernă.

Este Tholos.

Nu se ştie scopul exact al clădirii.

Dacă ne uităm de sus,

este posibil să observăm partea cea mai misterioasă a structurii.

Dedesubtul planşeului iniţial,

trei cercuri concentrice formează un labirint întunecat de coridoare.

Arheologii speculează că în mijloc ar fi putut fi o groapă cu şerpi,

asociată de mult timp cu Asclepios şi medicina antică.

Deasupra misteriosului subsol,

clădirea era socotită printre cele mai frumoase din vremea sa.

La apogeul său, un inel format din 26 de coloane înconjura structura.

Colonada înaltă susţinea un acoperiş bogat împodobit,

elementul central al acestui sanctuar.

Vassilis este angrenat într-un proiect de reconstrucţie a clădirii,

întrebuinţând pe cât se poate marmura originală.

Templul Tholos a fost foarte important pentru arhitectura elenă.

A dus la apariţia unei şcoli pentru arhitecţii de mai apoi,

deoarece era una dintre cele mai elegante clădiri din Antichitate.

Echipa trebuie mai întâi să refacă fiecare coloană,

ca într-un mare puzzle al istoriei.

Ustensilele speciale folosite le copiază pe cele din vechime.

Însă fiecare element structural este mutat la locul lui

cu o schelă şi o macara moderne.

Când elementele sunt amplasate pe monument,

trebuie măsurate cu grijă.

Lucrăm cu foarte mare meticulozitate.

Dacă nu facem totul pe măsură, pietrele nu se potrivesc între ele.

Blocurile vechi intră la locul lor cu precizie milimetrică.

Au reuşit.

Dar restaurarea unei clădiri aşa complexe necesită răbdare.

Echipa estimează că va finaliza lucrarea abia peste mulţi ani.

Clădirea este extrem de importantă nu doar pentru identitatea grecilor,

ci a tuturor europenilor, a lumii occidentale.

De la dealurile stâncoase din partea continentală

la plajele virgine din insule,

şi de la craterele vulcanice

la cele mai mari păduri de palmieri din Europa,

grecii s-au deprins să se adapteze

ca să trăiască în diversitatea de peisaje din ţară.

Există însă un loc care duce această idee la extrem.

În centrul Greciei continentale,

vederea de sus ne dezvăluie ceva cu adevărat remarcabil.

O serie de stâlpi colosali se înalţă drept din pământ,

ca nişte degete uriaşe de piatră.

Apropiindu-ne, observăm un grup de structuri

aşezate într-un echilibru precar deasupra rocilor.

Sunt mănăstirile de la Meteora,

printre cele mai deosebite complexuri

de lăcaşuri creştine ortodoxe.

Sunt greu de văzut de la sol.

Dar, de sus, li se dezvăluie singurătatea.

Un sanctuar în înalturi, departe de lumea din afară.

În momentul de apogeu, existau peste 20 de mănăstiri aici,

izolate de lumea de la poale.

Astăzi trăiesc aici peste 65 de persoane,

în cele şase mănăstiri aflate în vârf de stâncă.

În patru trăiesc monahi.

În două, călugăriţe.

Drept-credincioşii trăiesc pe aceşti stâlpi de piatră

de aproape o mie de ani.

Dar oare cum s-au format ?

Şi de ce veneau primii creştini aici ca să-L venereze pe Dumnezeu ?

Geologul Markos Vaxevanopoulos

este de părere că întemeierea mănăstirilor de la Meteora

are legătură cu geologia aparte a acestor stâlpi stâncoşi.

Te încearcă un sentiment aparte aici.

Cred că a fost prima senzaţie a oamenilor sosiţi aici.

În urmă cu 60.000.000 de ani,

aici era un mare bloc de rocă, fundul unei mări antice.

Mileniile de seisme şi eroziune provocată de vânt

au format aceşti stâlpi de piatră pe care îi vedem azi.

Procesul de eroziune a mai lăsat ceva în roca moale:

grote.

De sus putem observa peşterile care au atras irezistibil

noua religie ce punea stăpânire pe Europa.

Întâlnim multe peşteri la Meteora.

În ele trăiau primii pustnici.

Obişnuiau chiar să le mărească, ca să poată locui în ele.

Primii creştini căutau aceste grote ca să ducă o viaţă de schimnici.

Se dedicau rugăciunii, despărţiţi complet de restul lumii.

Primii sihaştri, primii eremiţi

trăiau aproape ca primii troglodiţi.

Când au început să-şi ducă traiul în caverne, aveau aceleaşi condiţii.

Părerea mea este că, în încercarea de a-şi depăşi limitele,

se străduiau cumva să ajungă la Dumnezeu.

O astfel de peşteră abandonată e împodobită azi cu steaguri şi eşarfe.

Le aduc localnicii drept prinos în fiecare an,

ca să le surâdă norocul,

o tradiţie ce datează de peste 300 de ani.

Mai târziu, în secolul al XV-lea,

un val diferit de creştini a sosit la Meteora.

Imperiul Otoman invadase Grecia,

iar, de frica hoţilor şi a prigoanei, creştinii au fugit în munţi.

În loc să trăiască în grote,

au întemeiat aceste mănăstiri izolate pe vârful rocilor înalte

şi le-au umplut cu comorile religiei lor.

În timpul invaziei otomane,

aceste stânci înalte erau un refugiu.

Era foarte greu să ajungi la aceste mănăstiri.

La 550 m înălţime, monahii nu riscau niciun atac.

La mănăstiri se ajungea doar urcând nişte scări lungi,

care puteau fi retrase când călugării se simţeau în pericol.

O viaţă dusă într-o astfel de izolare comportă unele greutăţi.

Toate materialele necesare construirii au fost urcate pe scări

sau trase sus în plase legate cu funii.

Călugării folosesc un sistem de scripeţi şi funii

la transportul bunurilor şi azi.

Coboară plase la pământ, ca nişte mici ascensoare,

şi cu ajutorul funicularului trec de la o mănăstire la alta,

fiecare cocoţată pe altă rocă.

Ador acest loc. Sunt cuprins de uimire la fiecare vizită.

Înţeleg pe deplin ce au simţit primii oameni care au venit aici.

Nu trebuie să fii călugăr ca să simţi măreţia naturii.

Pe măsură ce trec lunile,

noul anotimp aduce schimbări în toată ţara.

Se răceşte, iar peste mănăstirile de la Meteora

se aşterne un covor fin de nea.

Însă în sud, unde e cald,

pământul însetat are parte de ploaie după luni de zile,

iar colinele îngălbenite şi aride se înverzesc toate

la sosirea iernii.

IARNA

Grecia este un ţinut al contrastelor.

Aici, în orăşelele litorale din nordul Peloponesului,

turiştii stau la soare tot anul, chiar şi iarna.

Însă mai au o opţiune în această perioadă.

O cale ferată face legătura între plajele de la nivelul mării

şi o staţiune de schi aflată la mare altitudine, unde e zăpadă proaspătă.

Este un tren aparte, ca să poată face faţă pantelor abrupte.

Calea ferată Odontotos şerpuieşte

printre canioanele şi defileurile din nordul Peloponesului

şi urcă peste 700 m.

Staţiunea de schi din vârf

aşteaptă vizitatori veniţi de la poalele munţilor.

Dimitrios Giannopoulos are sarcina

de a menţine deschisă această importantă linie de agrement.

Acest tren funcţionează puţin altfel.

Niciun tren nu este la fel. Acesta are un sistem special de manevrare.

Trenul îşi începe drumul de 22 km

de la gara din apropierea plajei

şi prinde viteză spre munte.

Poate transporta peste 100 de pasageri.

Îi vom însoţi de sus

prin peisaje romantice de toată frumuseţea.

Priveliştea e superbă, te lasă fără grai.

Calea ferată în sine, tunelurile, apa curgătoare peste care trecem,

copacii când sunt înverziţi.

Fiecare anotimp are frumuseţea lui.

Această cale ferată a fost inaugurată în 1896.

Funcţionează de peste 120 de ani.

Ecartamentul are doar 75 cm,

fiind mult mai îngust decât la trenurile europene standard.

Astfel trenul se poate strecura prin tuneluri înguste

şi pe la marginea pereţilor de stâncă,

un mare avantaj în această parte muntoasă a Greciei.

Traseul splendid prin defileu atrage excursionişti şi turişti

care caută să străbată munţii pe o rută uşoară.

Dar cel mai uşor le este lui Dimitrios şi pasagerilor săi,

când trenul se apropie de prima pantă.

În primii cinci kilometri de drum nu există niciun urcuş,

dar când intrăm propriu-zis în defileu, dăm de munţi şi stânci

şi de râu, bineînţeles.

Dar ca să urce pantele abrupte spre staţiunea de schi din vârf,

trenul nostru are nevoie de o armă secretă.

Trenul Odontotos poate urca cele mai abrupte pante montane

datorită unei soluţii tehnice inteligente.

La centrul ecartamentului se află o şină cu mii de dinţi

în care intră roţi dinţate speciale,

ca un mecanism de ceas elveţian.

Avem pasageri din toată lumea.

Am cunoscut oameni din toate colţurile globului, de peste tot.

Printre locurile pe care şi-au dorit să le vadă în Grecia

se numără şi acest trenuleţ.

După doar o oră,

trenul ajunge în gara de la poalele staţiunii de schi.

Pasagerii pornesc spre pante.

După un scurt popas,

Dimitrios porneşte iar la drum, înapoi spre mare.

Nu mă plictisesc niciodată.

Mă trezesc bucuros zi de zi, cu gândul la acest drum.

Teritoriul Greciei este împânzit de locuri de legendă,

peste care au trecut mii de ierni.

Cnossos, cu palatul miticului rege Minos,

care ar fi adăpostit labirintul Minotarului.

Delfi, unde veneau vechii greci să consulte oracolul

şi să-şi afle viitorul.

Şi Olimpia, leagănul jocurilor olimpice.

Există însă un loc de legendă în Grecia continentală,

care le eclipsează pe toate.

Muntele Olimp.

Iarna, îl acoperă o pătură groasă de zăpadă.

Dacă îl privim de sus,

descoperim o culme neatinsă, un peisaj cu adevărat impresionant.

Muntele Olimp este printre cele mai importante piscuri din Europa.

Atinge o înălţime de aproape 3.000 m.

Un peisaj de legendă şi mit, lăcaşul zeilor.

Imensul munte se întinde pe o suprafaţă de peste 500 kmp,

cu 52 de piscuri şi defileuri adânci.

La o privire mai de aproape, ni se dezvăluie ceva extraordinar.

În zăpada mare se vede o clădire.

La aproape 2.700 m altitudine,

această cabană izolată este aproape de vârful muntelui Olimp.

Este un refugiu pentru alpinişti.

Trebuie întreţinut şi aprovizionat

până să înceapă noul sezon de alpinism, în luna mai.

Fiind iarnă, zăpada e aproape de netrecut.

Lazaros Botelis şi echipa sa ştiu bine că eforturile lor sunt vitale

pentru ca refugiul să fie bine dotat la primăvară.

Asta e viaţa pe munte. Nu ne putem face treaba decât mergând pe jos.

Azi, echipa porneşte în pelerinajul anual

pentru curăţenia de primăvară în lăcaşul zeilor.

Anual, aproape 10.000 de oameni caută să cucerească muntele Olimp.

Însă doar echipa lui Lazaros vrea să ajungă pe vârf iarna.

Iarna este nespus de frig pe munte.

Cea mai scăzută temperatură pe care am suportat-o a fost de -30 ̊C.

În şase ore echipa ajunge la refugiu.

Privind de sus, ne dăm seama de imensitatea misiunii lui Lazaros.

Trebuie să cureţe panourile solare,

care alimentează refugiul cu energie electrică,

şi să se asigure că poate adăposti alpiniştii care vor veni la primăvară.

Norii ne stau la picioare.

Este un sentiment de nedescris.

Aici se pot adăposti alpiniştii pe vreme urâtă, ca să rămână pe munte.

Datorită lui Lazaros,

refugiul este deschis pentru oricine are nevoie de ajutor.

Echipa a terminat.

Urcuşul ia şase ore, dar coborârea ia mult mai puţin.

Muntele atrage ca un magnet.

Omul caută o fiinţă mai presus de el, indiferent de religia lui.

De obicei, cercetează piscurile cele mai înalte.

Grecia e o ţară unde istoria se ciocneşte de legendă,

un ţinut sacru şi încărcat de istorie,

unde întâlnim deopotrivă vechi simboluri şi inovaţii.

Mii de insule, fiecare cu personalitatea ei,

formează împreună o naţiune de o mare diversitate, care forţează limitele,

încercând totodată să-şi conserve istoria şi să-şi ocrotească viitorul.

Varietatea de peisaje şi clime

hrănesc o cultură care a inspirat întreaga lume occidentală

şi a clădit această mare naţiune europeană de astăzi.

Traducerea: Alina Petrescu