Original subtitles

Downloaded from YTS.MX

Official YIFY movies site: YTS.MX

PENTRU BOBI

Poate să înceapă cu un telefon.

Cel ce se prezintă ca fiind consulul României la Varșovia,

îi cere domnului Ontescu, adică lui unchi-meu,

să confirme înrudirea cu Claudiu Crulic, adică cu mine.

După care îl înștiințează cu eu, îs mort.

Și dacă nu poate veni cu 2500 de euro să mă ia acasă,

cadavrul meu o să fie incinerat.

Și nu, consulatul nu are cum să-l ajute cu repatrierea.

Îi 4 februarie,

maică-mea și soră-mea vin la Cracovia,

nu m-au mai văzut de câteva luni, da’...

nu din cauza asta le este greu să mă identifice.

Adevărul e că în câteva luni, eu m-am schimbat de tot.

În primul rând, îs mort.

În al doilea rând, am cu vreo 30 de kg mai puțin,

și cu toate că m-am blocat la 33 de ani,

parcă aș avea cel puțin 70.

În urma identificării,

mulțumesc lui Dumnezeu că mi-au rămas semne după operație,

maică-mea și soră-mea au primit corpul și valiza care a fost a mea.

Un fierbător,

o cană,

un portofel, foiță pentru țigări,

bancnota mea norocoasă de un dolar,

câțiva bănuți polonezi,

iconițele și cărțile de rugăciuni,

caietul meu unde îmi scriu eu tot și ciornele scrisorilor,

un pix,

un aparat foto,

cele două telefoane,

pantofii și șlapii,

cămașa,

treningul și geaca.

Am un pașaport nou: mortuar.

Din cauza lui tranzitez.

Tranzitez, ați auzit?

Fără să mă întrebe nimeni nimic,

Polonia, Slovacia și Ungaria într-un Mercedes.

Maică-mea și cu soră-mea au aranjat transportul ăsta de gală

la o firmă de pompe funebre din Polonia.

Da’ n-am mers eu în viața mea cu așa o mașină și merg acuma.

Adică vorba vine, merg.

Eu stau cuminte,

în garsoniera mea confort trei și nu mai simt nimic.

Dacă mă gândesc bine,

viața mea poate să încapă așa cam într-o sută de poze.

Prima dată mi-au făcut poză la noi la cabinet, în Dorohoi.

M-am născut pe 18 martie 1975.

Taică-meu, Constantin, era contabil, și maică-mea, Strătica, barmaniță.

Familia în care am intrat acu’ 33 de ani,

era una ca toate familiile din România,

săracă și numeroasă.

Dintre toți străbunicii din partea lui taică-meu,

Iancu și Carolina Crulic ce erau mai deosebiți așa.

Au venit din Polinia ca să se stabilească în Dorohoi,

care era un orășel puțin mai mare decât un sat din Moldova.

Când am apărut eu,

ai mei deja erau căsătoriți de doi, trei ani ani

și erau sătui până-n gât de dragoste și plictisiți așa,

s-au mai suportat încă doi ani, după care s-au despărțit.

După divorț, am fost dat lui taică-meu.

Da’ de fapt m-au crescut și surorile lui.

Mătușile, cum ar veni.

Familii...

nu prea am avut eu în sensul adevărat al cuvântului,

cu mamă, tată, frați, surori și bunici,

cățel și purcel...

Da’ cea mai apropiată relație până la cinci ani,

am avut-o cu o suzetă.

Abia m-am lăsat despărțit de ea.

Așa am intrat eu în lume.

La ochi Daniel Crulic, viitorul pașaport mortuar 007.

Și încă de la naștere mi s-a zis Bobi,

cum îl chema pe copilul acela din filmul O floare și doi grădinari.

Cel mai mult și mai mult am stat în casa mătuși-mii Josefina,

cea mai mare și întâmplător și cea mai bogată dintre surori.

Făceam naveta între casele mătușilor mele și cea a lui taică-meu.

Mi-aduc aminte animalele,

nutriile și cei doi câini: Vem și Lesli.

Da’ pe Lesli mi-au otrăvit-o vecinii

că ziceau că mai prinde câte un pui și-l mânca.

Și Vem a murit de bătrânețe,

era așa de bătrân că nici nu mai putea să meargă.

Nici să mestece nu mai putea.

Îi pasam eu toată mâncarea, ai de capul lui, așa a ajuns.

Mi se rupea sufletul și nu mă puteam despărți de el.

Da’ nici că mi-a mai trebuit alt câine după ce a murit.

Că mi se rupea inima numai când mă gândeam că o să moară.

Verile, mă duceam și la mătușă-mea, Lelia,

vară-mea Carmen e preferata mea, a fost mereu cu mine.

Săru’ mâna-n sus, săru’ mâna-n jos, salutam toate femeile.

Ca în bancul acela cu... aștept toate mașinile să treacă.

Ai mei râdeau de mine că sărut mâna la toate proastele.

Viața mea îi ca drumu’ cu autobuzul.

Urc în autobuz, mașina pornește, ajung, cobor.

Stau câteva zile și o iau de la capăt.

Da’ așa nu se poate spune că am fost diferit de alți copii de vârsta mea.

M-au făcut șoim al patriei la mausoleul de la Mărășești,

după acea am fost vara în tabere la Lacul Sărat,

am jucat fotbal.

Asta n-o să vă placă.

N-am trecut de treapta a doua. Am rămas numa’ cu zece clase.

În familia aveau nevoie de un băiat cu bani,

nu de un băiat cu școală.

Când am terminat-o cu școala,

m-a luat un om cu el la garaj și mai desfac una alta,

mecanică, tinichigerie,

mai schimbam uleiul,

muncă la negru, da’ tot muncă se chema.

Da’ munceam, nu stăteam.

Mai câștigam și eu un ban.

Da, vă rog.

La fel ca și când eram mai mic cu săru-mâna,

acum mă luau peste picior

că răspundeam la telefon de fiecare dată cu „Da, vă rog”.

Da’ așa m-am învățat. Așa îmi vine să zic.

Prin ’93 m-am apucat să fac Polonia cu unchi-meu.

Da’ ce n-am adus de acolo.

Luam marfă de lux pentru oameni cu bani.

Bibelouri, porțelanuri, farfurii,

cristal de Bohemia, chihlimbar...

Tot atunci am început să mergem și în Rusia.

Am cărat în piața din Dorohoi tot ce se putea căra.

Clanțe de uși, sticluțe cu vopsea de păr,

ceasuri,

dero,

basmale,

ciorapi,

conserve,

pește uscat,

chiloți, șuruburi.

În ’90, românii cumpărau de toate,

singura condiție era să nu fie făcute în România.

O lăsam pe vară-mea, Carmen, să le vândă în piață,

că ea se pricepe mai bine la chestiile astea.

Eu rămâneam cu aceia mici, cu nepoții cum ar veni.

Mie totdeauna mi-au fost dragi copiii.

Mi-a plăcut să mă joc cu ei.

Să le fac ventuze pe burtică, să le iau dulciuri.

Că eu când am fost copil,

n-am avut parte de mamă.

Și ca să nu mai zic că îmi plăceau și mie biberoanele.

Sugeam și eu lapte cot la cot cu ei.

Da’ lucrurile au început să se cam strice în România.

Oamenii nu au prea mai avut bani de finețuri și...

și vopsea de păr a început să se găsească și la noi

și nici nu-ți mai cădea tot părul după ea.

Odată când am ajuns în Polonia,

cum am și început să-mi caut de lucru.

Da’ n-o fost ușor.

Cine vrea să angajeze un român pârlit și rupt în cur.

M-au mai chemat și iepurii. Crulic asta înseamnă pe limba lor.

Am avut noroc că mai ciupisem și eu ceva din limba lor,

și că mă mai pricepeam la mașini.

Îmi și plăceau, nu zic.

Așa că am mai făcut una alta prin spălătorii și service-uri auto.

BUN VENIT ÎN CRACOVIA

ZBOARĂ SPRE CRACOVIA

CRACOVIA E CEA MAI TARE

PACE ȘI DRAGOSTE

CRACOVIA E SUPER!

BUCURAȚI-VĂ DE MINUNILE CRACOVIEI

PLIMBARE PE STRĂZILE DIN CRACOVIA

STRĂLUCIREA SOARELUI ÎN CRACOVIA

Aista pe care îl vedeți în fotografie, îi Razdvanek.

Eu îi spuneam unchiu’.

Nu eram rude, da’ am fost ca o familie.

Găteam împreună, trăiam împreună.

Avea pensie de boală,

că odată a sărit pe geam și de atuncea i-au scurtat un picior.

Îi plăcea să bea vișinată la litru.

Purta pălării și cânta la pian.

Nu, da’, a fost de treabă, unchiu’.

Zic a fost, că astăzi nici el nu mai este.

S-a sinucis la câteva luni după moartea mea.

Am stat la el destul.

Eram cu o fată, Lica.

Era mai mică ca mine cu zece ani. Ne știam din Botoșani.

Am avut amândoi și un copil. Un băiețel.

Da’ nici de el n-am avut parte...

A murit la naștere.

L-am îngropat în Cracovia.

Și Lica s-a făcut nevăzută după moartea mea.

Prin 2000, era și să mor acolo.

Bine, că până la urmă, tot am murit.

Asta e altă mâncare de pește, da’...

Eram într-o mașină. Conducea un prieten.

Am făcut un accident, el a murit. Și eu am zburat prin parbriz.

Medicii s-au crucit cum de am scăpat cu viață.

Mi-au pus numa’ o tijă metalică în picior.

Între timp, până și ai mei s-au mutat.

S-au prins și ei până la urmă

că nu prea mai poți să stai în România și că trebuia să plece.

S-au dus în Italia.

Maică-mea și soră-mea, Cati, la Torino.

Taică-meu, undeva lângă Milano.

De câte ori mă duceam în țară,

făceam un ocol și pe la ei să ne mai vedem și noi că...

altfel, nici măcar la nunți sau la înmormântări

nu ne mai strângeam toți la un loc.

Asta-i soră-mea, Cati, din partea maică-mii.

A făcut-o după ce s-a despărțit de taică-meu.

Îs singurele fotografii pe care le am cu ea.

Aici eram la Botoșani.

Penultima vară din viața mea.

De fapt, prin Dorohoi,

nu prea mai vezi familii care să nu aibă căpșunarii.

Acuma pe bune, ce dracu’ să faci acolo?

Uite la mătuși-mea la Josefina, care m-a crescut de la trei ani.

Acuma vreun an și ceva în urmă, i-am adus un urs de pluș, tare frumos.

Cum vede că am plecat,

împachetează ursul în pungi de plastic ca pe pachete de carne.

Zice să nu se umple de praf.

Și mă gândesc așa că...

nici ea, nici unchi-meu nu înțeleg ce înseamnă să fii sărac.

Au fost oameni cu avere, totuși.

Vreau să vă întreb ceva.

Când v-ați făcut ultimele fotografii,

v-a trecut prin cap că s-ar putea să fie chiar ultimele, ultimele?

Ultima oară când m-am pozat eram în Italia,

era iulie, și eu abia făcusem 32 de ani.

Le-au găsit maică-mea și soră-mea când au deschis valiza

pe care au primit-o atuncea când au reușit să mă identifice.

Asta e a 99-a fotografie.

Mai este una.

Când vă uitați la locurile în care ați copilărit,

vă gândiți vreodată că s-ar putea să fie ultima oară când le vedeți?

În 2007, în vară,

eram acuzat de furt.

M-au ținut opt luni în arest. Din mai 2006 până în ianuarie 2007, da.

Pe urmă am fost eliberat și acum eram judecat în libertate, cum ar veni.

Mulți mi-au zis atunci când am venit în România, să nu mă mai întorc.

Da’ nu vrei să mă ascund toată viața pentru...

o faptă pentru care, de fapt, nu eram vinovat.

Nu m-am gândit niciodată

că ar putea fi ceva mai serios decât o simplă încurcătură.

De fapt, trebuie numa’ să aștept să se uite aceia odată

pe înregistrările de la camera de supraveghere

și să vadă că nu-s eu țiganul pe care l-a descris vânzătoarea.

Când am plecat din Dorohoi,

nici prin cap nu mi-a trecut că o să fie ultima dată.

Bine că,

nu mă gândeam eu niciodată la chestii d’astea, da’...

eram destul de optimist din fire.

Da’ așa acuma...

nu știu ce naiba m-a apucat și...

la plecare când m-am urcat în mașină,

m-a bușit plânsul.

Așa dintr-odată.

Eu am crezut că procesul o să fie așa, o nimica toată, da’...

s-a făcut așa o îmbârligătură...

Eram cu Lica pe hol,

și au venit la noi trei polițiști și șase inși în civil.

Au pozat-o pe Lica cu un telefon mobil.

Și ne-au avertizat că dacă facem recurs ne arestează din nou.

Acuma pe bune, dv vi se pare normal?

ABUZ

I-am avertizat și eu că sun la ambasadă, da’ m-a cam apucat frica.

M-am gândit că cine să mă reprezinte pe mine,

un român în țara asta unde nu cunosc pe nimeni.

Cine dracu’ să mă scoată de aici?

Parcă vorbeam la pereți.

I-am trimis și lu’ soră-mea un mesaj că-s în pericol

și să intre pe net să anunțe presa.

Și mai ales, să nu-i spună lu’ maică-mea.

Da’ deșteapta aia de soră-mea cred că o zis că am băut prea mult.

N-a făcut nimic.

I-o zis numai la o gagică de-a mea din Torino, la o cafea, ca fetele.

Când e omul să n-aibă noroc,

atunci chiar că nu-l mai salvează nici...

Eram în bucătărie, ne pregăteam să mâncăm.

Vă rog, dle, întoarceți-vă.

Depărtați picioarele. Mâinile la ceafă...

Am rămas cu gura căscată când au venit peste noi trei polițiști.

Până să ne dăm noi seama ce și cum,

ne-au și pus cătuși la mâini, ne-au urcat în mașină

și ne-au dus la poliție.

Uite așa m-am pomenit cu un alt furt în spate.

Viața lui Daniel Claudiu Crulic nu s-ar fi transformat în poveste

dacă unui Judecător de la Înalta Curte din Polonia nu i s-ar fi furat portofelul.

Furtul a avut loc în magazinul Zebra din Piața Mare din Cracovia

pe 11 iulie 2007.

4 CARDURI, ACTELE MAȘINII, ASIGURARE, CARD SEPHORA

În aceeași zi, i se retrăgeau din cont echivalentul a 500 de euro.

Dar povestea lui Crulic nu se termină aici.

Pe atunci, el și prietena sa, Lica Tomescu,

erau suspecți într-un caz similar.

Două luni mai târziu, păgubitul din iulie

vede pozele celor doi și declară că ei sunt făptașii.

Te fac din om neom dacă intri pe mâna lor.

Și dacă faci o greșeală, ești pierdut.

Erau tot aceia care au fost și dimineață la tribunal.

Au început să râdă de noi.

Ce, băi vitejilor, ați sunat la consulat, ai?

M-au întrebat cât port la pantofi,

m-au măsurat, m-au cântărit.

Mi-au luat și probe biologice de salivă

că parcă atunci când furi, furi cu gura, nu cu mâna.

Și în tot timpul ăsta, n-au tăcut o clipă,

întrebări peste întrebări, amenințări,

avertizări, nervi,

semnează aicea, scrie declarația asta,

recunoaște aceia, fă ailaltă,

m-au zăpăcit așa de tare că nici nu mai știam pe ce lume sunt.

Când m-au întrebat ce făceam pe 11 iulie,

le-am zis că eram în Cracovia și mă pregăteam să plec în Italia la Lica,

că mi-a trimis niște bani și eu umblam pe la bănci să-i schimb.

Și când mi-am dat seama, de fapt, că eu pe 11 iulie eram deja în Italia,

a fost prea târziu, nu m-a auzit nimeni.

Mi-au confiscat toți banii.

600 de zloți, 110 euro,

plus bancnota mea norocoasă de un dolar.

Dacă îmi zicea cineva înainte că într-o zi

viața mea o să încapă numa’ într-o valiză,

cred că râdeam și-i ziceam, „du-te, băi, de aici”.

Da’ așa deodată,

m-au luat cu inventar numa’ cu ce aveam pe mine.

O pereche de adidași, treningul și geaca.

La poliție, tot mai aveam o speranță, că era arest de tranzit.

Da’ m-au trimis la Montelupich,

unde a trebuit să stau cel puțin trei luni.

Dacă vezi clădirea de arest preventiv de la Montelupich,

zici că-i Sovata, stațiune de tratament.

Destinație!

Închisoarea e locul în care activitățile de resocializare,

se bazează pe ultimele metode pedagogice

pentru readaptarea socială a persoanelor în detenție.

Arestul preventiv este, în general, pentru bărbați,

dar are și celule pentru femei.

În localul închisorii sunt multe evenimente

educative și culturale care au loc periodic:

întâlniri cu faimoși călători,

reprezentații teatrale,

concerte de chitară și de rock,

spectacole de cabaret,

recitaluri de muzică,

expoziții de pictură și de fotografie,

concursuri de poezie, competiții sportive.

Arestul preventiv este condus de directorul general și de adjuncții lui,

controlând o echipă specializată și formată profesional de 280 angajați.

O treime din angajați au diplome universitare.

Arestul preventiv

are propria sa bază constituită din:

bucătărie,

spălătorie,

atelier de reparații și conservare,

atelier auto,

și depozite de alimente și îmbrăcăminte.

M-au mai dus acolo pentru celălalt proces și intrase frica-n mine.

Aveam un plan să rămân treaz.

Nu vorbeam cu nimeni din celulă. Trebuie să protestez.

Am intrat în greva foamei din prima zi.

Mi-am făcut și un calendar cu lunile care mi-au mai rămas până la eliberare.

Știam ce-i aia arest.

Stai și aștepți.

Adică vorba vine, stai.

În patru luni, m-au trecut prin opt celule și prin trei paturi de spital.

Și de la administrație și deținuții vor să te facă să nu mai știi de tine.

Ce face, ce zici.

Că am ajuns de dormeam numa’ cu gluga-n cap.

Liniște!

Pe 14 septembrie, am scris prima scrisoare.

Am dat-o pentru directoru’ arestului de investigații.

I-am zis că mă consider nevinovat și că o să intru în greva foamei.

Următoare scrisoare,

am trimis-o la parchetu’ sectorului lu’ Cracovia.

Aveam deja datele foarte clar în minte.

Pe 21 iunie, am ajuns singur în Polonia.

POLONIA

Lica era în Italia.

Trebuia să ne întâlnim acolo.

Cu o zi înainte du furt, pe 10 iulie, am plecat din nou spre Italia,

de unde m-am întors pe 2 septembrie.

ITALIA

Toate astea le-am scris în scrisoarea pe care am trimis-o la parchet.

Și tot atuncea i-am anunțat că sunt în greva foamei de pe 10 septembrie.

Pe urmă, i-am scris consulului României.

I-am zis că...

i-am zis că mi s-au încălcat drepturile și că-l rog să mă ajute.

I-am înșirat acolo toate lucrurile care nu se potriveau și...

toate care mi se păreau mie abuzuri.

I-am zis și de fotografia pe care i-au făcut-o lui Lica

pe holul tribunalului, cu telefonul mobil,

și că mă temeam pentru sănătatea mea.

Le-am scris că vreau să mă consult cu un funcționar de la consulat

și să schimbe arestul din Polonia cu unu’ în România.

Și să mă ajute să schimb și avocata din oficiu.

Da’, nu mi-a dat niciun răspuns.

Pe urmă, am mai scris un memoriu.

Scriam și transcriam.

Așa mă țineam și cu mintea întreagă.

Când aveam o pagină fără ștersături, o și trimiteam.

Le-am zis tot timpul că-mi rețin repulsul de hrană

declarat pe 10 septembrie.

Primul care ar fi putut opri bulgărele

era fostul consul al României la Varșovia.

Pe 9 octombrie, acesta sună la Procuratura din Cracovia

și cere informații despre Crulic.

Două săptămâni mai târziu,

un alt telefon putea opri povestea.

Un maior de la Arestul de Anchetă din Cracovia

atrage atenția Ambasadei României din Varșovia

asupra înrăutățirii stării de sănătate a lui Crulic.

Răspunsul consulului se redactează în aceeași zi:

„Ne-am interesat în legătură cu cazul dv

la Procuratura districtuală Cracovia.

Din informațiile primite de la procurorul care instrumentează cazul,

rezultă că pe întreaga perioadă a anchetei

vi s-a asigurat un tratament corect

și că starea sănătății dv, cea fizică, cât și cea psihică, este bună.

Vă sugerăm să aveți încredere

în justiția poloneză care, cu siguranță, vă va face dreptate

dacă sunteți nevinovat.”

Pe 12 octombrie, m-au dus la psihiatru.

M-au mai dus încă o dată pe 24 octombrie, pe 13 noiembrie

și pe 3 ianuarie.

VEDERE LATERALĂ A CREIERULUI

Scriam tot, de frică să nu uit.

Mi-a fost teamă că de la nemâncare o să-mi slăbească și creierul

și că o să încep să încurc zilele.

Pe 12 octombrie, am refuzat să vorbesc în polonă.

Am făcut refuz de polonă cum ar veni.

Nu înțelegeam bine ce ziceau doctorii și...

dacă răspundeam greșit puteau să mă declare schizofrenic

și trebuiau să mă drogheze.

Pe urmă, după 12 octombrie, de câte ori m-au mai consultat doctorii,

au zis că nu-mi trebuie tratament psihiatric

și că nu voiam să-mi iau viața.

Au încercat să mă facă să mănânc, că mă topeam sub ochii lor.

Eram deja de 53 de kilograme.

Și-au dat și ei seama că nu fac greva foamei așa, de ochii lumii.

Pe 25... da, pe 25 octombrie m-au internat în spitalul închisorii.

M-au ținut trei săptămâni aici.

Dacă nu scriam eu tot și dacă...

nu făceam eu un calendar să mă țină treaz să nu uit când îi procesul,

apoi prafu’ se alegea.

Da’ de fapt, până la urmă, tot s-a ales praful.

Da’ măcar știu că am făcut tot ce am putut.

Stăteam lungit cu ochii pe geam sau în tavan și...

îmi aminteam toate prostiile de când eram mic.

An-tan-tiri-mogo-dam, da, ga-ra, ga-ra-si, prin-ci-pa-la, mo-rin-go.

Era ca atuncea când visez bine.

Da’ nu mă lăsam eu dus.

Îmi scoteam imediat carnetul și scriam ce aveam de făcut.

Păi, dacă începeam să uit, ce era?

De aici, medicii au preluat bulgărele și l-au rostogolit mai departe:

l-au monitorizat și au notat că greutatea acestuia oscila

între 55 și 53,5 kg,

i-au dat vitamine și albumine,

și au considerat hrănirea artificială ca nefiind necesară.

Pe 15 noiembrie, m-au mutat iar în celulă.

Și peste cinci zile m-au dus iar în altă celulă.

Altă celulă, alt pat. Alte fețe.

Încă nu aveam niciun răspuns de la ambasadă,

cred că nu a luat nimeni în seamă scrisoarea mea,

în care le explicam că nu eram în Polonia la data furtului.

Pe 22 noiembrie,

n-am mai vrut să mă mișc

sau nu mai puteam.

La apel, au început și ei să se agite.

A venit până și șeful arestului.

M-au mutat iar în altă celulă.

Pe 23 noiembrie,

au venit procuroara și Frederick, traducătorul.

Frederick barem, se uita la mine ca la o fantomă.

Zicea că nu mă recunoaște.

Da’ până la urmă, m-au interogat.

Le-am explicat încă o dată cât puteam eu de clar.

Pe 7 iulie am luat banii trimiși de Lica,

pe 9 iulie am mers la agenția Iordan să confirm plecarea,

pe 10 iulie m-am urcat în autocarul de Italia,

și pe 11 iulie, ziua furtului, eram la Milano.

Și am insistat să consemneze că de aproape două luni jumate,

îs în greva foamei pentru că-s închis pe nedrept.

GREVA FOAMEI

Mai departe, procuroara consemna că,

potrivit informațiilor primite de la funcționarii închisorii,

starea de sănătate a lui Claudiu Crulic este bună,

că i se administrează băuturi dulci

și că nu se califică pentru alimentație silită.

Procurora s-a interesat la Poliția de Frontieră

de data la care Crulic a trecut granița, dar i s-a răspuns

că astfel de informații nu mai sunt înregistrate.

Trimițând o adresă agenției cu care Crulic susține că a plecat în Italia,

i s-a confirmat achitarea prețului biletului

și faptul că deținutul fusese în autocar.

Cum însă nu știa numele însoțitorului de autocar

care ar fi putut depune mărturie,

procurora, a semnat abrogarea propunerii probei,

motivând că este irelevantă pentru rezolvarea cazului.

Vă rugăm verificați numărul și formați din nou.

Acuma, adevărul e că am sperat

să confirme aceia de la agenția Iordan, de unde aveam biletul,

și după acea eram sigur că o să mă elibereze,

șI așa a expirat și termenul de trei luni.

Da’ m-au mutat iar în altă celulă.

Am primit în sfârșit și răspunsul de la ambasadă,

cu toate că era trimis din octombrie,

mi l-au trimis abia pe 31 noiembrie.

Am scris tot carnet.

Păi, dacă uitam?

Perioada de trei luni a arestului preventiv

ar fi expirat în curând.

Atunci a intervenit Judecătoria care, pe 6 decembrie,

rostogolind la rândul său bulgărele,

a prelungit arestarea preventivă cu două luni.

În patologia refuzului de hrană,

după o perioadă lungă de înfometare

se instaurează sindromul jucătorului de ruletă.

Incapabil să-și mai gestioneze deciziile, protestatarul nu vede decât două soluții:

ori rezolvă motivul protestului și se oprește,

ori moare.

Fără cale de întoarcere.

Claudiu Crulic era deja de 90 de zile în greva foamei.

Până la mijlocul lunii decembrie, mai slăbește trei kg.

Pe 10 decembrie, în carnetul de sănătate se consemna

necesitatea spitalizării din cauza înrăutățirii stării de sănătate

cauzate de înfometarea îndelungată.

Prea puțin însă pentru ca bulgărele să fie oprit.

Până pe 3 ianuarie

medicii au efectuat consulturi de bază

și nu au consemnat înrăutățirea sistematică a stării sale de sănătate.

Trebuiau să ceară tribunalului permisiunea hrănirii lui Crulic,

dar nu au făcut-o.

Adormeam,

da’ parcă era altfel de somn.

În care vedeam și auzeam.

Abia pe 3 ianuarie 2008, medicii au decis internarea,

remarcând starea sa foarte gravă.

De atunci, zilele lui erau numărate,

moartea lui putea să se întâmple oricând.

În loc să aplice tratamentul de salvare,

medicii decid să ceară acordul Tribunalului

pentru începerea hrănirii artificiale.

Ședința Tribunalului a avut loc pe 9 ianuarie.

Potrivit procedurii, judecătoarea a încercat

să-l determine pe deținut să renunțe la greva foamei.

Fără succes, însă.

Cum acesta a refuzat, Tribunalul a emis o hotărâre

care permitea efectuarea intervențiilor medicale fără acordul pacientului,

începerea perfuziilor și a hrănirii obligatorii

prin instalarea unei sonde în stomac.

Toată lumea a respectat legea.

Iar potrivit legii, orice hotărâre trebuie să aștepte validarea.

Două zile mai târziu,

medicii observă înrăutățirea ireversibilă a stării sale de sănătate.

Astfel, deținutului i se instalează o sondă în stomac.

Sonda este înlăturată rapid,

dar plămânii îi fuseseră deja perforați.

Este internat la Secția Chirurgie pentru drenarea plămânilor,

dar deocamdată nimeni nu consideră că ar trebui mutat într-un alt spital.

Pe 16 ianuarie, Claudiu Crulic era inconștient,

corpul lui avea 35 de grade și nu mai avea glucoză în sânge.

În sfârșit, un nou certificat medical a consemnat amenințarea vieții

și imposibilitatea continuării tratamentului

în spitalul închisorii.

Certificatul a fost trimis Tribunalului, iar deținutul a fost eliberat

ca urmare a anulării deciziei de arestare temporară.

A ajuns la spital într-un stadiu avansat de degradare

și a mai rezistat 16 ore.

A stat numai lungit, fără să se miște,

fără a mai putea vorbi

și răspunde la întrebări doar clătinând din cap.

Autopsia efectuată ulterior de procuratură a evidențiat

ca fiind cauza directă a decesului pneumonia masivă bilaterală

și miocardita interstițială la o persoană cu disfuncție a măduvei osoase

distruse pe parcursul refuzului îndelungat de hrană.

Pe 27 februarie, Judecătoria a exclus cauza lui Claudiu Crulic

ca urmare a morții acuzatului.

Filmul este inspirat de viața și moartea lui Claudiu Crulic

și bazat pe fapte reale.

Totuși, anumite detalii, întâmplări, dialoguri și personaje

au fost create sau adaptate pentru dramatizarea filmului

și orice asemănare cu orice persoană este pură coincidență și neintenționată.

Autoritățile române și poloneze

desfășoară anchete în paralel în cazul Claudiu Crulic.

Românul a murit în Polonia

după ce a intrat în greva foamei în timp ce se afla în arest.

El avea pneumonie cu pneumotorax, și simptome de diateză hemoragică

manifestată prin numeroase extravasații pe tot corpul.

Am acționat întotdeauna conform regulilor,

și vă reamintesc că noi funcționăm după reguli diferite,

iar acest om n-a fost practic deloc cooperant.

O echipă a ministerul de externe

a fost trimisă la ambasada noastră de la Varșovia

pentru a afla cum s-a reacționat în acest caz.

Deocamdată nimeni nu-și asumă vreo responsabilitate.

Iar ministrul Adrian Cioroianu evită să răspundă întrebărilor

până la finalizarea anchetei.

Eu nu eram în Polonia

și el a venit să mă vadă pe zece în Italia cu compania Eurolines.

Daniel a cerut să i se arate înregistrările,

dar ei nu i le-au arătat și,

Daniel a început atunci acest război.

Dacă cineva vrea să părăsească lumea asta,

nu există niciun mecanism să-l ții în viață

dacă el nu mai vrea să trăiască.

Versiunea actuală vine de la dna Sabina Cipiela

care a fost ghid pe autocarul cu care Crulic călătorea în Italia.

Ea este 100% sigură că acest om era în autocar.

Pe 10 iulie, dl Crulic a venit singur la stația de autobuz

și a plecat cu noi în Italia, unde a ajuns a doua zi, 11 iulie.

După acest apel la calm

și după ce a calificat situația în două rânduri

ca una excepțională și dramatică,

Adrian Cioroianu a refuzat să răspundă la orice întrebare.

Deși poate ar fi fost important de aflat

când a raportat ambasada României la Varșovia

un incident petrecut cu trei luni în urmă în centrala Ministerului de Externe,

sau de ce se trimite acum o echipă de control.

Cazul românului mort în timpul detenției, trebuie clarificat,

și cei care sunt vinovați, trebuie să suporte consecințele.

Nu este acceptabil, în această parte civilizată a Europei,

în secolul XXI, să spui că a vrut să moară

sau că procedura legislativă a eșuat.

Ministrul Adrian Cioroianu și-a anunțat demisia aseară.

Este o demisie de onoare

în strânsă legătură cu deznodământul nefericit

al cazului cetățeanului român, Claudiu Crulic, mort în Polonia.

Și chiar dacă știu că din punct de vedere tehnic,

nu am nicio vină,

totuși a fost în joc viața unui om.