Original subtitles

Animale de pradă, ciudate...

„Genele lor nu se potrivesc cu ale nimănui altcuiva de pe Pământ.”

Dihănii cu multe brațe...

„Krakenul a înspăimântat oamenii secole la rând.”

Și reptile vorace care vânează oameni....

„Copiii erau avertizați să nu se apropie de apă, întrucât kappa (legendară salamandră uriașă)”

„îi va prinde și îi va îneca.”

De-a lungul istoriei, există mărturii despre

creaturi bizare și înspăimântătoare care sălășuiesc în apele noastre.

Este posibil ca ele să nu se tragă din lacurile și oceanele nostre,

ci dintr-un loc aflat mult mai departe?

„Ar fi posibil ca unele dintre acele lumini pe care le-am descoperit”

„pe fundul oceanelor să își aibă originile în spațiul cosmic?”

Încă din zorii civilizației,

omenirea și-a pus originile pe seama zeilor și a altor vizitatori din stele.

Dacă ar fi adevărat?!

Chiar ne-au ajutat ființe extraterestre să ne modelăm istoria?

Și dacă da...

au luat ele forma unor creaturi din adâncuri?

EXTRATEREȘTRII ANTICI Sezonul 10, episodul 7

CREATURI DIN ADÂNCURI

Corectare și adaptare: Bic@2021

19 august 2014.

În timpul unei misiuni de rutină, în timp ce andocau la Stația Spațială Internațională,

cosmonauții ruși descoperă pe unele părți ale geamurilor ceva de neconceput...

plancton marin viu.

Conform unei teorii a oamenilor de știință,

micile organisme au fost duse din oceane către Stație de curenții de aer,

sau probabil au fost lansate în spațiu „la bordul" unei rachete contaminate.

Însă mulți spun că acestea sunt două teorii puțin probabile.

În timpul zborului precedent de curățare a Stației Spațiale

care fusese cu doar câteva săptămâni înainte de momentul respectiv, nu s-a găsit nimic.

Iar Stația era pe orbită, nu exista nicio legătură cu solul.

Deci sunt absolut convins că nu există nicio posibilitate

ca acelea să fie microorganisme care s-au ridicat, cumva, de pe Pământ.

Astrobiologul Chandra Wickramasinghe crede că planctonul este de origine extraterestră,

și o dovadă a panspermiei,

teoria care susține că viața există de-a lungul întregului Univers

și este împrăștiată de comete și asteroizi.

Cred că s-a întâmplat să fie un mic fragment dintr-o cometă

purtătoare de microorganisme, inclusiv plancton,

care a aterizat pe hublourile Stației Spațiale.

Trebuie să acceptăm ideea că viața continuă să vină din spațiu pe Pământ.

Întotdeauna a existat o problemă în legătură cu viața pe Pământ.

Chiar a apărut aici, ori a venit din altă parte?

Dacă ne uităm că habar nu avem cum a început...

facem doar speculații!

Însă, indiferent dacă viața a apărut pe Pământ

ori undeva în altă parte a Universului,

de un lucru ne-am lămurit: planctonul poate supraviețui în spațiu.

Supraviețuirea în spațiu este foarte dificilă,

în primul rând din cauza vidului și a radiațiilor puternice,

care, în general, afectează celulele din țesuturi.

Deci, prezența planctonului pe Stația Spațială este un lucru remarcabil.

Descoperirea acelui plancton i-a determinat pe adepții teoriei paleoastronauticii

să-și pună întrebarea:

dacă viața marină poate ajunge în cele mai îndepărtate zone ale spațiului,

s-ar putea ca și reversul să fie valabil?

Ar putea exista forme de viață străine încă nedescoperite,

care sălășuiesc în regiunile abisale din ocenele noastre?

Portsmouth, Anglia. 21 decembrie 1872.

Corabia „HMS Challenger” pornește într-o expediție științifică de trei ani,

pentru a studia oceanele planetare și a căuta noi forme de viață marină.

În momentul plecării sale, opinia științifică era că

nu poate exista viață la o adâncime mai mare de 550 metri.

Însă în martie 1875, după mai bine de doi ani pe mare,

echipajul „HMS Challenger ” face o descoperire remarcabilă.

Folosind o dragă de mare adâncime,

ei descoperă o abundență de viață mult mai jos de 550 de metri.

De fiecare dată când dragau fundul oceanului,

ei scoteau la suprafață creaturi din ce în ce mai ciudate,

pe măsură ce adâncimea apei creștea.

A devenit limpede că oceanele sunt înțesate de viață.

De-a lungul timpului, avem tendința de a ne impune

propriile noastre limitări, perspective și percepții despre Univers.

Astfel, și părerea despre adâncul oceanelor a fost aceeași.

Credeam că, probabil, nimic nu putea trăi la mare adâncime,

pentru că noi, cu siguranță, nu am fi supraviețuit.

Corpurile noastre nu ar rezista presiunii.

Este, cumva, părtinitor felul în care interpretăm viața din adâncuri.

Au descoperit peste 4.700 de noi forme de viață.

Datele colectate au fost într-un număr atât de mare,

încât au umplut 50 de volume, 30.000 de pagini cu informații,

a fost pur și simplu o revoluție științifică la acea vreme.

Un echipaj de 220 și ceva de oameni.

Și doar cinci oameni de știință.

Doar cinci, în aproape trei ani...

... au creat oceanografia.

Au creat știința modernă...

... iar asta s-a întâmplat...

pentru că ei s-au dus orbește acolo unde nimeni nu mai fusese.

Așa trebuie să procedeze oamenii de știință!

Pe lângă descoperirea de noi specii marine,

echipa a mai descoperit și ceea ce se numește sferula cosmică,

micrometeoriți din aliaj de fier-nichel.

Unii oameni de știință sunt de părere că aceste sferule

ar putea să conțină viață extraterestră.

Multe dintre aceste pietre ar putea transporta o încărcătură mibrobiană.

Protejat în interiorul pietrei, un microb s-ar simți destul de fericit

în condițiile aspre din spațiu.

În miezul pietrei, ar putea fi apărat de radiații.

Probabil, ar putea sta într-o fază de hibernare vreme de mii sau chiar milioane de ani.

Când oamenii de știință au studiat nucleul acestor sferule,

au descoperit că fierul din compoziția lor are origini extraterestre.

Este posibil ca această materie cosmică

să fi fost adusă aici de către ființe extraterestre

și depozitată în oceane, împreună cu alte forme de viață?

Ar fi posibil ca „Challenger” să fi descoperit,

pe fundul oceanului, un mijloc de transport pentru viața extraterestră?

S-ar putea ca cele mai adânci părți ale oceanului să ne fie la fel de străine,

cum ne sunt și cele mai îndepărtate colțuri ale spațiului cosmic?

Adepții paleoastronauticii cred că răspunsul este unul afirmativ

și indică și alte creaturi ciudate ce au fost descoperite recent în adâncuri.

Martie, 2005.

Oamenii de știință descoperă crabul yeti în largul Insulei Paștelui,

un crustaceu cu blană, care prosperă lângă izvoarele termale de pe fundul mării,

unde există fisuri prin care iese apă geotermală, caldă.

Folosindu-se de părul care îi acoperă corpul,

crabul poate filtra mineralele toxice din compoziția izvoarelor.

Însă, pe cât de extraordinar ar părea crabul yeti,

el nu este decât una dintre multele forme de viață marină

despre care se cunoaște că pot trăi în asemenea condiții extreme.

Datorită unor condiții unice care există în izvoarele geotermale,

acolo pot fi întâlnite anumite organisme interesante și remarcabile.

Un alt nou-descoperit organism, care i-a nedumerit pe savanți,

este „Phylum Ctenophore”, meduza-pieptene.

Când neurobiologul Leonid Moroz a cercetat aceste creaturi,

în 2007, la Universitatea din Florida,

a descoperit că acestea posedă un sistem nervos complex,

complet diferit de al oricărui alt animal cunoscut.

De fapt, Ctenophorele au două sisteme nervoase.

Și ambele sunt diferite de al nostru.

Și se pare că au evoluat diferit față de sistemele nervoase ale celorlalte animale.

Ctenophorele sunt maeștri ai regenerării.

Își pot regenera creierul.

Am testat de patru ori pe unul dintre animale.

I-am îndepărtat creierul... l-am lăsat să trăiască două zile...

... și s-a regenerat!

Apoi am repetat operațiunea... și a crescut la loc.

Și mai interesant este că și-a putut vindeca rănile

în două ore și jumătate, fără a lăsa nicio urmă.

Așadar, ele nu doar că produc neuroni... altfel decât noi...

... dar o fac rapid... ... și diferit.

Funcționarea meduzei-pieptene continuă să-i uimească pe savanți,

iar proprietățile sale unice l-au determinat pe dr. Moroz să le poreclească,

cităm: "extratereștrii mării".

Le-am numit "extratereștrii mării"... ... cu referire la alte animale.

Se aseamănă cu celelalte animale

mai puțin decât ne asemănăm noi cu un burete de mare.”

Continuăm să găsim creaturi incredibile în oceane,

creaturi despre care habar nu aveam că există.

Ar putea fi forme de viață extraterestră.

Planeta este mare și încă există o mulțime de mistere neelucidate.

Chiar ar putea prospera forme de viață străine în oceanele Terrei?

Au călătorit până aici pe meteoriți,

ca și planctonul găsit la bordul Stației Spațiale Internaționale?

Indicii suplimentare ar putea fi găsite

prin studierea legendelor despre creaturi acvatice ciudate

despre care se spunea că au venit pe Pământ din stele.

Prefectura Miyazaki, Japonia. Mai, 2014.

La „Centrul Folcloric (n.t.)” din cadrul „Reședinței Miyakonojo Shimazu,”

sunt expuse rămășițele mumificate ale unui animal marin,

o mână de 15 cm. și un picior de 8 cm., cu degete membranate.

Descoperite în 1818,

aceste oase sunt unicat și se presupune că provin de la legendarul Kappa,

o specie de creatură umanoidă amfibiană, care ar sta ascunsă în apele Japoniei.

Aceste rămășițe provin, chipurile, de la un Kappa care a fost împușcat lângă un râu.

Kappa, care se traduce "copilul râului",

este o creatură înaltă de cca. 1,5 metri, are pielea solzoasă

și de culoare albastră sau verde.

Are o carapace pe spate, cioc și un fel de taler pe creștetul capului,

care ar fi fost tot timpul plin cu apă.

Dacă ar vărsa această apă, și-ar pierde puterile

și în scurt timp ar putea muri.

Deci, Kappa este, în esență, un demon al apelor.

Kappa este percepută ca fiind o creatură răuvoitoare și violentă.

De fapt, copiii sunt avertizați să nu se apropie de apă,

întrucât Kappa îi va apuca și îi va îneca.

Deși dovezi despre Kappa sunt rare în vremurile noastre,

totuși sunt încă semnalați în regiunile retrase, cum ar fi Prefectura Fukuoka.

De fapt, chiar și astăzi, pot fi întâlnite indicatoare așezate lângă ape,

în întreaga Japonie, avertizând despre existența lui Kappa.

Pentru adepții paleoastronauticii, Kappa nu sunt doar reali,

ci chiar dovada că ființe nepământene sălășluiesc în apele Terrei.

Despre acești Kappa se spune că ar avea o inteligență neobișnuită.

Se pare că pot vorbi, deși au un cioc ca de pasăre.

Iar acum avem în fața ochilor rămășițe palpabile ale corpului unui Kappa.

Vom găsi markeri genetici care vor arăta clar că nu poate fi ceva pământean.

S-ar putea ca acești Kappa să fie identici cu acele creaturi ciudate subacvatice

descoperite de expediția „HMS Challenger” în 1870?

Și dacă da, sunt de origine pământeană,

or au venit aici pe căi extraterestre?

Probabil că răspunsul s-ar putea găsi

prin studierea mărturiilor, în număr foarte mare, despre... sirene.

Cele mai timpurii mărturii despre creaturi ca sirenele dezvăluie o legătură

cu ființe venite din cer.

O poveste din Siria antică, ce datează din 1.000 î.Hr.,

relatează că zeița Atargatis a coborât din cer într-un lac,

transformându-se într-o creatură jumătate-pește, jumătate-om.

Iar în mitologia Greacă, zeița Afrodita este uneori asociată cu sirenele.

Dacă ne uităm la scrierile unor autori clasici din Grecia sau din Sumer,

întâlnim basme despre sirene care au o conexiune directă cu cerurile,

sau cu ființe asemănătoare cu peștii, care au venit din spațiu.

Există elemente care nu au legătură cu lumea noastră biologică.

Pentru adepții paleoastronauticii,

cea mai puternică dovadă că ființe marine umanoide nu doar că există,

dar și că au venit din altă parte,

poate fi găsită într-un basm despre o altă creatură acvatică cu trăsături umane.

Tribul african Dogon se închină la spiritele ancestrale numite „Nommo,”

primele creaturi care au existat, create de zeul ceresc „Amma.”

Sunt descrise drept amfibiene și hermafrodite, creaturi asemenea peștilor,

ce au coborât din stele într-o ambarcațiune înconjurată de foc și tunete.

Există o poveste incredibilă despre Nommo, care au coborât din cer

într-un vârtej zgomotos, ce a făcut pământul să tremure când au aterizat.

Toate cunoștințele pe care le are tribul, le-au fost date

de acele ființe care au aterizat din cer.

Avem atâtea tradiții despre ființe extraterestre care plutesc peste nori,

încât trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva Nommo chiar au venit din stele.

Au fost oare ființe extraterestre care au venit pe Pământ ca să-i învețe pe dogoni?

De aceea îi numesc ei mentori și profesori?

Legenda spune că au indicat steaua Sirius ca fiind locul lor de origine

și că aveau informații precise despre steaua pitică Sirius B,

care nici nu era cunoscută la acea vreme.

Dogonii spun că atunci când Nommo au aterizat și au ieșit din această navă,

aproape imediat s-au scufundat în apă.

Pentru că erau, în esență, umanoizi asemănători peștilor,

se pare că aveau nevoie să fie în apă.

Cu siguranță avem de-a face cu un fel de specie umanoidă inteligentă, acvatică,

ființe care au venit aici ca vizitatori extratereștri din spațiul cosmic.

S-ar putea ca descrierea detaliată a acestor Nommo

să sugereze că au fost extratereștri ce au venit din spațiu să locuiască în oceane?

Și ar putea să fie aceleași ființe descrise în relatările despre Kappa și sirene?

Adepții paleoastronauticii spun că da

și sugerează că există dovezi că forme de viață străine

nu numai că au coborât din cer pe Pământ,

ci au și pătruns în interiorul planetei prin portaluri subacvatice.

Lacul Champlain. 5 iulie 1977.

În timp ce se deplasau pe latura estică a lacului,

Sandra and Anthony Mansi au oprit, pentru a-și lăsa copiii să se joace în lac.

În timp ce aceștia intrau în apă, Sandra observă un freamăt în apă.

Iar apoi, ceva șocant!

Mă uitam într-acolo și deodată am văzut apa agitată.

Ceva ieșise la suprafața apei.

Și ieșise exact așa... păreau o ceafă și un gât.

M-am apropiat și atunci s-a întors să se uite în spate.

Atunci am făcut poza.

Fotografia făcută de Sandra Mansi este considerată de mulți drept dovada irefutabilă

că în Lacul Champlain sălășuiește un monstru.

Lake Champlain a fost numit după exploratorul francez Samuel De Champlain,

care, în 1609, susținea că a văzut o creatură ciudată

ieșind la suprafața apei lacului.

Aceasta a fost prima dintre sutele de apariții.

Iar pentru cei mulți care cred că povestea e adevărată,

fotografia Sandrei Mansi reprezintă dovada supremă că „Champ” chiar există.

În 1981, faimoasa poză a fost analizată la Universitatea din Arizona.

Analiza făcută la Facultatea din Arizona

confirmă că este o fotografie autentică, nu a fost falsificată, este originală.

În mod curios, au fost semnalate apariții de astfel de creaturi similare în toată lumea,

cum sunt „Cressie” și „Ogopogo” în Canada...

monstrul marin japonez „Issie”...

„Mokele-mbembe”, zărit în largul Coastelor Africii...

și „Monstrul din Loch Ness”, în Scoția.

Unul dintre aspectele fascinante este că descrierile sunt aproape identice.

Și e vorba de un interval de zeci de ani de semnalări, sunt cu miile.

Asta îmi demonstrează că avem de-a face cu variații ale aceleași specii,

o reproducere a populației la nivel mondial.

Faptul că povești identice despre monștri marini întâlnim în toată lumea,

ar putea fi o dovadă că aceste creaturi ciudate chiar există?

Și dacă da, ce sunt, mai exact?

Conform adepților paleoastronauticii, există dovezi

că s-ar putea să fie de origine extraterestră.

Povestea despre Monstrul din Loch Ness îmi amintește despre o semnalare de OZN

ce a avut loc la nord de Nashville, la începutul anilor '90.

Un bărbat aude ropotul ploii pe acoperiș,

iese afară și vede că era o noapte senină.

Privește cerul și vede un OZN uriaș care trăgea într-o creatură care arăta...

el a numit-o "monstru tubular cu un singur picior",

pentru că arăta ca o trompă de elefant cu picior.

În declarația de la poliție, bărbatul descrie cum monstrul tubular

se înconjoară într-un vortex sau sferă luminoasă și dispare.

Unii se întreabă dacă nu este vorba de un portal

pe care l-a deschis această creatură

și dacă nu cumva aceasta, ca și Monstrul din Loch Ness,

fac partea din aceeași familie de creaturi și călătoresc prin lume prin aceste portaluri.

S-ar putea să existe forme de viață extraterestre

ce au ajuns în oceanele noastre prin portaluri temporale și spațiale?

Adepții paleoastronauticii spun că da

și sugerează că o dovadă suplimentară poate fi găsită

în povestea despre un alt monstru subacvatic:

„Kraken-ul.”

Această creatură ca un calmar de dimensiuni colosale, a fost descrisă în 1755

de către istoricul norvegian Erik Pontoppidan.

El l-a menționat nu într-un text de ficțiune,

ci într-o prezentare enciclopedică a variatelor forme de viață din țara sa,

lucrare numită „Istoria Naturală a Norvegiei”.

Lucrarea este fascinantă, deoarece Kraken-ul a fost văzut viu.

În mitologia nordică, Kraken-ul era un monstru cu multe tentacule,

capabil să scufunde vapoare prin vârtejurile masive pe care le lăsa în urmă.

Mulți dintre scriitorii antici vorbesc despre Kraken ca despre o ființă reală,

care era în centrul unui vârtej,

deci ei vedeau Kraken-ul ca fiind un pericol pentru navigație.

Poveștile norvegiene despre Kraken, care provoacă vârtejuri în care dispar vapoare,

datează încă din secolul XIII.

S-ar putea ca adevărul despre acești monștri marini

să fie și mai surprinzător decât credeau strămoșii noștri?

Istorisirile despre Kraken și misterioasele vârtejuri pe care le crea

oferă indicii suplimentare despre entități extratereste

care vin pe Pământ prin portaluri subacvatice?

Aceste legende sugerează că există specii extrem de inteligente în ocean.

Nu avem nici cea mai vagă idee de unde provin.

Poate că modul în care definim noi viața extraterestră este puțin prea riguros.

S-ar putea să fie specii care au venit din altă parte.

O mare parte din ocean nu a fost suficient explorată,

ca urmare, descoperim frecvent noi și interesante creaturi

care, probabil, în trecut, dădeau naștere la legende.

S-ar putea ca aceste forme de viață străine să fie mai mari, mai inteligente

și mai periculoase decât crabii blănoși și meduzele ciudate?

Este posibil ca în apele oceanelor să existe portaluri

care să permită acestor creaturi să vină aici nedetectate, din alte colțuri ale Universului?

Pentru a afla, scriitorul David Childress se va scufunda în apele Mexicului

din Peninsula Yucatan, unde, conform legendelor antice,

există o cale de acces subacvatică către un alt tărâm.

Tulum, Mexic.

Aici, în partea estică a Peninsulei Yucatan,

zac ruinele unuia dintre ultimele orașe construite de mayași,

o avansată civilizație antică care a prosperat în toată America Centrală

din secolul VIII î.Hr. până în secolul XV d.Hr.

Amplasată pe un țărm stâncos ce domină Marea Caraibilor,

această construcție a fost ridicată în cinstea misteriosului „Zeu Scufundător”,

a cărui descriere poate fi găsită pe o serie de clădiri.

În spatele meu este Templul Zeului Scufundător „Ah Muzen Cab”.

La intrarea vestică se află basorelieful din ghips

al unei ființe înaripate care fie coboară din cer, fie se scufundă în apă.

Nu se știe cine este.

Pe lângă Zeul Scufundător, există dovezi că în interiorul templului

s-a aflat cândva o frescă cu portretul Zeiței Apei, Chalchiuhtlicue.

Deși aztecii nu au ocupat Peninsula Yucatan,

totuși strămoșii lor olmeci au făcut-o,

iar unii consideră că există o legătură puternică

între această parte a Mexicului și zeii azteci ai apelor,

care au domnit peste un paradis numit Tlalocan.

Descrieri despre Tlalocan ne vin de la șamanii azteci,

ghizi spirituali ce puteau accesa acest tărâm subteran

prin interemediul unor vârtejuri, în timp ce se aflau în transă.

Iar conform adepților paleoastronauticii,

în adâncul junglei, la sud de Tulum, este o locație ce se potrivește perfect

cu descrierile despre regiunea estică a Tlalocanului.

Există o locație fascinantă chiar aici, în largul coastei Mării Caraibilor,

care e posibil să aibă legătură cu Tlalocanul aztec,

și care se numește „Cenote Angelita.”

O „cenote” reprezintă o dolină unde stratul de calcal s-a prăbușit,

scoțând la iveală apa dulce de sub ea.

Se crede că multe dintre cenotele din această parte a Peninsulei Yucatan

au fost produse de meteoritul care a nimicit dinozaurii acum 65 milioane de ani.

În urma acestui impact puternic, acestea conțin o cantitate mare de „cuarț de impact.”

Cuarțul de impact este un tip particular de cuarț,

care se formează la presiuni extrem de mari.

Cuarțul este un cristal, însă niciun cristal nu este uniform.

Este alcătuit din bucățele minuscule, aliniate și cu impurități.

Iar presiunea mare modifică structura internă a cuarțului.

Oamenii de știință cunosc demult că acest cristal este capabil

să convertească vibrațiile electrice naturale ale Pământului într-o formă de energie.

Chiar s-a sugerat că ar putea fi folosit la formarea „găurilor de vierme”,

cu ajutorul unei reacții electromagnetice numită „Efectul Casimir”.

Dacă iau două plăci de metal și le plasez în vidul spațial,

datorită fluctuațiilor vidului se crează o forță de atracție între plăci.

O putem considera o energie negativă.

Ne gândim că acesta ar putea să fie principiul de care avem nevoie

pentru a înțelege probabil cum să stabilizăm o gaură de vierme.

Deși există o mulțime de „cenotes” în Yucatan, Cenote Angelita este unică.

La cca. 30 de metri adâncime, apa dulce se întâlnește cu apa sărată din ocean,

dând naștere unui râu subacvatic misterios.

Descrierile despre Tlalocan îl plasează acolo unde

apele din subteran se întâlnesc cu cele de suprafață.

Și exact despre asta vorbim aici!

Se spunea că sufletele pătrund pe aici,

iar aztecii credeau cu tărie că acesta era un portal către o altă dimensiune.

Aztecii aveau legenda despre Tlalocan, în care intrau prin intermediul unor vârtejuri.

Putem începe să facem niște conexiuni

și vedem că în toate acele zone ar putea exista vârtejuri care să ne deplaseze altundeva.

Ar putea acel cuarț găsit la „Cenote Angelita” să o transforme în locația perfectă,

în care ființe străine avansate să creeze o gaură de vierme?

Și ar putea explica poveștile șamanilor azteci,

care susțin că aceștia vorbeau despre o intrare în Paradis?

David Childress l-a angajat pe scafandrul Spencer Stander

să-l ajute la explorarea cenotei.

Vei vedea râul, în jurul unei insule.

Vei vedea acei copaci bizari.

Seamănă cu o pădure seculară. E interesant.

Arată ca o apă curgătoare. Vei fi stupefiat.

Va fi ceva unic.

La sud de Tulum, în Mexic, scafandrul Spencer Stander,

împreună cu scriitorul David Childress, sunt pe cale să exploreze „Cenote Angelita.”

După adepții paleoastronauticii, „Cenote Angelita” se aseamănă

cu paradisul Tlalocan descris în legendele și picturile aztece,

locul prin care se crede că sufletele puteau trece, printr-un portal, într-un alt tărâm.

Deci, să facem verificările.

În regulă, voi sări.

Deși apa este extrem de întunecată la suprafață

la 4,5 metri adâncime devine limpede ca lacrima.

Însă, odată ce ajung la 30 de metri, este un întuneric de nepătruns.

Deși avem lumini, tot părea că înnotăm în spațiu.

Apoi, când am coborât la peste 30 de metri,

deodată am început să zărim lateralele „cenotei...”

iar apoi a început să apară acel strat ciudat.

Aici, apa dulce întâlnește apa sărată din ocean,

formând una dintre cele mai misterioase anomalii din natură...

... un râu subacvatic.

Și acei copaci morți, care ies din pereți

și acea movilă artificială de pe fund...

Părea ca și cum s-ar fi întâlnit două lumi.

Una cu apă dulce, lumea de sus și apoi lumea mai de jos, cu apă sărată

și acel strat întunecos de hidrogen sulfurat prin care am trecut.

Întâlnirea dintre apa de deasupra și cea de dedesubt

corespunde cu descrierea aztecilor despre regiunea estică a Tlalocan,

un loc unde sufletele ar trece dintr-o dimensiune în alta

ca și cum ar trece printr-un portal.

Acesta este locul în care adepții paleoastronauticii cred

că ar putea exista un portal către o altă lume.

Ar putea fi adevărat?

S-ar putea ca extratereștrii să fi considerat

că aceasta este locația perfectă pentru a crea o poartă stelară...

... pitită în stratul subțire și nociv de hidrogen sulfurat

care ascunde vederii tot ce se află sub el?

Totul părea ireal.

A fost ceva ce nu voi uita niciodată.

După 30 de minute, David și Spancer revin la suprafață.

A fost fantastic și... ciudat.

Sunt impresionat de cât de bine se potrivește cu legendele aztece despre tărâmul Tlalocan.

Este un mister, chiar dacă aztecii au fost aici și cunoșteau locul,

ori au învățat despre el de la olmeci.

Cum de au știut ei ce se află la 35 de metri adâncime?

Corect, nu se zărește nimic de la suprafață.

Adică... presupun...

că șamanii ar fi putut coborî acolo... în transă fiind,

sau că cineva chiar s-a scufundat, la propriu, în chestia asta.

Incredibil!

S-ar putea ca unele dintre creaturile subacvatice ciudate,

care au fost semnalate secole la rând, cum sunt Monstrul din Loch Ness,

Kraken-ul și Kappa, să nu fie simpli monștri marini,

ci entități extraterestre ce au venit pe Pământ prin găuri de vierme?

Trebuie să ne punem întrebarea, ar fi putut cuarțul să fie prezent aici,

să creeze găuri de vierme prin care extratereștrii ar fi putut călători?

Nu poate fi o coincidență că ambele credințe, mayașă și aztecă,

vorbesc despre un iaz cu apă care se rotește ca un vârtej,

prin care ei puteau călători la un paradis sacru.

Poate că e vorba despre un gen de tehnologie

pe care nu o înțelegem în vremurile noastre,

însă, din perspectiva paleoastronauticii, ne dăm seama că omul din vechime

și-a dat silința să descrie și să explice cum se petrecea acest tip de călătorie.

Și s-ar putea să fie ceva de natură extraterestră.

Chiar s-ar putea să existe un portal ascuns în adâncurile de la „Cenote Angelita”?

Și dacă da, ar putea alte „cenote”, lacuri, râuri și oceane să găzduiască portaluri similare,

prin care să vină pe planeta noastră tot felul de forme de viață extraterestră?

Adepții paleoastronauticii spun că da și sugerează că există dovezi noi

ale faptului că abundența de apă de pe planetă

face ca Pământul să fie o destinație principală pentru ființele extraterestre.

30 august 2012.

NASA lansează două sonde „Storm Probes” în Centurile Van Allen,

două zone cu radiații puternice ce înconjoară Pământul ca o gogoașă.

Datorită Centurilor Van Allen, particulele de energie din radiațiile cosmice

urmează o traiectorie curbă, astfel că Pământul nu este lovit de acestea.

Pe parcursul misiunii de doi ani, sondele înregistrează undele radio din Centurile Van Allen

și fac o descoperire incredibilă.

Sunetul pe care îl produc este aproape identic cu cântecul balenelor cu cocoașă.

Interesant la Centurile Van Allen este că undele radio pe care le emit

sunt la aceleași frecvențe pe care le putem percepe și noi.

Astfel, putem înregistra și asculta aceste semnale radio, sunt ca o melodie.

Radiațiile și tot ce se află în Univers produc zgomote.

Planetele emit un sunet. Orice lucru emite un sunet.

Iar asemănarea cu sunetul balenei cu cocoașă...

... să fie o coincidență?

Nu cred în coincidențe. Însă este straniu.

Mi s-ar părea plauzibil ca alte forme de viață umanoide din Univers

să poată observa că aceste centuri electromagnetice din jurul Pământului

vibrează ca un gong, spunând: „Aici există apă!”.

Iar asta s-ar putea să li se pară atractiv și să-i aducă pe planeta noastră,

exact ca un far maritim.

S-ar putea ca Centurile Van Allen să fie de origine extraterestră,

acționând ca un far ce indică resursele mari de apă ale planetei noastre.

Deși s-a descoperit că apa este mult mai răspândită în Univers decât se credea,

e din ce mai evident că planete cu mari acumulări de apă lichidă,

considerată a fi esențială pentru forme de viață complexe,

sunt rar întâlnite.

Pământul este puțin mai special.

Are apă din abundență, dar și uscat mult,

iar asta poate fi o caracteristică deosebită.

Văzând că apa este esențială pentru viață, așa cum o cunoaștem noi,

atunci când ne uităm după alte lumi ne uităm, în principiu, după apă lichidă.

Dacă există viață inteligentă pe o planetă care găzduiește viață bazată pe apă,

atunci unii sugerează că singurul tip de planetă

pe care ei îl vor căuta pentru viață inteligentă este, de asemenea, bazat pe apă.

Suntem atât de preocupați să găsim viață pe alte planete,

deși există o multitudine de posibilități pe Pământ.

Dacă am învățat ceva de la istorie, este că orice e posibil.

Trebuie să luăm în calcul posibilitatea că undeva, în vastul și neexploratul ocean,

sălășluiesc niște forme de viață atât de inteligente

și de periculoase, cum nu am mai văzut...

... extratereștri abisali, să le spunem!

75% din planeta noastră este acoperită de apă.

Cred că Jacques Cousteau a spus că ar trebui numită planeta Ocean, nu planeta Pământ.

Iar noi cunoaștem doar 10% din ce există în oceanele noastre.

Astăzi, pe măsură ce pătrundem mai adânc în sistemul nostru solar și chiar mai departe,

cu atât realizăm cât de importantă e apa, și nu doar pentru noi,

ci, posibil, și pentru alte organisme din galaxie.

Și cunoscând cât de adânci sunt oceanele noastre...

este foarte posibil ca o lume complet nouă să aștepte să fie explorată.

S-ar putea chiar să descoperim că și alte rase trăiesc pe Pământ...

însă în zonele cele mai adânci din oceane.

Ar fi posibil ca extratereștrii să locuiască în apele noastre?

S-ar putea ca pești exotici...

... monștri marini înspăimântători...

... și chiar creaturi umanoide...

să vină pe planeta noastră prin portaluri subacvatice?

Probabil, atunci când vom intra în contact cu ființe extraterestre,

nu se va întâmpla în colțurile cele mai îndepărtate ale spațiului,

ci chiar aici, pe Pământ...

... pândind în adâncuri.

Corectare și adaptare: Bic@2021