Original subtitles

DURERE PROFUNDĂ

Bună, Benji, eu sunt. Plec acum de-acasă.

Nu uita că trebuie să fim acolo cu 3 ore înainte.

Da, sună-mă când primești ăsta.

Bună, Benji, sper că ai plecat deja, pentru că eu sunt blocat în trafic pe BQE.

Poate-l poți evita. Oricum, sună-mă când primești ăsta.

Bună, Benji! Traficul s-a eliberat. Asta e bine, dacă-ți făceai griji.

Poate nu-ți făceai. Oricum, sună-mă când primești ăsta.

Bună, Benji! Scuze că-ți las atâtea mesaje.

Doar scuze, ignoră-le, că o să ajung în curând și…

Da. Abia aștept să te văd și nu-ți mai dau mesaje. Bine. Pa!

Bună, Benji! Doar ce-am ajuns la aeroport.

Sper că ai plecat deja sau că ești, nu știu, pe drum.

Oricum, sună-mă când primești ăsta.

- Doamne, ai ajuns! - Ce faci, vere?

Vino încoace! Te-am sunat de atâtea ori!

- Dă-te-n spate! Ia să te văd. - Mă bucur să te văd… Da.

- Bine. - Întoarce-te!

- Să te văd din cap până-n picioare. - Ce? Chiar?

- Rotește-te! Rapid. - Bine.

- În regulă. - Da, omule. Uită-te la tine!

Sănătos, bogat și înțelept. Arăți bine.

Bine, ar trebui să faci checkinul.

- Am făcut o chestie online. - Nu, l-am făcut.

- Acum ceva timp. - Da?

- Da. - Scuze! Când ai ajuns aici?

Acum câteva ore.

- Chiar? - Da.

Zborul e abia peste două ore.

Da, dar aeroportul se deschide foarte devreme. Poți să vii să stai aici.

Bine.

Întâlnești numai nebuni aici, omule.

Ai mâncat ceva?

- Da. - Bine.

- O să vreau ceva înainte să decolăm. - Nu-ți face griji!

Ți-am luat un iaurt. E cam cald.

- Cald? - L-am ținut în buzunar.

La naiba, nu am lingură. E în regulă. Poți să îl strângi și să sorbi.

- Chiar mi l-ai luat mie? - Da, sigur, omule.

- Bun, ai lucrurile? - Da.

- Știi ce altceva? - Ce?

Am luat și ceva bun pentru când aterizăm. O chestie foarte, foarte bună.

- Doar nu duci iarbă în Polonia, nu? - Ba da.

- Nu le pasă de asta, îți spun. - Ba le pasă.

- Da. Chiar? - Da.

O să aresteze doi evrei în Polonia pentru puțină iarbă?

- Ar da bine pentru polonezi. - Vorbește mai încet!

Bine. Nu spune „marijuana”!

- Întindeți brațele! - Chiar?

Scuze. De obicei, nu… Mersi.

Ăsta? Ăsta mic?

E un cadou de la tata.

- De la tata? - Da.

Normal.

- Ai așa ceva? - Nu se poate!

- Da. - Eu nu… M-am înșelat. Bine. Pa!

- Pa! - Pa!

Poftim!

E foarte tare.

- Cine? - Agenta de securitate.

Tatăl ei e agent de securitate pentru Knicks.

Vrei și tu?

Priya mi l-a făcut.

Nu, sunt… Da, bine.

- Da. - Da?

Ce e? O nucă braziliană?

Și cum ți-a mers, omule?

- Sincer, omule… - Da.

Mi-a mers…

… grozav. Mi-a mers chiar grozav.

- Vrei să ne uităm pe itinerar? - Bine.

- Poți să ții asta? - Sigur.

- Da. Ia câte vrei. - Da?

Nu crezi c-ar fi frumos să vedem de unde era bunica, unde a locuit?

- Nici nu pot urmări ăsta. - Bine.

- O să fac orice face grupul. - Sigur.

Bună!

Ce loc ai?

24 A.

Eu am B. Cred că suntem la mijloc și la geam.

- Da. - Te superi dacă stai tu la mijloc?

Cum te simți acolo?

E cam strâmt.

- Încă-ți cauți de muncă? - Nu.

Trebuie să muncești în toată călătoria?

Nu. Am reușit să-mi iau liber toată săptămâna.

Vreau să fiu aici, știi tu, vreau să fiu prezent.

- Bine, omule. Excelent! - Da.

Încă vinzi chestii online?

Nu vând tricouri uzate pe eBay.

- Fac reclame digitale. Da. - Bine.

Știi bannerele alea publicitare pe care le vezi online?

- Da, Doamne, le urăsc. - Zău așa!

Nu, nu, adică toată lumea le urăște.

- Chiar? - Da.

- Păi, asta fac. E slujba mea. Le vând. - E-n regulă.

- Faci lumea să se învârtă. - Da.

Nu e vina ta. Doar faci parte dintr-un sistem de rahat.

Fără reclamele online, multe site-uri pe care le vezi gratuit n-ar putea exista.

E oarecum seva internetului.

- Hei, omule. - Da.

Cred că vor să fim atenți.

- Da, voiam doar să termin povestea. - Da. E doar cam nepoliticos.

- Vorbești serios? - Da. Încearcă să-și facă slujba.

Pentru a închide centura, introduceți capătul de metal în…

Bun-venit la Varșovia

Acesta e un anunț de securitate.

Vă rugăm să păstrați permanent bagajele asupra dumneavoastră.

Ești bine?

Da. Nu știu.

Uite-l pe omul nostru! Hei, omule!

Salut! Noi suntem.

Kaplanii.

La ce te uiți?

Nu știu, e o prostie. Nu…

Cred că mi-e deja dor de casă. Nu știu. E doar Abe.

E obsedat de clădiri acum. Vrea să știe înălțimea fiecărui zgârie-nori.

E atotcuprinzător.

- Bine. - Da.

Pot să văd?

Da. Sigur.

Exact. Câte etaje are Empire State Building?

103.

Bine. Câte etaje are 30 Hudson Yards?

112. Dar balconul e la etajul 100.

Da!

Câte etaje are Empire State Building?

103.

Bine. Câte etaje are 30 Hudson Yards?

112.

- Ți-ai luat pijama? - Normal.

- Două. Vrei una? - Pe bune?

Cămașă de noapte victoriană, cu papuci și cipilică?

Nu, omule. Nici n-am așa ceva.

Bună ziua! Bun-venit la hotelul Warsaw Central!

Mulțumim mult. Vrem să ne cazăm. Suntem cu Turul Patrimoniului.

Kaplan, Benjamin și David. Am pașapoartele aici.

Da, bineînțeles. Bun-venit! Sunteți ultimii sosiți.

Și cred că am un pachet pentru tine.

- Stă aici de multe zile… - E pentru mine, de fapt. Mulțumesc.

- Poftim! - Mersi.

Sunteți la etajul 5 și grupul se întâlnește în 30 de minute.

- Mulțumim mult. - Grozav! Mulțumim. Etajul 5? Mersi.

- Ce naiba e ăla? - E iarba. Ți-am spus, e foarte bună.

Am luat-o de la Todd, un bărbier din Ithaca.

- Ți-ai trimis iarbă prin poștă? - Nu, omule. Am trimis-o pentru noi.

Pe bu…? Eu credeam că o treci prin aeroport.

- Chiar? - Da. N-ai văzut ce emoții aveam?

Ba da, dar am crezut că așa ești tu.

Sunt așa bucuros că sunt aici cu tine acum!

Și eu.

O, Doamne!

Bun, avem o jumătate de oră. Va trebui să fac un duș.

Bună idee!

Super! Dulap.

O, da, omule, uitasem. Ai picioare foarte frumoase.

- Da? - Da.

Și au îmbătrânit foarte bine.

- Degetele mari sunt drepte. Frumos! - Bine. Mulțumesc.

N-ai monturi ciudate sau fire de păr. Foarte stilat.

- Chiar? - Da.

Interesant! Nu cred că le-am evaluat vreodată.

Nu ți-ai evaluat niciodată picioarele?

- Nu. - Hai, omule! Sunt foarte elegante.

Uită-te la ele! Îmi amintesc de picioarele bunicii.

- Îți amintești picioarele bunicii? - Normal.

Purta mereu sandalele alea roz de plastic de la Target.

- Le plimba prin tot orașul. - Chiar?

- Uneori mă uit la tine. - Da?

Și o văd pe ea.

Arăt ca o evreică bătrână?

Nu, omule, arăți înțelept. Și, nu știu, e frumos.

- Chiar? - Da.

Mersi. Bine.

- O să fac un duș, bine? - Bine.

- Te superi dacă fac eu primul? - Nu, sigur.

- Pot să împrumut telefonul tău? - Da, sigur. Pentru ce?

Îmi place să ascult muzică în duș.

- Tu n-ai telefon? - Ba da, dar n-are muzică.

Da, sigur. Poftim!

- Super! - Da.

La duș!

- Bună! Scuze! David și Benjamin? - Bună!

- Bună, da. Tu ești James? - Da.

- Da. Bună! - Ce mai faci?

- Bună! Benji. - Da.

Tu ești Benji? Bună! Scuze, n-am vrut să vă acostez.

M-am gândit să vă interceptez în caz că nu știați unde suntem.

E un grup mic și drăguț.

- Ar trebui să fie intim. - Grozav!

Succes, toată lumea! I-am găsit. Ei sunt David și Benji.

- Bună! - Bună!

- Bună! - Bună!

- Bun-venit! - Stați jos, vă rog!

O, da, mersi mult.

N-o s-o lungesc prea mult, dar câte ceva despre mine.

Sper să nu vă săturați de mine până la sfârșitul săptămânii.

Numele meu e James, după cum știți.

Voi fi ghidul vostru britanic în Polonia.

Am făcut studii est-europene la Oxford.

Eu nu sunt evreu,

dar sunt absolut obsedat

de partea asta a lumii și, în mod special, de experiența evreilor,

care mi se pare

fascinantă și complexă, și, uneori, tragică,

dar, în cele din urmă, frumoasă.

Dar destul despre mine. Taci, James!

Cine vrea să fie următorul?

Bine, o să fiu eu curajoasă.

Bună! Eu sunt Marcia Kramer.

Sunt originară din Brooklyn,

cu două decade regretabile în Los Angeles, și doar ce m-am întors la New York,

după un divorț.

Scuze dacă vă împărtășesc prea multe, dar mi-am dat seama că deveneam genul

de femeie pe care o detestam.

O doamnă care ia mese de prânz, practic.

Mama mea a supraviețuit lagărelor

și n-a vorbit niciodată despre asta. Niciodată.

Așa că sunt aici s-o onorez.

Bine, asta sunt eu. Cine urmează?

Bună! Diane și Mark Binder.

Bună!

Suntem plictisitori.

Pensionați nu de mult, din Shaker Heights.

Familia lui Mark era de aici, din Lublin.

Dar au plecat cu mult înainte de război, la începutul secolului.

Am fost evreii de pe Mayflower. Asta era mereu glumița mea.

- Da. Nostim. - Bună!

Eu sunt Eloge.

După cum ați ghicit probabil, nu m-am născut evreu.

Bănuiesc că nu vei fi singurul în călătoria asta, James.

Mă bucur de companie, Eloge. Mă bucur de companie.

Dar m-am convertit la iudaism acum vreo 10 ani.

De fapt, sunt născut în Africa, în Rwanda.

Și, ca să răspund la întrebare,

poate v-o puneți, sunt un supraviețuitor al genocidului.

O, drace!

Scuze, nu, am vrut să spun…

Nu, n-am spus-o în sens rău, ca…

Nu știu dacă știi de „drace”. E un fel de „la naiba”, „uau”, „sfinte”, știi tu…

Sunt doar interesat de oameni din alte locuri. E ca și cum…

Practic, sunt un fan. Continuă, omule!

- Îmi cer scuze pentru asta. - Nu. Nu, nu.

Mă bucur când cineva e interesat de țara mea.

Super!

- Cum te cheamă? - Benji.

- Benji, sunt o carte deschisă. - Bestial!

Eu și mama am supraviețuit genocidului.

Și m-am mutat în Winnipeg cu economiile ei de-o viață…

- … cusute în interiorul jachetei… - Dumnezeule! La naiba!

Și, în Winnipeg, am găsit o conexiune cu comunitatea evreiască.

Da, păi, firește.

Da, firește, Benji.

Și, când am aflat despre povestea evreilor,

m-am simțit împăcat pentru prima dată de la război.

Și, cu cât învăț mai multe, cu cât întâlnesc mai mulți oameni,

oameni minunați ca voi,

cu atât știu că am luat decizia bună.

Nu mă așteptam să plâng înainte să înceapă turul.

Asta e extraordinar.

- Mulțumesc mult, Eloge. - Da.

- Mulțumesc. - A fost frumos.

- Cine ar vrea să urmeze după asta? - Da.

Bine, la naiba! Bănuiesc că eu.

Deci eu și Davers suntem veri. Suntem…

De fapt, ne-am născut la trei săptămâni distanță.

- Ceea ce e o nebunie. - Da.

Un zlot pentru cine ghicește care dintre noi e mai mare.

Eu!

Tații noștri sunt frați.

Practic, și noi suntem frați. N-ai spune, Dave?

Eram ca niște siamezi. Precum Katie și Eilish.

- Vi-i amintiți? - Nu spune asta!

Dar bunica noastră, Dory, era de aici.

Și ne-am dorit întotdeauna

să vedem de unde se trage și casa în care a crescut.

Da, de-asta părăsim turul cu o zi înainte.

- Benji a insistat să-i vedem orășelul. - Da, trebuie.

- Erau foarte apropiați. - Păi, era cea mai tare, nu?

Și eu sunt într-o stare foarte proastă de când a murit.

Nu am…

Da. Scuze. Era persoana mea favorită de pe lume.

E bine să ne amintim. Într-un fel, de-asta suntem aici.

Mulțumesc, James. Mersi că ai spus asta.

Deci… Da, e în regulă.

- Doar ca să nu deviem… - Da.

Când a murit, ne-a lăsat niște bani ca să venim aici…

Da, și Dave e mereu super ocupat. N-are timp. Are o slujbă stresantă.

- Vinde bannere publicitare pe internet. - Hai, omule…

Dar știa că sunt într-o pasă proastă, așa că

a venit, a lăsat tot și a făcut aranjamente să facem

acest tur geriatric polonez cu voi, oameni drăguți.

Bine, vă puteți aduna aici un moment, vă rog?

Nicio grabă.

Îmi place să-mi încep tururile aici, la Memorialul Revoltei din Ghetou,

deoarece e un monument care sărbătorește eroii evrei

care au luptat împotriva naziștilor.

În câteva zile, vă voi duce într-un lagăr de concentrare

și cred că e important să eliminăm imediat mitul

că aceștia au fost oameni duși ca mieii la tăiere.

Poate părea limpede, dar un avertisment,

ăsta va fi un tur al durerii.

Bineînțeles.

Durere și suferință, și pierderi, n-avem cum evita asta,

dar eu cred că e important că este și un tur care celebrează un popor.

Un popor foarte răzbitor.

Bun.

Deci ăsta a fost unul.

Orașul are o istorie incredibil de nefericită.

E deseori numit Orașul Phoenix,

pentru că s-a ridicat din cenușă de atâtea ori.

Funcționalitatea acestei arhitecturi în stil sovietic poate fi polarizantă.

Nu e pe gustul…

Și veți observa din nou stilul auster de după Al Doilea Război Mondial.

Uită-te la porcăria asta!

Probabil că am locui aici, dacă nu era războiul.

Nu e o nebunie să te gândești la asta?

Pe bune, noi ne gândim că suntem

niște creații foarte americane, știi, și bănuiesc că suntem.

Asta e esența Americii, un popor creat din alte culturi.

Dar, într-un univers paralel dintr-o gaură neagră, noi suntem polonezi

și probabil avem bărbi lungi și nu putem da mâna cu femeile.

Da, amuzant. Știi, de fiecare dată când văd

un tip din ăla hasidic pe stradă, îmi zic:

„Nu Dumnezeu m-a ferit de rele”, știi?

Ce?

Nimic, e doar o glumă proastă care…

- Da. - Tare, omule.

- La naiba, uită-te la ea! - La cine?

La femeia aia, Marcia.

Umblă singură. Ar trebui să vorbim cu ea.

Doar ce-am întâlnit-o.

Da, dar are o tristețe profundă în ochi, știi?

Da?

- Da. N-ai observat? - În timpul prezentărilor? Nu. Eu…

- Ar trebui să vedem ce face. - Benji, poate vrea să fie singură.

Nimeni nu vrea să fie singur, Dave. Mă duc să văd.

Hei, de ce mergi singură? Ești o ratată cumva?

- Pe bune? - Da. Pari o persoană interesantă.

- Scuze! - Bine.

Asta e una dintre părțile cel mai bine păstrate din Ghetoul din Varșovia

și a făcut parte din zid din noiembrie 1940 până în noiembrie 1942.

Și, când traversăm orașul, o să observați faptul că…

Poftim! Apă. Diane. Mark. Poftim!

Trebuie să beți. E important. James, Eloge.

Marcia, hidratează-te!

- Bine. Suntem gata de plecare? - Ce mai așteptăm?

New Delhi n-are delicatese. Unde sunt knish-urile?

O, era aeroportul. Dar nu era nou, era vechi.

Hei!

Salut!

Vino!

- Mersi. - Mersi?

Da. Ți-am păstrat locul. Nu știam dacă o să stai acolo.

Nu, omule.

- Deci, care era treaba cu femeia aia? - Ce vrei să spui?

Femeia cu „tristețe în ochi”.

- Marcia. - Da. E bine?

- E într-o pasă nasoală acum. - Chiar?

- Ți-a spus ea asta? - Da.

Probabil se gândește că o înțeleg, pentru că amândoi am pierdut pe cineva.

Da. Te referi la bunica?

Da. E super stresată acum.

Soțul a părăsit-o anul trecut, în mai, din senin.

Dumnezeule!

Se vede cu un tip nou, Darren, și ai crede că asta o bucură,

dar pare să fie un nemernic.

Chiar? De ce?

Nu știu, omule. Nu cred că ar trebui să vorbim despre ea pe la spate.

- Bine. Doar întrebam. - Știu. Dar totuși.

Ciudată supă, nu?

Mie îmi place.

Când e vorba de Revolta de la Varșovia,

cred că aspectul cel mai ciudat și neplăcut

nu e că nemții au înăbușit revolta,

ci rolul jucat de ruși în ea.

Rușii și polonezii erau chipurile aliați.

Frați de arme luptând împotriva unui inamic comun.

Sunt sigur că ați vrea să faceți poze.

Nu ezitați să mă întrebați orice.

Mereu bucuros să vă răspund…

- Îți place de tipul ăla? - Da.

Hei, Eloge, când termini,

scuze, îmi faci mie și lui Dave o poză cu băieții ăia?

Sigur.

- Mulțumesc, omule. - Scuze, ce?

Ar trebui să facem poze cu ei. O să fie bestial.

Nu pare lipsit de respect sau…?

Cum să fie? Suntem de partea lor. Luptăm cu rușii și nemții.

- Haide! - Nu știu. Da, nu știu dacă ar trebui.

Îmi faci mie poză, atunci, luptând cu frații mei polonezi?

Da.

Domnilor, mă duc.

Nu, alea sunt frunzele.

Scuze că am întârziat. Avem un război de câștigat sau de pierdut, probabil.

E chiar… Arăți grozav, Benji!

- Am făcut câteva poze bune. - Pare real?

Sunt de două ori cât tine, și de metal, deci nu.

- Am nevoie de ajutor. Vii aici? - Nu, sunt bine. Serios.

Eloge! Te înrolezi?

Nu sunt un luptător, Benji. Mulțumesc.

Ai putea fi medic. Oamenii ăștia au nevoie de ajutor.

- Ce prostie! - Știu.

Hai! Mamei tale o să-i placă pozele.

- Poți să-mi faci o poză, te rog? - Haide!

Hei, Marcia.

- Doar una. - Da. Da, sigur.

Așa mai merge.

Deci tu ești medicul. Trebuie să bandajezi piciorul ăstuia.

- Bine. - Are dureri mari.

- Bine. - Chiar are nevoie de tine.

Trebuie și să-l liniștești. Vorbește-i!

Nu-ți face griji! Sunt aici să te ajut.

Ce bine-l îngrijești! Avem un tânăr ca Florrie Nightingale aici.

Dave, pozezi asta?

- Da. - E amuzant?

Da, este. Da.

Sigur nu vrei să vii aici? Ne-ar prinde bine niște oameni.

Nu, e-n regulă. O să urmăresc de la Comandament.

Comanda…

Comandament. Asta-i bună, Dave.

Pot să vin eu?

General Marcus. Suntem onorați să vă avem, dle.

- Pe loc repaus. - Marcia.

- Bine. Mulțumesc. - Treci încoace!

- Marcia, îmi mai trebuie provizii. - Da. Vrei și tu să fii medic?

Nu. Nu am o armă sau ceva?

O, ba da! Uită-te la tine!

Doamne, nu pot să cred că fac asta. Mulțumesc, David.

- Sigur, nicio problemă. - Sigur nu vrei să mergi acolo?

Nu, e-n regulă. Am făcut niște poze bune înainte, când era gol.

Jimothy! Dle, ne trebuie un mitralior din RAF, bătrâne.

Vin!

O să fie parașutat din avion.

Sau ești chiar avionul?

Bănuiesc că sunt avionul.

Atunci, ești avionul.

Bine. Dave, ești gata?

Bun, toată lumea, alegeți o poziție și stați nemișcați!

Faci poze, Dave? Mi-a obosit brațul.

Da. E ultimul telefon. O secundă.

Bine. Bine. Gata.

Bine. Jos armele! Am fost toți foarte curajoși. Din păcate, toți am…

- S-a desfășurat o întreagă poveste acolo. - Genunchii mei.

Mulțumesc mult, omule. A fost foarte distractiv.

- Nicio problemă. A fost distractiv. - A fost distractiv.

Da? Bine. Să-mi spui dacă ai nevoie de ajutor cu…

- … vreo recomandare. - Frumos!

Bine. Bravo tuturor!

E fantastic.

Noi suntem aici. Noapte bună, ciudaților!

- Noapte bună! - Noapte bună!

Zi lungă mâine.

- Dave… - Da.

Vino în baie un pic!

Ce? De ce?

- Bună! - Hei…

De ce suntem aici?

Voiam doar să-ți mulțumesc mult că ești aici cu mine.

Știu că ți-e greu să-ți iei liber și să-ți lași băiatul,

dar chiar aveam nevoie de asta.

- Chiar? - Da.

Asta e grozav, omule.

Mă bucur să te văd fericit.

Știu că ai avut câteva luni grele, așa că…

Vreau să-ți mai spun că știu că nu ești în largul tău

în grupuri și cu oameni, și chestii sociale.

- Nu sunt? - Nu.

Dar e uimitor că ești aici și că te expui cu curaj pentru mine.

- Mulțumesc. - Hai să fumăm un joint!

Da. Porcării corporatiste de infantilizare.

- Ce vrei să spui? - Cum dracu' să fumăm un joint aici?

Au blocat ferestrele. Zici că e stat polițienesc.

Eu cred că vreau să dorm. Suntem treji de 24 de ore.

Nu! Nu-mi spune că te culci.

E prima noastră noapte împreună de ani de zile.

Nu știu. Sunt epuizat. N-am făcut duș.

Ești epuizat? Omule, iarba o să te ajute să dormi.

E genul care te ajută să dormi?

- Nu, e din cealaltă. - Haide!

- Omule… - Ce?

Fă un duș, spală-ți fața!

Curăță-ți fundul! Fă orice ai nevoie ca să te simți bine.

- Da. - Eu o să fac un joint.

Și mergem pe acoperiș. Bine?

Bine. Unde ești?

Nu știu, poate nu dau acces idioților americani care încearcă să fumeze iarbă?

- Cred că asta e. Nu? - Cred că o să pornească o alarmă.

Și? Dacă pornește, le spunem că nu știm poloneză, ceea ce e adevărat.

Eu cred… Nu știu, poate ar trebui să ne întoarcem.

- Da? - Da.

Da. Nu îmi place chestia asta.

- Da, bine. - Bine.

Da. Dacă nu îți place, n-o facem.

- Scuze! Nu știu. E patetic. - Nu e, e doar…

Grăbește-te! Aproape am ajuns.

Da. Așa te vreau.

Cum te simți, omule?

Mă simt bine.

Te simți bine.

- David. - Da?

Cum te simți, omule?

- Nu, mă simt bine. - Da?

Da. Mă simt bine.

Aveai doar nevoie de niște droguri.

- Asta-mi lipsea? - Asta-ți lipsea.

- Poftim! - Atât.

Tu…

… ești un tip grozav,

blocat în corpul cuiva care întârzie mereu.

Și eu trebuie să-l scot la iveală de fiecare dată când te văd.

Mulțumesc, bănuiesc.

Știi, când mă gândesc la noi…

Da?

… mă gândesc la noi în New York, încercând să stăm treji până dimineața.

Tu ai făcut-o mereu.

- Da. - Și tu ai adormit mereu pe la jumate.

Ajungeam la Podul Williamsburg și tu adormeai pe o bancă în Chinatown.

Da, știu.

Ești de talie ușoară.

Dave…

Da?

Îmi pare rău că te-am făcut de talie ușoară.

Nu-i nimic.

- Îmi pare rău că adormeam mereu. - Nu, omule.

Tu aveai o slujbă și o soție.

Erai treaz toată ziua

făcând chestii importante.

Eu nu aveam nimic de făcut.

Nu-mi păsa că adormeai. Eram doar bucuros că erai acolo.

- Ce a spus? - Absolut disprețuitor.

- Chiar? - A fost un mic dezastru, după mine…

Foarte nostim.

Benji.

Trebuie să mergem. Trenul vine peste o oră.

- Scuze că am întârziat un pic. - Dave m-a trezit acum două minute.

Bine.

Trenul vine în două minute. Haideți!

- Apreciez asta. - Ești bine?

Știu că e cam grea. Îmi pare rău.

Bun, toată lumea, trebuie să ajungem la capătul peronului.

Bun, toată lumea, oferta turului include aceste bilete la clasa întâi.

Un mic răsfăț pentru noi. Veniți! Trebuie să ajungem până la capăt.

- Îmi place la clasa întâi. - Îmi place rata de schimb.

Scuze!

Dacă aveți timp, am putea trece să vedem Lublinul Subteran.

E fascinant. Mie mi se pare un pic exagerat.

Punctul de mare atracție e Poarta Grodzka, știți?

Se mai poate trece pe acolo?

- Ar trebui să ne mutăm. - Ce?

- Ar trebui să schimbăm vagonul. - Cum adică?

Nu te simți ciudat într-un vagon de clasa întâi?

Nu. Am plătit. Nu dăunează nimănui.

Omule, suntem evrei într-un tren din Polonia. Gândește-te!

- O fac. Sunt… - Benji…

- Da? - Ești bine acolo?

Da. Sigur.

- Scuze! - Da, nicio grijă.

Adică, sincer, e fascinant…

Nu, adică… Simt că… Scuze! Mai simte cineva asta acum?

Ce anume?

Sentimentul ăsta sinistru că am fi ca un neam regal în trenul ăsta?

Nimeni altcineva nu vede ironia?

- Doamne, Benji, zău așa! - Mâncăm sofisticat…

Și stăm aici, când, acum 80 de ani,

ne-ar fi împins în spate ca pe niște vite.

- Doamne! - Bine, Benji…

- Nimeni nu cred că vrea să audă asta. - De ce nu?

- Pentru că e deprimant. - Deprimant?

Evoci o sensibilitate interesantă. Mai apare uneori în tururile astea.

Stați în hoteluri sofisticate, mâncați bine și, în același timp,

priviți în urmă la ororile din istoria familiilor voastre.

Asta poate stârni sentimente derutante de disconfort și discordanță

și, dacă pot îndrăzni, chiar de vină.

- Compari viața ta… - Eu nu simt vină.

- Nici n-ar trebui, Mark. - De ce-aș simți vină?

Nu spun că ar trebui…

Pentru că viețile noastre sunt răsfățate și privilegiate.

Ne-am detașat complet de adevărata durere a oricui altcuiva.

Cum ar fi experiența de a fi împins într-un tren…

- … cu capul zdrobit. - Doamne, Benji!

- Și ce să facem noi? - Mark, te rog!

Recunoaște-o! Încearcă s-o simți cumva!

- De ce faci asta? - Omule, spun doar ce simt.

Bine. De ce e asta important acum?

Omule, tu simțeai totul.

- Era un copil anxios, atât de adorabil! - Doamne, Benji…

Ne-am dus în tabăra evreiască. A plâns în prima săptămână.

- Zilnic, că îi era dor de casă. - Doamne…

Îl îmbrățișam până adormea, îi vorbeam de mama lui dulce, ca să-l calmez.

- Omule, ce naiba? - Uitați-l acum! E adunat și sigur pe el.

Și-a tuns bine cârlionții rebeli de evreu.

Extrem de impresionant. Toți sunteți. Dar știți ce?

Eu o să mă duc în spatele trenului acum, bine?

- N-o să găsești suferință nici acolo. - Termină, te rog!

Scuze, scuzați-mă!

Bine, sper că nu a fost prea stânjenitor pentru toată lumea.

E clar că sunt lucruri care te stârnesc în turul ăsta.

Trenul nu e, în mod normal, unul dintre ele, dar…

James, ar trebui să mă duc acolo, măcar ca să-i duc mâncarea.

Desigur, da. Știi unde coborâm?

Da, la Lublin Główny? Sigur pronunț greșit.

Nu, cam așa e.

Bine, mersi. Îmi pare rău, oameni buni.

Bine.

- Hei, omule. - Hei…

Mersi.

Ești bine?

Toată lumea vrea o călătorie de plăcere, știi?

Nu. Ce vrei să spui?

Oamenii nu pot umbla prin lume fiind…

… fericiți tot timpul.

E în regulă, omule.

- Hei, omule… - Hei.

Am adormit?

- Da. - La naiba!

La naiba! Trebuie să mergem! Haide!

Bănuiesc că toată lumea ne așteaptă în față.

Poate.

Auzi, frate? Nu suntem în gara corectă, omule.

Poftim?

Da.

La naiba! Ce naiba e Kraśnik?

- Da, Kraśnik. - Trebuia să coborâm la Lublin.

Da, știu. Dormeai dus, omule.

- Scuze, am trecut de Lublin? - Acum ceva timp.

Și nu m-ai trezit?

- Dormeai așa bine! - Dumnezeule!

- Suntem într-un tur cu un grup! - Știu, dar n-am vrut să te trezesc.

Ai cel mai debusolat sistem de priorități. Știi asta?

- Nu te supăra pe mine! - Cum să n-o fac?

Pentru că mă uitam la tine cum dormeai

și lumea se uita la tine.

Și unii râdeau de tine, pentru că sforăiai tare și ciudat.

Dar eu mi-am spus: „La dracu' cu asta!”

„Ăsta e vărul meu, Davey. Nu mi-e rușine cu el. E Davey pe banca din Chinatown.”

„E tipul care era numai al meu.” Nu te-am putut trezi.

- Bine. Și ce facem acum? - Da. M-am gândit la asta.

- Da? - Da, în timp ce dormeai.

Bine.

- Luăm un tren în direcția opusă. - Da, bine.

Și nici nu luăm bilete. Evităm nașul până ajungem.

Fac asta tot timpul. E infailibil.

- Ăsta ar putea fi bun. - Chiar?

- Fugi! - Grozav!

- Ar trebui să luăm bilete ca toată lumea. - Nu e timp. Haide!

La naiba!

Omule!

Ne mișcăm, lejeri, agili. Nașul o să vină să ceară bilete.

- Îi spunem că mergem la baie. - Bine.

Se va duce în spate și va veni spre față, căutând clandestini.

- Noi suntem ăia? - Da.

Până va ajunge în față, trenul va fi deja în gară și scăpăm.

- Asta e așa o prostie! - Prostie e capitalizarea călătoriilor.

Bogații umblă prin lume

propagându-și pântecele elitiste, iar săracii-s rupți de societate.

Grozav! Putem dezbate marxismul cât ne duc în Siberia.

- Siberia e în Rusia, Dave. - E ridicol. Biletele or fi vreo 12$.

E principiul. N-ar trebui să luăm bilete în Polonia. E țara noastră.

Ba nu, a fost a noastră. Ne-au dat afară, că eram zgârciți.

Bine, asta e. Stai calm! Poartă-te firesc.

Da.

Bună! Doar la baie. Eu și vărul meu mergem la baie.

- Băile sunt în cealaltă parte. - Cu mulțumiri.

- Scuze! - Mulțumesc.

Și avem biletele. Trebuie doar…

- Dumnezeule! Mi-a sărit inima din piept. - E plăcut, nu-i așa?

N-am scăpat încă. O să ne adăpostim în față până ajungem în stație.

- Bine. - Ești gata?

- Da. - Haide!

- Aici, aici. - Ce? Da.

- Am reușit. - Să nu adormi din nou, frate.

Nu.

- Hei, Benji… - Da?

Suntem la clasa întâi.

Da, dar pe merit.

- Ne oprim să mâncăm ceva? - Nu.

Bună! Scuze!

Salut! Scuze de întârziere. Dave a adormit.

Da. Ce?

- V-am luat bagajele. - Sunteți tare drăguți. Îmi pare tare rău.

Da, trebuia să doarmă.

- Scuze! Uite-ți geanta! - Te ajut eu.

- Hai să lăsăm bagajele la hotel. - Da, sigur.

E-n regulă. Îmi pare tare rău.

De fapt, a fost rapid după ce am urcat…

… și importanța contribuției evreilor.

Lublinul are o istorie evreiască bogată.

A fost cunoscut o perioadă ca Oxfordul Evreiesc.

Era diversificat atât cultural, cât și intelectual.

Ăsta e Lublinul lui Rebbe Horowitz,

al Profetului din Lublin,

al lui Isaac Bashevis Singer, al negustorilor, scriitorilor, poeților.

Deci ești foarte, foarte religios, da?

Da. Da, s-ar putea spune asta.

Mi se pare uimitor.

- Da? - Da. Da.

Și respecți toate tradițiile și tot?

Nu, nu pe toate. Nu.

Dar îmi place să țin sabatul.

Orice se întâmplă în viața mea,

o dată pe săptămână pot să…

… o iau mai încet și să mă odihnesc cum trebuie.

Și tu?

Nu. Eu? Nu, nu.

Toată treaba asta mi s-a părut mereu întotdeauna un pic,

nu știu, arbitrară și mecanică, și arhaică.

Fără supărare, evident.

Cred că ți-ar prinde bine.

Adică i-ar prinde bine oricui sau mie?

Ție.

Benji.

- Hei! - Hei!

M-am gândit la ce ai spus în tren despre a înțelege suferința.

Chiar m-a bulversat.

Pe bune, Marcia?

- Da. - Super!

Anul trecut, fiica mea s-a măritat cu un bărbat foarte bogat.

La dracu'!

Și e incapabilă să mai poarte o conversație profundă.

Păi, normal. Banii sunt ca heroina pentru oamenii plictisitori.

Păi, nu știu ce înseamnă asta,

dar e foarte ușor să plutim prin viață

uitând cât de norocoși suntem.

Auziți, trăgeam cu urechea. E în regulă?

Normal, Eloge. Vino!

Vreau să repet ce spunea Marcia, dacă se poate.

- Chiar? - Bineînțeles.

Sunt constant uluit de felul în care lumea merge înainte

de parcă n-ar exista milioane de motive de a fi șocat.

- De a fi… oripilat. - Exact.

Da. Exact asta spun și eu.

Dacă am plânge pentru fiecare lucru trist din lume, ce-am rezolva?

Nu știu. Poate nu s-ar mai întâmpla constant lucruri triste.

Exact.

David, ne imunizăm ca să nu ne gândim la impactul nostru.

Ignorăm ideea de abator, ca să ne bucurăm de friptură.

- Da, Eloge! Bună analogie! - Înțeleg toate astea.

Dar poate există un loc și un moment să jelești, și poate nu e…

- Hei, Dave. - Ce?

Suntem într-un tur despre Holocaust.

Dacă ăsta nu e locul și momentul să jelim, să ne deschidem,

nu știu ce să-ți spun, omule.

Haideți, toată lumea! Hoinarii.

Deci iată-ne aici,

la faimoasa Poartă Grodzka

sau, cum era cândva numită, Poarta Evreilor.

În cealaltă parte a porții era cartierul evreiesc, bine?

Acum, în timp ce treceți,

vreau să vă imaginați cum era viața acum o sută de ani.

Evitați să vedeți imagini cu ororile care aveau să urmeze

și imaginați-vă un oraș vibrant.

Amintirile vieții evreilor sunt aici.

Dar sunt ascunse prin tot orașul.

Și cea mai veche sinagogă rămasă e la etajul doi al unei clădiri de birouri.

Dar există părticele de istorie înghețate.

Trag cu ochiul, ne așteaptă.

Un fost teatru în idiș.

O ieșiva.

O fabrică de bere deținută de evrei.

Școala Ebraică Tarbut.

Consiliul Municipal din Lublin.

Un croitor.

Un magazin de produse uscate.

O brutărie.

Un librar.

Un magazin de textile.

Există niște discrepanțe referitor la fondarea cimitirului,

dar majoritatea spun că e din 1541.

Vă imaginați? E de dinainte de fondarea Statelor Unite.

De dinainte de Shakespeare.

Și cea mai veche piatră funerară din Polonia se află chiar aici.

- În cimitir. - Da, Kopelman.

Da, Eloge. De unde știi?

Am citit despre asta azi-dimineață. Nu fi prea impresionat!

- Ce? - Ding! Corect, Eloge.

- Ce mai e acum? - Jacob Kopelman Levi. 1541.

Și ce dacă?

E foarte modest, dacă nu știi la ce te uiți, nu?

- Benji, ce naiba? - E doar…

E greu de știut dacă evreii au fost atrași în Lublin de virtuțile locale sau…

- James! - La naiba! Benji?

- James… - Benji!

- Ești bine, Benji? - Uite, tu știi multe despre asta.

Și e al naibii de impresionant.

Și știm toți asta acum, dar…

Ăștia sunt oameni reali, James, știi? Nu-s informații de-ale tale, bine?

Nu sunt lecții de istorie.

- Benji… - Mai bine stai jos.

- Dă-i un mesaj soției. - Scuze dacă am spus ceva supărător.

Nu, știi despre ce vorbești. Nu mă înțelege greșit.

Și, Eloge, tu chiar că știi, doar că valul constant de statistici

face toată povestea asta să pară foarte…

… rece, știi?

Bine.

Îmi pare rău, poate e doar tonul meu britanic…

Încerc doar să fiu onest. Dacă o impresie e de ajutor, eu asta fac.

Și cred că o problemă mare cu turul tău…

- O, Doamne! - Pot s-o spun?

- E un spațiu liber? - Bine.

Am impresia că am fost complet rupți de orice este real, știi?

- Totul e real, Benji. - Chiar?

- Am spus doar lucruri reale. - Cum de n-am întâlnit niciun polonez?

N-am avut nicio interacțiune cu cineva de aici.

- Știi ce spun? - Zău, Benji…

Am mers de la o chestie turistică la alta.

Păi, asta este un tur, nu? Să mergi de la o chestie turistică la alta.

- La asta te-ai înscris, nu? - Dave ne-a înscris la tur.

Bine. Da, adică, îmi pare rău.

Uite, omule. Știi ce?

Sincer, în mare parte, e un tur uimitor.

Vorbesc serios, îmi place! E absolut pe gustul lui Dave.

Doar las-o un pic mai moale cu informațiile și cifrele.

Adică, ar fi în regulă?

- Da, sigur. O lăsăm mai moale. - Grozav!

Super! Asta e tot ce cer.

Păi, urma să sugerez să punem o piatră pe…

… piatra funerară a lui Kopelman.

- Da. - Da?

- Ador ideea asta! - E o idee bună.

Mersi, omule.

- Pot să-i chem? - Fă orice vrei, omule! E turul tău.

Bine, puteți veni toți aici un moment?

- Toată lumea! Marcia! - Căutați niște pietre.

- Uite așa. Uite una. - Da. Nicio problemă.

Dacă aș putea, foarte repede…

Asta e cea mai veche piatră funerară din Polonia.

Și e a unui om pe nume Jacob Kopelman Levi,

care a fost o persoană reală care a trăit

în lumea reală. Era polonez.

Din Polonia.

Eu și Benji discutam ce-ar fi frumos să facem…

Și ne-am gândit că am putea toți să punem o piatră pe mormântul lui.

Există mai multe teorii despre această tradiție evreiască.

Dar mie îmi place să cred că e doar

un gest simplu, cald, care spune…

„Nu ești uitat.”

Asta a fost frumos, James. Mulțumesc.

Bine. Atunci, să facem asta, da?

- Să căutăm niște pietre frumoase? - Da.

- Da, a fost grozav. - Bună idee!

- Da. - Mă duc să caut o piatră.

- Grozav! - A fost o idee minunată, Benji.

- Mersi, Marcia. - Da. A fost frumos.

Da, noi ne-am gândit la asta.

- Hai să găsim! - Vânătoare de pietre.

O să iau cele mai mari pietre.

Eu vreau una plată, frumoasă.

- Îmi pare rău. - Uite!

- Nu-i nimic. - Hei, Marcia!

Da.

Bine. Avem toți pietre?

Mi-ar plăcea asta, te rog.

Tata era preferatul tuturor, însă fratele lui

era cel deștept din familie.

A fost respins de facultatea de medicină din cauza cotelor,

știți voi, pentru doctorii evrei.

Și el… Îmi pare rău.

Mi-e un pic greu să concurez cu Hava Nagila.

Îmi pare tare rău, da. Venim aici în fiecare tur.

Și mâncarea e minunată, dar muzica poate fi de prost gust uneori.

Jegoși antisemiți.

Nu știu dacă sunt antisemiți. Proprietarii sunt evrei, dar…

Scuze! Continuă, te rog, Marcia!

Deci unchiul meu, Sam, n-a putut face medicina,

așa că a devenit farmacist.

Și a ajuns să dețină cinci…

Da, cinci farmacii în Chicago și împrejur.

El a inițiat ceea ce noi azi vedem ca o farmacie modernă.

- Da. Exact. - Extraordinar!

Și cântecul s-a terminat exact când am terminat povestea…

Asta spune multe despre experiența imigranților.

- Exact. - Confirm cu tărie acest lucru.

Fratele bunicului lui Mark a coborât de pe vaporul din Polonia,

a ajuns în Galveston dintr-un motiv fakakta.

Evreu în Texas.

Și a făcut bani luând mobila aruncată de bogați pe stradă,

recondiționând-o și revânzând-o.

- Chiar? - Poveste adevărată.

Cică ar fi ajuns să vândă unele piese proprietarilor originali.

- Nu! Chiar? - Da.

- Normal. - Fratele bunicului.

Genial! Da.

Bogații sunt niște idioți.

- Oricum, bunica noastră era… - Bunica Dory.

Da, bunica noastră, Dory, a cărei casă o vom vedea joi,

era și ea o femeie uimitoare.

Era o persoană realistă ca mai demult, cum nu mai întâlnești.

Știți, directă și dură, și…

Sincer, toată copilăria mi-a fost foarte frică de ea.

- Mie, niciodată. - Așa e.

Nu. Ea și Benji aveau un fel de limbaj special secret.

Spuneau mereu ce le trecea prin minte. Nu?

- N-aveam de ales. - Da.

Și o poveste similară, a supraviețuit lagărelor după o mie de miracole

și a ajuns la New York, și voia să creeze rochii,

dar nu-și permitea școala de modă, așa că a lucrat ca secretară.

Da, și apoi a zis: „La dracu' cu asta!” și a preluat întreaga companie.

- Uau! - Mahăriță.

Ai zice că a luat-o cu japca.

Nu, era doar super deșteaptă.

Era o companie mică de imobiliare, nu, știți voi…

- Vorbeam cu ea în fiecare joi. - Da.

- Chiar în fiecare joi. - Ce frumos, Benji!

Eu, dacă primesc vești de la copii o dată pe lună, e un șoc.

Marcia, dă-i naibii! Doamne, eu nu ratam nicio săptămână.

Era dură cu mine.

Era singura din întreaga familie care mă menținea sincer.

Toți ceilalți dispăreau când aveam cea mai mare nevoie de ei.

Da, dar bunica nu și-a plâns niciodată de milă.

De fapt, mi-a spus mereu că e recunoscătoare pentru chinul ei.

Tocmai asta e. Ceea ce a îndurat i-a dat speranță, nu?

Da, de fapt, îmi spunea

că prima generație de imigranți avea slujbe de rând.

Conduceau taxiuri, livrau mâncare.

A doua generație a urmat școli bune

și au devenit doctori sau avocați, sau mă rog.

Și a treia generație trăiește în subsolul casei mamei și fumează iarbă toată ziua.

Adică…

A spus asta?

Cred că vorbea la modul general despre experiența imigranților.

Pentru că eu locuiam în subsolul casei mamei.

- Vorbea despre imigranți. Atât. - Bine. Da.

Vreau pipi.

O, da.

O iau când mă duc la baie. Nicio grijă.

La pipi!

Îmi cer scuze pentru el.

Nu, nu.

Ce tânăr tulburat!

- Vrea să fie bun. Se vede sclipirea. - Absolut, Eloge.

Iartă-mă dacă nu văd această sclipire magică.

Mark, termină! E chinuit, dintr-un oarecare motiv.

- Bine. - E nostim…

Și e șarmant în spatele întregii mishegoss.

Mi-e milă de el.

- Așa a fost mereu? - Da.

Întotdeauna a fost când sus, când jos.

E sensibil și vede oamenii atât de clar, știți?

Dar spui ceva greșit și ceva se schimbă.

- Poate nu se cade să vorbim despre el. - Nu. Cum nu se cade?

E clar că e ceva între voi și…

… el clar suferă.

Da, dar nu suferă toată lumea într-un fel?

Uitați ce-au pățit familiile noastre!

Uitați de unde ne tragem!

Adică, cine nu e…? Cine nu e tulburat?

- Tu pari bine. - Dar nu sunt. Nu sunt.

Iau o pastilă pentru TOC, știți?

Alerg și meditez, și mă duc la muncă dimineața,

vin acasă la sfârșitul zilei și merg înainte,

pentru că știu că durerea mea nu e excepțională, așa că nu simt nevoia să…

… să împovărez pe toată lumea cu ea.

- Da. - Da.

- Da. Doamne, îmi pare rău. - Nu. E în regulă, David.

- E în regulă. - Scuze, bat câmpii. Sunt doar…

Nu știu.

Scuze, uneori mă obosește atât de mult, știți?

Îl iubesc

și îl urăsc,

și vreau să-l omor.

Și vreau să fiu ca el, știți?

Și mă simt

atât de prostește lângă el,

pentru că el e atât de tare și dezinvolt!

Pe de altă parte,

să fiu aici cu el mă uluiește, știți?

Mă uluiește

cum de tipul ăsta se trage din supraviețuitorii din locul ăsta.

Unchiul tău a trebuit să vândă mobilă folosită unor tâmpiți bogați,

al tău n-a putut intra la medicină.

Tu ai supraviețuit

celui mai rău lucru care s-a întâmplat pe planetă în ultimii 30 de ani.

Și bunica noastră a supraviețuit după o mie de miracole,

când întreaga lume încerca s-o omoare, da?

Și mă uit la el

și vreau să-l întreb,

vreau să-l întreb și nu pot.

Cum a reușit produsul a o mie de miracole

să ia o supradoză de somnifere?

Ce?

Ce ai spus?

Da, a încercat să…

Da. Scuze. Probabil n-ar fi trebuit să spun nimic.

E în regulă. Îmi pare rău să aud asta.

Îmi pare tare rău. E foarte tulburător.

Când a fost asta?

Acum șase luni.

Mătușa mea, Leah, mama lui Benji, l-a găsit pe canapea.

Și știu că e foarte nostim și șarmant.

Și voi o să rămâneți toți cu imaginea unui om uimitor,

ceea ce este în multe feluri.

Dar imaginea mea

este cu el leșinat pe canapeaua mizerabilă de la subsol,

în timp ce eu sunt în New York, cu soția mea frumoasă și copilul meu adorabil,

și asta mă omoară.

Scuze. Împărtășesc prea multe.

S-au întors.

E el.

Știai că poate cânta la pian?

Am luat lecții împreună.

Scuzați-mă!

O, ce frumos, Benji!

A fost minunat, Benji.

La dracu'!

Bună! Scuze de deranj.

L-ați văzut cumva pe vărul meu trecând pe aici?

Este…

Ați fost transferat spre un sistem de mesagerie vocală automată.

Erecție…

… nu e disponibil.

Cutia poștală e plină și nu mai poate accepta mesaje noi.

La revedere!

- Alo? - Unde ești, omule?

- Suntem toți jos. Te așteptăm. - La naiba!

- Coboară odată! - La dracu'!

Uitați-l! Bună dimineața, Dave!

N-ai auzit alarma?

Nu, mi-a murit telefonul, că nu l-am pus la încărcat,

pentru că te-am căutat toată noaptea. Unde dracu' ai fost?

O, scuze, omule. Da, dormeai buștean.

Da? M-ai speriat de moarte, Benji.

Îmi pare rău, omule.

Da, am stat un pic cu Marcia. N-am vrut să te trezesc.

- Bună dimineața, gașcă! - 'Neața!

- Ați coborât toți devreme! Îmi place. - Bună dimineața!

Mașina ar trebui să fie aici. Va fi un drum scurt, ciudat. Bine?

În fine, da. Cred că m-am simțit bine până…

Nu-mi place…

Bine. Îmi puteți acorda atenție un moment?

- James. - Nu vreau să spun ce e clar…

… dar azi va fi o zi foarte grea.

Dacă n-ați mai fost la un lagăr de concentrare,

poate fi destul de copleșitor.

O să ajungem acolo în două minute.

Bine? Mersi tuturor.

E toată lumea bine?

Primul lucru pe care-l observați

e că Majdanek e la numai 3 km de piața din Lublin.

Vă imaginați viața continuând

într-un oraș forfotitor la numai 3 km de locul ăsta?

Înainte ca Armata Roșie să ajungă în Majdanek,

naziștii mutaseră deja majoritatea prizonierilor în alte lagăre din vest.

Și, în graba lor, SS-ul nu a distrus dovezile.

Așa că, spre deosebire de alte lagăre,

Majdanek e, de fapt, destul de…

… bine păstrat, în lipsă de cuvinte mai potrivite.

Înainte să intrăm,

o să fiu mai reținut cu informațiile azi.

Acesta e un loc sacru, unde mii și mii de oameni au fost uciși,

și cred că o să vedeți că locul vorbește de la sine.

Bine?

Astea sunt barăcile.

Asta e baia bărbaților.

„Și-a luat biciul și ne-a împins ca pe vite spre baie.”

„Acolo, după ce părul ne-a fost tuns și ras de pe tot corpul,”

„ne-am dus în următoarea cameră.”

Asta e camera de gazare.

Petele albastre de pe pereți sunt reziduuri de la gazul letal,

Zyklon B.

Cuptoarele.

Stăm un pic aici. Da?

Bine.

Ne putem aduna aici un pic?

Cum vă simțiți?

Nu mă simt prea bine.

Amorțită, poate?

Da. Cam așa.

Eloge, tu? Știu că tu nu ai același avantaj

al distanței, ca să spun așa.

Sunt bine. Mă simt zguduit.

Dar bănuiesc că e mai bine decât să nu simt nimic.

Da.

Vă mulțumesc că ați împărtășit asta cu mine și cu ceilalți.

Nu vreau să vă zoresc, dar vom pleca spre Zamość în curând.

Și, ca să schimbăm subiectul, îi pierdem pe băieți.

- O… - Foarte trist. Da.

Băieții vor mai rămâne o noapte aici și apoi

își vor termina pelerinajul cu vizionarea casei bunicii lor, Dory.

Da, așa e. Da. Eu…

O să-mi fie dor de voi. E ca o familie tulburată, ciudată.

- Pot să…? - Da.

- Mersi, David. - Ești uimitor.

Mulțumesc mult.

Trimite-mi o poză cu casa bunicii.

- Vreau s-o văd, bine? - Da. O să fac asta.

- Bine. - Mulțumesc.

- Distracție plăcută la bunica! - Ai grijă de tine, scumpule!

Și tu. Ai grijă de el!

- Că el n-o face. - Bine.

Nu, e-n regulă.

- Ai grijă de el! - Da.

Ești băiat bun, Benji.

Nu. Tu ești.

- Vorbești serios? Chiar? - Da.

- Mersi, drum bun! - Du-te în pace, prietene!

La naiba! Asta înseamnă mult pentru mine.

O să caut ce înseamnă asta.

- Cu bine! Mi-a făcut plăcere. - Benji, vreau doar să spun…

… că fac asta de cinci ani jumate.

Și spun mereu: „Vă rog să-mi spuneți dacă pot face ceva mai bine.”

Și tu ești prima persoană care mi-a dat un sfat de urmat, așa că…

- Fugi de-aici! Ce am spus? - Mulțumesc mult.

Cum ce? Chestia cu interacțiunea cu polonezii și cultura poloneză, și…

O, sună grozav. Ar trebui să faci asta, omule.

Știu. Și m-am opus în ziua aia, dar mă tot gândesc la asta.

Și chiar ai trezit ceva în mine, așa că…

- Fugi de-aici, omule! - Ești un om foarte sincer.

- Și asta e rar. Și apreciez asta. - Da. O, taci!

- Haide! - Mersi mult. Mulțumesc.

Bine.

Scuze! Voiam să-mi iau asta de pe suflet.

Mersi, David!

E un tip de treabă.

- Da? - Da. Adică nu.

Adică, e absurd.

- Da. Da. Ce? - Arată bine?

- Ce? Bine, hai să mergem! - Cât costă?

- Nu e nevoie să iei pălăria. - Vrei și tu una?

Nu. Arăți ca ăla cu Ricola.

Vrei asta? Nu, e pentru tine.

Poți să-i păstrezi.

- Da. N-aș ști ce să fac cu ei. - Bine, Benji.

Putem mânca ceva care nu e murat?

- Găluște poloneze? - Orice nu e…

- … gălușcă sau murat. - Varză acră?

Varza acră e murată și nemțească.

… să apuci capete de copii din public și să le lingi.

- Doamne, ce scârbos! - Da! Bushwhacker! Și e…

Da. Îmi amintesc asta. Da.

Hei, cuțu!

Hei, îmi dai o gură?

Da. Bea cât vrei. Am luat marfa ieftină.

- Bine, fii atent la clădirea asta! - Da.

Destul de înaltă. Mai am un joint.

Cum o să ajungem sus?

Mergem?

Blorc!

- Bun! - Da. Nu e rău.

- La naiba! Știi ce cred că e ăla? - Ce?

Uită-te acolo! Vrei luminile alea trei?

- Care? - Una, două, trei.

- La naiba! - Cred că e lagărul.

- Da. - Da.

Chiar e foarte aproape.

Ce te gândești să faci când te întorci la Binghamton?

Ce vrei să spui?

Adică, ce plan ai?

Omule, dă-mi ăla dacă doar o să te uiți la el.

- Scuze! - E ultimul.

- Scuze, omule! - E-n regulă.

Îmi cer scuze.

Da, când mă întorc, o să fiu destul de ocupat.

Chiar?

- Asta e grozav. - Da.

Prietenul meu, Tim, își reface acoperișul și probabil că o să-l ajut.

Are o tonă de chirpici.

Habar nu are ce face.

- Chiar? - Da.

Dar o să fie bine. Va fi mișto când termină, știi?

Izolează umezeala mai bine

decât porcăria toxică de plastic folosită la casele de rahat din suburbii.

- Da, asta e grozav. - Da. O să fie foarte tare.

Deci e casa lui Tim.

- Și? - Și…

… ce o să faci tu?

Omule, de ce mă întrebi asta?

Vreau să fiu sigur că ești bine și că ai un plan.

- Scuze! Poate m-am amețit. - Da. Nu.

- Ia ăsta! Nu-s de încredere. - E-n regulă.

Tu ce o să faci când te duci acasă?

Nu știu, mă întorc

la slujbă, la familie, ca de obicei.

Grozav! Abia aștept să mai vorbim peste șase luni.

Ce vrei să spui?

- Știi bine. - Da?

- Nu vreau să ne certăm. - Bine. Atunci, n-o face!

Erai diferit, omule. Erai așa emotiv!

Plângeai din orice.

Da, știu. Era îngrozitor. Cine vrea să plângă din orice?

Dave, nu mă înțelegi.

- Spun că noi eram diferiți. - Da.

- Benji, am o slujbă, o familie. - Știu.

Nu am timp să stau cu tine toată noaptea, în fiecare noapte.

- Nu vreau asta. - Ba da.

Ești o persoană acaparatoare.

- Nu cred că-ți dai seama. - Omule, nu mă vizitezi niciodată.

- Unde, în Binghamton? - Da, omule. Acolo locuiesc.

Păi, sunt ocupat. Și locuiesc în New York.

- Nu e mai ușor să vii tu la mine? - E aceeași distanță, Dave.

Da, dar e New York, omule. E mai logic să-l vizitezi decât Binghamtonul…

- Cu tot respectul. - Ce e-n neregulă cu Binghamton?

Nimic.

Mă faci intenționat să par un nemernic că pun asta la îndoială.

- Du-te naibii, omule! - Nu, du-te tu!

- De ce nu-ți mai pasă de mine? - Îmi pasă de tine.

Doar că nu înțeleg

de ce ți-ai face vreodată ceva atât de prostesc!

Dave, omule…

Benji.

Umblu toată ziua

cu imaginea asta groaznică cu tine în minte, bine?

Și da, nu…

Da, nu vreau să te pierd, bine?

Nu vezi cât te iubește lumea?

Nu vezi ce se întâmplă când intri într-o încăpere?

Aș da orice să știu cum m-aș simți.

Să știu cum ar fi să fiu șarmant.

Să luminez o cameră atunci când intru.

Dar tu luminezi o cameră și după aia faci pe tot ce e în ea.

Bine. Poți să mergi.

Mersi.

A venit taxiul.

Ia să văd!

Vezi un 25 pe undeva?

Nu văd niciun număr nicăieri.

Nici eu.

Bine, stai! Cred că e pe aici.

„Mag-is-trate”. Ce crezi că înseamnă?

Probabil că „magistrat”.

Așa cred.

Asta e o stradă adevărată sau…?

28.

Cred că aici e.

- Aici? - Da.

25.

O, Doamne!

Uau! Oare e posibil?

E atât de… neremarcabilă!

Da. Nu știu ce mi-am imaginat.

Da. Nici eu.

Știi că m-a plesnit odată, nu?

Ce?

Da. Bunica m-a plesnit.

- La naiba! Chiar? - Da.

Am întârziat la cină.

- Doar vreo 15 minute. - Da.

Și eram destul de drogat. Era la Hudson, restaurantul de pe Third Avenue.

Știi, purgatoriul din Murray Hill.

- Da, îl știu. La naiba! Te-a durut? - Da, la naiba! Da.

A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

Am fost… în culmea fericirii 24 de ore după aia.

- Chiar? De ce? - Nu știu de ce.

Era restaurantul la care se ducea săptămânal și toată lumea o știa.

Și se îmbrăca formal, de parcă era mare ocazie și…

- Da. - Nu știu.

Poate pentru că îi păsa mai mult de mine decât de ce credeau cei din restaurant?

Nu știu.

M-a făcut să mă simt bine.

Hei…

Am o idee.

Ce?

Hai să punem o piatră pe verandă.

Cum adică?

Hai să căutăm o piatră mică

și s-o punem pe verandă, ca să spunem că am fost aici,

că nu e uitată.

- Nu e îngropată aici. - Da, știu.

Dar e ultimul loc din Polonia unde a fost.

Ultimul loc unde am fost toți.

- Da, hai s-o facem! - Bine.

- E o idee bună. - Bine.

Da. Nu asta. Nu.

Nu, nu.

- Una, două. - Da?

Da, am găsit două.

- Vrei una? - Da.

Mersi.

Da.

Bună! Scuze, suntem americani.

Engleză? Vorbiți engleză?

Scuze! Nu știu.

- Bănuiesc că asta e tot. - Da.

Mă simt ca un idiot spunând: „Americani, americani”.

Asta suntem.

Crezi că e supărat pentru asta? Poate ne oferă micul-dejun.

- Ai dreptate. E posibil. - Da: „Veniți să luați niște prăjituri.”

- „Gustați niște sângereți delicioși!” - O, mai e.

Bună!

Bine…

Știți engleză?

- Da. - Un pic.

Bună! Scuze, care e problema?

Tata a spus că ați pus pietre la ușă.

Da, așa e. Bunica noastră a locuit aici și doar ce-a murit.

Condoleanțe!

Mersi, omule.

Și de ce ați pus pietre în fața ușii?

E o tradiție evreiască.

Când vizitezi un mormânt,

pui o piatră ca să arăți că ai fost acolo.

Da, dar ea nu e îngropată sub ușă, nu?

Nu, nu, nu. Am făcut-o ca pe o chestie sentimentală.

- Ca un gest. - Bine. Da.

- Doar un gest, da? - Da.

Bine. Bine.

- Înțeleg. Mi se pare drăguț. - Mulțumim.

Mersi.

Așteptați un pic!

Bine, băieți…

Îmi pare rău, eu înțeleg situația voastră.

Dar tata spune că e

periculos să lăsați pietrele.

- Bine. - O altă bătrână locuiește acum acolo.

- S-ar putea împiedica sau… - Da.

- Bine. - Am înțeles.

- Deci trebuie, știți voi… - Nu, am înțeles.

S-a făcut. Scuze!

Da.

Uite așa.

Bine.

Dnelor și dlor, în aproximativ jumătate de oră

vom începe coborârea spre New York.

Am avut mare noroc.

Vă vom duce la poartă cu 15 minute mai devreme.

Din cauza construcțiilor, poarta se poate să se fi schimbat.

Verificați-vă cartea de îmbarcare pentru o posibilă schimbare.

Apreciem răbdarea dv și vă mulțumim.

Hei, mă gândeam…

Ce-ar fi să luăm un taxi până în oraș și să vii la cină?

- Chiar? - Da.

Adică, Priya s-ar bucura să te vadă

și Abe ar fi înnebunit să-ți spună totul despre Statuia Libertății.

- E tentant. - Haide!

Nu, e-n regulă, omule.

- Chiar? - Da.

Bine, atunci, măcar hai să luăm un taxi până în oraș

și te pot lăsa la Gara Penn, ca să iei trenul.

Știi ce? Cred că o să stau pe-aici o vreme.

La aeroport?

Da. Îmi place aici.

Întâlnești numai nebuni, omule.

- Chiar? - Da.

- La naiba! - Ce mama mă-sii?

- Scuze! La dracu'! - De ce ai făcut asta?

Bunica, la restaurant. Ai spus că a fost cel mai bun lucru.

Aia a fost diferit. Aveam 18 ani. Aveam nevoie de îndrumare.

Știu. E logic. Îmi pare tare rău.

- Asta e violență. - Știu. Am crezut că o să animeze…

- E în regulă. - Ești bine?

- Pot să văd? Ești roșu. - Păi, m-ai plesnit peste față.

- Îmi pare rău. - Pot și eu?

Nu.

Îmi pare rău, omule.

Vino încoace!

Te iubesc, omule.

Și eu.

O să fiu bine.

Știi?

Ești sigur?

Scuze!

Nu terminaseși.

Bine.

Ne mai vedem, vere, bine?

Ne mai vedem.

Alo!

Alo! Bună!

- Alo! Sunt… - Bună!

Bună, bună!

- Te-ai întors! - Vino încoace!

Bună, iubitule!

Hei…

- Bună, scumpo! - Te iubesc.

DURERE PROFUNDĂ

DURERE PROFUNDĂ

Traducerea și adaptarea Andrea Puticiu