All language subtitles for Watch movie Padurea de molizi 2025 on lookmovie2 in 1080p high d

Câți frați aveați? Erați singuri la
părinți? Presupun că nu.

Frați, câți frați aveați? Trei.

Suntem trei frați. Suntem în viață toți.
Să vă dau Dumnezeu să vă dau. Două

sorori, mă. Una este în Timisoara aici
și una e în București. Dar ia spuneți

-mi, dumneavoastră, înainte de să fie
evenimentul de la Fântâna Albă, ați

vreodată până la graniță? Ne aduneam
tineret.

Da? În special cei niște, dar și oameni,
și mai bătrâni, și copii, și femei, și

bătrâni, și s -a adunat, că nu văzut
greutatea asta, măi, nu mai puteai

Foame, foame, necaz, necaz. Nu știi,
ești cu frica asta, n -ai voie, o vorbă,

-ai voie să scoți. Dom 'le, era o, cum
să spun eu, era o... O teroare.

O teroare pentru noi, așa, nu găseam
cuvântul potrivit. O teroare era pentru

să trăiești așa.

Răspundea, dom 'le.

Să plecăm în România. Și s -a început
lumea a pleca, a fugi în România peste

grale. Păi și ce ați făcut? Că după
aceea, a doua, a treia zi, au început să

caute. Și pâncați, nu?

Așa.

Da.

Nu mi -a încațat de gură cât am ne -a
spus.

Mă cunoaște, mă aștept, mă aduc aminte.

Ne mai odihnim puțin.

Vreți să luăm o pauză?

De două minute să fumați, dar
dumneavoastră nu fumați.

Vrei să mergi puțină apă? Beu puțină
apă.

Unde e?

Am o sticlă, nu știu, nu e o sticlă
acolo cu apă, în față. Asta de aici? Da,

o sticlă din kilogram, nu?

Aia, aia, aia.

Sigur? E apă? Da, da, poate poate astea.
Sigur, sigur?

M -am născut la 16 iulie 1919 în statul
Pătrăuții de

Jos, raionul Storojineț.

La 19 ani m -am căsătorit cu Gheorghe.

M -am născut la data de 16 iulie 1919 în
satul Pătrăuții de

Șoți, raionul Storojine.

Am avut 19 ani când m -am căsătorit cu
Gheorghe.

19 ani am căsătorit cu Gheorghe.

Și -a rămas cu noi acasă până în anul
1941, primăvara,

când au început să circulez vonuri că se
pleacă

în România, se fac înscrieri de plecare
în

România.

Vreți să beți puțină apă?

Apă, vreți? E o sigră de un kilogram
acolo.

Asta e apă de băut?

Da, da.

E apă de băut.

Nu încape în bură câte am de zis.

Deci nu trebuie să aveți emoții. Să fie
ceva foarte simplu. Câteva întrebări

doar.

Deci pe mine mă interesează cum a fost.

De fapt, cum ați privit dumneavoastră
povestea? A început, practic, dacă vă

duceți aminte, în 18 iunie 1940, când au
cedat ținuturile.

Da, da.

Țin minte, țin. Câți ani aveați? Când s
-au întâmplat toate astea, eu aveam 21

de ani. Să vă deați Dumnezeu sănătate.
La fel doresc și dumneavoastră să aveți

sănătate și să mă depășiți pe mine, dacă
se poate.

M -ați întrebat ceva?

Unde locuiați? Unde v -ați născut?

Unde te -ai născut, mă? Da, mă, știu,
știu, știu.

Dar acum înregistrați, nu? Da, merge,
dar nu pentru camera.

Camera nu contează.

M -am născut în comuna Tristiana,
județul Storojineț, aproape de

Bucovina, la vreo 30 de... În nordul
Bucovina. În Bucovina.

Bucovina atunci nu era nordul și sudul.
Nu era, nu era nordul și sudul Bucovina.

Era ca acum o singură Bucovina, ca și
România. Nordul României și sudul

României. Exact, exact. Nu era numai
Bucovina, era Bucovina și Basarabia.

Două provincii ale României, nu?

Și ziua aia, când au intrat rușii în
țară, nu mai aduceți aminte?

Cum ați aflat pe mine?

Hai de mine, dar eu nu țin minte ce am
mâncat ieri.

Da, da, țin minte că trec.

Salut! Citim partea cu deportarea?

Da. Mergem și mai departe cu ajunsul în
Siberia și vedem acolo cât ducem.

Da.

Era într -o noapte, 13

iunie 1941,

stăteam cu lumina stinsă, nu dormeam,

stăteam cu ochii fixați în tavan.

Deodată, când el a început să latre,

Și -am văzut pe fereastră o ceată
neagră.

Câinele lătra, i -au pus țava în gură,

printre uluți

și -au tras.

Au intrat în casă vreo patru.

Bărbați străini.

Ne -a pus cu fața la podea, au început
să cotrobăie prin toată casa și ne -a

spus îmbrăcați -vă în 15 minute, să fiți
gata, că plecăm.

Veniți cu noi!

Am înfășurat -o pe aia mică într -o
plăpumioară, am petrecut -o

peste piept și dași cu mama ta și cu
mamă.

Nu mai plânge. Se speriase. Se speriase
de vorbele ălora și

de bocănitul bocancilor.

Pe anul ăsta am luat -o de mână.

Dacă m -a împușcat cineva în clipa
aceea, îmi

părea rău.

Petele se băgau în mine și le țineam cât
mai bine

ca să le fie cald.

Și le dădeam pe rând lapte.

Tu crezi că textul ăsta pot să -l spun
eu?

E un pic ridicol. De ce?

Pentru că sunt o babă. Pentru că sunt
bătrână.

Nu se vede?

Se vede și din rândul 20.

E normal.

E absolut normal.

E un text scris de Minodora la 60 -65 de
ani. Toată lumea știe asta.

Doruța e la pensie, la ea acasă, în
satul ei și își aduce aminte de toată

povestea aia oribilă, cumplită.

Lumea știe exact la ce vine.

Acum, de ce aș fi luat pe cineva de 25
de ani când e important să fie o poveste

spusă peste ani, cu distanță, cu
maturitate?

Sau și mai rău, să iau trei actrițe,
câte una pentru fiecare vârstă.

Asta e o prostie, păreră.

Eu înțeleg.

Dar nu mă... Nu mă simt.

Mai rău. Mă obișnuiesc. Și avea vișnie
cu o replică.

Mamele nu îmbătrânesc niciodată.

Sau poate că da.

Și mai e ceva.

Femeia asta e de la țară.

Așa. E foarte simplă în înțelepciunea
ei.

Eu... Să joc o țărancă?

Pe cine crede?

Sigur, am jucat, nu mai am răște încet.

N -am jucat și eu aristocrate, așa ceva,

finuți.

N -aveți imaginație.

Toți regizori.

Sunteți o apă și un pământ. Hai, la
salim tu.

Zi mersi că te iubește toată lumea și că
nu e alta ca tine.

Dar eu nu mă alint.

Știi ce a scris un bou despre mine?

Că am așa... Crește un halou în jurul
meu,

preuman, și ăsta se întinde.

Halou. Se întinde. Se prelungește.

Da, da, da. Un bou. Eu ți -am mai zis că
ești cea mai puternică femeie din lume.

Cu halou, fără halou, da? Cum vrei tu.

Ești la fel ca Doruța.

Hai, vedem.

Dar nu mi -a zis nimic de să -ți fie și
de copii.

În iunie 1939, m -am căsătorit cu
Minodora,

grușnicul din pădruții de jos.

singura fiica lui Toader și Casandra
Grosnicu.

Așa că am locuit împreună cu socrii mei.

În 41 aveam deja doi copii.

Pe Ana de un an și Oxon și pe

Maria de...

De trei luni.

Eu vorbesc să nu -mi întrebați.

M -am deviat de la bucurie.

Fii că așa ne trebuie cu viața
dumneavoastră.

Vorbeam de cum am intrat rușii.

Invazia noastră care a fost atunci la
data respectivă era pregătită din timp.

Am văzut noi că ceva nu era în regulă.

Armata știa de ce. Se pregătea ocupația
României.

Rușii aveau oameni infiltrați în...
Cozile de topor.

Ce înseamnă coada de topor? Oamenii cu
două fețe. El trăiește lângă tine, ești

vecin, ești prieten.

Dar el are legătură cu cineva, adică cu
un străin. Dar ce înseamnă, de la ce

vine coada de topor? Adică de ce nu
spune, mă rog, informator sau altceva?

de topor, fabula lui Alexandrescu.

Toporul era topor și nu -l folosea mai
nimeni. Și când s -a găsit unul să -i

puie coada, au început după aia să
bărbierească pădurea. Pentru că e coada

topor, pentru că el e manevrat. Am
înțeles, e manevrat de altcineva, de un

străin. Erau români?

Români de naţie? Din alea trei coţi de
toporţă, așa doi, erau

ucrainieni.

Păi erau la noi în sat zeci de familie,
de străini, de polonezi, erau

ucrainieni. Mă întorc la ruşi. Îmi
ziceaţi dinainte că românii vreau să

prin pădure, între graniţe. Da, da,
foarte multă lume a murit atunci.

Îi dădea alimente stricate.

Nu trebuia lor aşa ca să nu moară de
foame.

Și populația nu mai putea.

Singura salvare era să fugă în România,
care cum putea.

Dar rușii știau și ei că rămâne o să
vină să treacă greața, nu? Păi da cum să

nu? Și se pregăteau. Era un armat.

Nu exista ca să scape.

Dacă mergeau 50 la frontieră și scăpau
cu viață 10 din ei, lucru mare.

Dacă te prindea.

Te aresta?

Te departa si gata!

Când mi -ai spus prima dată că vrei să
faci textul ăsta și ai pronunțat

Siberia, m -a apucat remurată.

Deși au trecut 70 de ani, ai să zici că
sunt o babă nebună, ceea ce nu -i

departe de adevăr.

Dar când aud cuvântul Siberia, mi se
trecoară.

Mi se trecoară o frică în mine, în toate
celulele corpului și nu pot să scap

de ea.

Da, când mă gândesc la tot ceea ce au
îndurat cei de acolo, la tot

calvarul ăla.

Și desigur și la tatăl meu.

Eu cred că lumea încă nu are habar de ce
s -a întâmplat acolo.

Uite, dacă îi întreb pe oamenii ăștia
din parc, pe puștii care ies acum de la

liceu, crezi că știe careva?

Îi întreb de fântână albă, de
deportările din 41 sau din 49.

Păi pentru că noi învățăm preistorie,
antigitate, istoria modernă,

nu ni s -a ascuns ce s -a întâmplat cu
trăi.

generații în urmă. Ce li s -a întâmplat
părinților noștri, bunicilor noștri?

Nu știm asta.

În perioada respectivă, soțul meu a
început să insiste.

față de mine și de părinții mei, să
plecăm cât mai repede în România.

Eu eram singura speranță, singurul
sprijin al părinților mei,

care erau în vârstă și nu voiau să -și
părăsească gospodăria,

casa, locul lor, fiind și de credință
baptistă.

M -au convins că locul meu este lângă
ei, cu atât mai mult cu cât aveam

o fetiță de aproape doi ani și una de
trei

luni proaspăt născută.

Desigur, mi -a venit foarte greu să iau
hotărârea, dar în toată situația

în care eram, nu puteam să fac ceea ce
spunea Gheorghe.

care tot insista să plecăm în România.

Într -o seară ne -am certat rău de tot,
rău de tot.

Iar soțul meu a luat hotărârea să plece
singur. Cu câteva zile

înainte, de 1 aprilie 1941, soțul meu se

întâlnea destul de des cu vecinul
nostru, pricopie Ilie.

Și acesta l -a luat și l -a dus la
primărie la un evreu, Isidor Cobăl,

care l -a ajutat să facă cererea de
plecare în România.

Din momentul acela, eu nu l -am mai
văzut pe Gheorghe.

Păi și voiați să plecați în România sau
nu?

Cum să nu?

Cu toată familia și cu socrii împreună.

Dar ei n -au fost de acord și -au
înconvins -o și pe Minodora să nu vină.

Să rămână cu fetele acasă.

Dar cine făcea propagandă în sat la voi
să se plece în România? Că nu cred că

era așa fiecare de capul lui.

Păi era unul, Cobelie Izitor, secretarul
primăriei.

Umbla prin sat și îndemna oamenii la
plecare.

Le scria şi cereri în rus.

Şi oamenii îi dădeau înapoi 5 -10 ruble.

Zi de adâncata, că iară te pierzi.

Bun. Şi a venit 1 aprilie. Şi? Păi s -au
adunat multă lume la reşedinţa de

raion. La adâncata, adică?

Da. Au mers la adâncata, la comandantul
trupelor de geniu.

Să vedem, poate ne dă drumul, poate s -o
hotărâ ceva.

Și s -au dus oamenii la comandament și
au cerut audiență la comandantul.

Mă țineam ca mielul de oaie de tata.

Să văd unde merge.

Mă gândeam că poate el pleacă și eu
rămân.

Și a apărut un ofițer rus, care știa
românește, dar după accent

se cunoștea că era evreu, și care a spus
mulțimii de oameni,

Să -și vadă de treabă. Să nu dea
ascultare la zvonurile din sate.

Că vin de la spion și românii care fac
diversiuni.

Că România nu mai contează. Nu mai
contează ca țară și că peste puțină

o să mai fie deloc. Dar v -ați dus de
acolo cu toți la frontieră. Da.

Da.

Erau toți pornici pe vocifer. Erau
mulți.

Mulți și din alte comuni.

Așa zici că nu o să ne împuște pe toți.

Era veselie mare la oameni. Și deci
erați cu tatăl dumneavoastră, nu erați

soția sau cu altcineva din familie?

Da.

Soția a rămas acasă cu fetele.

A fost și mama cu surorile.

Gându că merge capul de familie.

Dacă totul merge bine, după aceea se
poate face reintregarea sau reintregirea

familiei.

Dar nu a mai fost asta, nu a mai fost
cazul.

Mă mir că n -au tăiat copaci. Da.

Au nebunia asta să tăiat copaci. Da, da,
da.

Mă întrebam la început ce relație a fost
între ei doi.

Tineri.

19 ani.

Copii. Ce știau ei despre viață?

Cred că pe vremea aia se cam știa
dinainte că urma să te învăriți cu

lui, mă rog, cu nefizicându -i acolo în
sat.

Și în afară de asta nu cred că era cine
știe ce pasiune la mijloc.

A fost o căsătorie de formă, o căsătorie
aranjată.

De ce nu s -a dus ea după el în România?

M -am întrebat și după aia mi -am zis că
părinți, casa.

gospodăria, tot, erau mai puternice. Da.
Nu? Da, da, corect.

Eu cred că e foarte important să se
înțeleagă cât de greu i -a fost ei.

A rămas dintr -o dată singură, a trebuit
să -și ia viața în mâini, unde mai pui

că era supărată pe bărbat, nu i -a fost
ușor.

Așa, și i -a intrat pe drumul din
pădure.

Am intrat pe drumul din pădure, mi -am
apropiat de frontieră și de la o

de aproximativ jumătate de kilometru se
vedea pichetul de grăniceri.

Grăniceri români.

O dată am văzut că apare în față, în
fața noastră apare un călăreț ofițer,

se oprește la vreo 20 de metri cu un
steguleț roșu.

Și -o dată a spus, Băstui!

Stai, asta e somoția pe care o să este.

Băstui! E mic.

Lumea mergea mai departe.

Băstui! A doua oară, a treia oară,

n -a mai stricat.

Și -a făcut așa.

Și când a făcut așa,

Cu străgulețul.

Atunci a început coloana de mitraleri.

Erau camuflate la vreo 2 metri de șosea
și nu știam nimic.

Atunci a început să tragă mitralerile.

Auziai numai... Dar mitralerile

erau în gropi? Erau în tranșie?

Nu, nu.

Eu v -am spus că totul era pregătit de
încavede.

tranșeele erau făcute sub formă de
semicerc în poiană.

Da, mi -a zis că asta e teoria
dumneavoastră, că NKVD a plănit foarte

toată lumea. Da, se știa că lumea nu o
să meargă prin păduri, o să meargă prin

poiană și tranșeele erau făcute.

Eu așa cred.

Asta e varianta pe care o susțin.

Ei au provocat treaba asta.

Au provocat.

Zi de băiatul ăla de lângă voi.

Era o duroaie de oameni la pământ, cu
capul în glot.

Era mult glot pe jos, așa. Feroare a
fost. Nu se poate spune cum a fost.

Da.

Văitau, unii nu se mai fătau, se zbăteau
acolo.

Îți vedeți o stână când se culcă?

Exact așa se dă cadavrele.

În un puști, stătea mai încolo și
plângea de lângă tatălui.

Zicea, tată, nu muri că eu nu știu cum
să plec de aici.

Deci dumneavoastră erați în fața
coloanei. Da.

De tatăl dumneavoastră? Da, tatăl. Tatăl
îmi zicea, tot înainte, tot înainte,

cât putea el.

Chiar să nu rămână în urmă.

Dar când a început să tragă, nu a mai
mers înainte.

Am făcut în pădure.

Fugit dincolo, în partea cealaltă.

De unde nu se mai tregea, nu era foc,
dar tot așa de bine, focul venea

din urmă.

Pentru că nu era pădure, era liber.

Tirul de tragere s -a mutat după noi.

Urmărit vreo câțiva kilometri.

Călăreții cu mitralii aia după noi.

În învârmășia la aia, mi -am pierdut
tatăl.

Și cum ați căpat?

Cum ați fugit de acolo?

Minunea din mezeiască.

Haideți să facem o pauză.

E prea mult.

E nume dumnezeiască.

Nu cunosc detalii de cum a trecut în
România.

Habar n -am.

Dar la câteva zile după aceste
întâmplări a venit la noi acasă un grup

grăniceri sovietici care au făcut
percheziție, m -au închetat, m -au

legătură am eu cu bărbatul meu, cu
banditul ăla, cum ziceau. Mi -au arătat

fotografie, fotografie pe care noi o
făcusem înainte să ne căsătorim și pe

soțul meu a avut -o în sumanul de care s
-a lepădat când a trecut frontiera.

Am recunoscut imediat că sunt soția lui,
dar că nu am cunoștință unde se găsește

și nici nu știu nimic de el de la data
de 1 aprilie 1900.

De ce te răstești așa la noi?

Ia -o mai ușor, pare că vrei să ne pui
pe toți la colt.

Păi mi -ai zis înainte că nu e suficient
de încărcată femeia asta, că nu îmi

pasă. Ba da, îți pasă, dar acum pare că
îl cerți complet gratuit pe omul ăsta.

Gândește -te puțin. El abia ce a ieșit
viu din pădurea aia și acum pare că te

descotorosește așa de el.

Stai puțin.

Din cauza lui Gheorghe, nu?

Și a trâmpeniei lui, femeia asta n -a
mai avut viață.

De copii ce să mai zic?

Și tu vrei să -l menajezi?

Nu. Dar e prea mult.

Mai... Da?

E prea mult.

Și înainte nu era suficient.

Efectiv, nu știu dacă pot să fac ceea ce
încerci tu.

Poți. Nu știu. Ba da. Sunt tâmpită. Nu,
nu, nu. Sunt proastă. Poți. Nu știu ce

vrei. Nu ești proastă. Poți să faci
foarte bine. Pentru că de -aia te -am și

luat. Numai că acum ai intrat într -un
blocaj.

Te -ai blocat, dar relaxează -te,
liniștește -te și mai iau încă o dată.

așa de bine la pensie.

Niciun telefon și ai venit tu să mă
chinui.

Hai.

Hai.

Am fost judecată pe loc de un complet
militar.

care m -a condamnat la 20 de ani de
închisoare, ca soție de contrabandist,

a fost acuzat că am pușcat un grup de
soldați grăniceri, dar nu știu

despre cât soldați este vorba.

Am fost dusă la închisoarea din
Cernăuți, împreună cu fetița mea, Maria,

avea trei luni și nu puteam să o las
singură acasă.

Le -am zis atunci...

Noi suntem duşmanii poporului.

Şi Maria, fetiţa asta mică, şi ea e
vinovată.

Asta trebuia să -l întrebe borbatul tău
când a trecut frontiera.

E bine?

Superb a fost! Excelent, da, teatru mare
Hai, bravo, foarte bine

Eu am crezut

Așa Că o să facem ceva modern Ca la
Ostermayer

Nu avem bani Atunci Tu tot vrei ca la Să
fie ca la ăla Hai,

privirea la sală Ia mâna de la cap Las
-o jos

Respiram. La data de 13 iunie 1941 am

fost cu toții cei din închisoare
îmbarcați în vagoane de

vite și duși într -un mare lager din
zona...

Craznoiasc.

Aș vrea să ne întoarcem puțin înapoi.

Atunci când ziceați că oamenii de prin
sat au fost convinși să se badune și să

plece în România.

Mie mi se pare că au plecat așa, cam la
tăiere.

Adică rușii știau la sigur că o să
plece.

Știu că i -am găsit niște mărturii ale
unor oameni din sat care zic că

dumneavoastră erați înțeles cu Izidor
ăla.

Și că ați fost unul dintre cei care au
organizat această...

acțiune de convingere a oamenilor.

Cum? Cum adică? Adică ați umblat din
sat, prin sate, din sat în sat, ați

îndemnat oamenii la plecare și după
aceea, normal că i -ați însoțit în

până la graniță.

Cine zice asta?

Sunt niște declarații ale locuitorilor
din sat, făcute la închetă pe care după

aceea, după întâi...

Aprile au făcut ogrănicerii și NKVD.

Locuitorul satului nostru îndeamnă
oamenii să facă cereri de repatriere.

De asemenea, ne asigură că dacă vom
merge organizat, în coloană, sunt șanse

să li se aprobe cererea.

Mai spune că are niște dispoziții
secrete pe care nu le poate comunica

momentul potrivit.

Ce dispozitiv cred că te cunoșteai?

Și de la cine?

Domnule, astea sunt invenții.

Noi vorbeam între noi prin sada, dar
nici poveste să fac

eu organizări.

Eu n -am făcut nicio adunare, numai de
asta.

Nu țineți minte?

Cine ar veni cu el? Cozile de topor,
poate?

Nu.

Poate. Poate că ei.

Există o mărturie a unui domn Pojoga
care spune că în 28 martie dumneavoastră

ați organizat o adunoare de 400 de
oameni împătrăuți și că v -ați certat cu

oamenii pentru că ei veniseră ca să
meargă la adâncata.

Dar dumneavoastră i -ați oprit, i -ați
trimis acasă și le -ați pus să

și alți oameni, că numai așa, dacă veți
fi mulți și organizați, veți obține

aprobarea ca să vă repatriați în
România.

Eu nu am făcut nicio adunare de asta.

Eu și acum cred că totul a fost numai
momeală. V -am spus și eu.

Momeală ca să vadă câtă lume își dorește
să meargă.

în România.

Dar au făcut niște zvonuri, care vrea să
se înscrie, care vrea să plece în

România. Nu trebuie să meargă la
frontiere, să fie în pericol de moarte.

Să se înscrie, ca să -i dea un drum
oficial.

Și asta era o capcana, să vadă câți vor
să meargă în România.

Deocamdată s -a comunicat așa printre
oameni, nu oficial, prin ziare sau nu

știu cum.

Dar nu s -a scris nimeni.

N -avea curaj. Dar după asta totuși s
-au adunat foarte mulți oameni la întâia

pridie. Cum au prins curaj așa? Domnule,
ce mai tot insistați cu asta?

V -a spus omul că n -a avut nicio treabă
cu asta.

Ce mai tot dați înainte cu asta?

M -ați rugat să vă ajut.

Că vreți să faceți un film.

Că vreți să vorbiți cu ultimul care mai
trăiește. Și acum ce faceți?

E o porcărie, să știți.

Acolo scrie numai prostii v -a mai zis.

Eu dacă mă apuc să scriu acum o carte și
bag acolo tot felul de... Nu vreau să

supăr pe nimeni. Eu trebuie să cred în
tot ceea ce scriu în creștile astea.

Liniștește -te.

Nu e nicio problemă.

Nu e nicio problemă. E o problemă.

Eu... Adevărul e că...

I -am zis oamenilor că era unul zegere
consăteant al meu, că să nu le fie

că armata nu are voie să tragă în
grupuri de oameni organizate.

Eu așa am crezut.

Dumneavoastră, credeți că armata o să
tragă în oameni?

Aici, la noi, în Timișoară, nu cred

nici eu atunci.

Și dacă -mi reașit cu ceva, o să mă
ierte Dumnezeu.

Ce, mai aveți nevoie de ceva? Vă dăm
niște albine?

Da, vin imediat!

Respiram prin crăpăturile scândurilor.

Vagonul n -avea ferestre, doar uși mari,
cât perete, încuiate pe din afară.

Pe deasupra noastră nebții, vâiete de
aczioane, și cădeau bombele.

Început se războiul.

Oamenii erau înghesuiți unii peste
alții.

Pe asta mică o ținam în brațe între mine
și perete să nu o sufoce ceilalți.

E cald, mamă, zicea Ana.

Suflam peste față și prin păr să mă -i
răgoresc. Dar ce putere să ai?

Și apă. Apă puțină.

O drămuia unul să nu se încaiere lumea
pe ea.

La târziile a oprit trenul, s -a tras
ușa pe din afară și a intrat un val

de aer și am respirat și noi.

Au coborât hârdaiele cu murdărie și
morți.

Hârdaiele le -au golit și le -au dat
înapoi.

Goale! Morții au rămas pe câmp.

O femeie a născut lângă mine.

Se botează rugul lui Dumnezeu Gheorghe
în numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh. Amin.

L -a născut acolo între femei.

I -a rugurit cu cuzinții.

Preotul era din Suceveni. Eu îl
cunoșteam.

L -a botezat cu apa pe care o beam, dar
nimeni n -a zis nimic.

După alte zile a oprit iar trenul.

Ne -a coborât pe tot.

Chiatră, chiatră cât vedeai cu ochii, n
-aveai unde să te așezi.

La umbră, la cald, ne -am părțit în două
pe catativ.

O parte a rămas, iar noi am urcat în alt
tren și am pornit iarăși zile în

șir.

Suntem departe spre Siberia, zicea unul.

Trenul a oprit ea.

Iar am coborit.

Câmp. Câmp drept. Cam palmă.

Și arba mică.

Rea.

Și sânțar.

Sânțar roiul.

Am pornit spre... Spre niciun... Nu se
vedea nimic.

Nici o casă, nici un sat.

Cu Maria petrecută peste piept, în
pătură, și pe Anița în spate,

toată ziua am mers. Am mers până am dat
de niște bordezi, să poate, în pământ.

un cătun părăsit, iar pe deal, pe deal
se vedea cimitirul.

De fapt, nu era cimitir.

Erau trei cruși strâmbe.

Ne -am îngrămădit în bordeie, am făcut
culcuși din ce aveam, am nimerit

un luc.

mai la ușa bordeiului.

De fapt, nu era ușă.

O deschizătură prin care intra aerul.

Dar ce să dor, roiau țânt sarii pe copii
de mi se rupea sufletul să -i văd

zbârcolindu -se ca picați cu foc.

Nu crăpase de ziua.

Și au venit, au venit și ne -au împărțit
soldații, bărbații deoparte, la pădure,

femeile la câmp.

Eu știind că am copii, mi -am zis să
rămân cu ei.

Nu, nu, nu primești rația, mi -a zis
națialnicul. Dacă nu ești la muncă,

nu primești rația.

Mă știa cineva rusește.

Ne tălmăcea la toți.

Am lăsat cu alte femei copiii și cu
bătrânii care nu

ieșeau la muncă și cu bolnavii.

Cale de un ceas am mers, am mers, am tot
mers pe jos, noi, soldații pe cai,

cu pușca în spate, până la un lan de
grâu.

Elul era mic, cu boc puțin.

Pământ sărac.

Nu era ca la noi roditori.

Coseau grâu cu cai. Noi, femeile, adunam
paele în urma lor. Cu mâna. Palmele

erau crestate.

Nu te puteai opri, că na cealnicul de
grabă era deasupra ta și nu știu ce

în limba lui.

Spre amează, știindu -ne copiii singuri,
eu și femeia ailaltă, am rugat

națialnicul să lase, să dăm fuga, să ne
alăptăm copiii.

Juma' de oră și faceți norma până
plecăm, că altfel...

Și -a arătat cu mâna la burtă. Nu
primiți rația! Am rupt -o la fugă, până

bordei, am alăptat copiii, i -am dat
șanuței pâine.

Pâinea muiată, iar Maria Sugea, când
afară, na

cealnicul suduia și învârtea pistolul
deasupra capului.

Iar fuga înapoi. Na cealnicul și el
călare după noi.

Ne -a dat niște furci din lemn și ne -a
arătat, ca la surgi, ne

spuneau, să strângem paiele în căpițe.

Noi, luar că de alergătură, am zis să ne
așezăm un pic, să ne tragem sufletul,

numai un pic, pe niște snopi de paie, că
eram obosite și...

Și, taci, câna toropisoarele și ne -a
furat somnul.

Vai ce urlete și sudăl deasupra noastră.

Se -ntorsese în acealnicul și ne -a
găsit dormind.

Ne -a arătat la burtă.

Că nu primim mâncare, pâine și atunci de
spaimă și rușine.

Hai, hai, mă, să facem treabă, că nu e
de glumă. Nu vedeți când a venit

iarna cealnicul?

Și -a văzut ce căpițe rotunde, ca niște
gogonele, făcuse

mai mult decât aveam ca normă.

A început să mor, mă, e mânele -n baloi.

Şi -a băgat mâna -l în desagră

şi -a scos

cartofi.

Năruncat un cartof.

Nu era mare.

Dar nu vă spun ce bucurie, ce bucurie am
avut.

L -am luat, l -am pierdut, l -am sfârmat
şi -am turnat lapte de la sân.

L -am bătut bine și am dat Mariei.

Și -a mâncat copilul.

Hai că mai avem puțin.

Rămăsese când ne spuneți cum ați reușit
să fugiți din pădure și să ajungeți în

România. V -ați uitat vreodată înapoi
când ați fugit din Poiana? Da. În spate,

adică, deci când au început rușii să
tragă. Da.

Și ați fugit?

Da. Și cum ați scăpat?

Ei, am tot fugit.

Mediodată m -am colcat pe jos.

În momentul acela am fost rănit.

Rănit în numărul drept, îmi pușcat și
glonțul a ieșit prin spate.

Dar tot am fugit peste morți, peste
răniți, m -am fugit prin pădure,

fugeam și mulți, mulți alții erau
împușcați.

Am ajuns la o margine de pădure, erau
așa opoianuși.

Când mă uit pe celălalt deal, văd un
observator acolo și soldați, soldați

umblă așa și mișcă.

Nu mi -am dat seama ce. Erau roșii,
români.

Eram așa de flământ.

Mi -a zis, mă duc ori mă romoră, ori mă
dar să mănânc. Eu nu mai puteam de

foame. Eram tare slab.

Am ieșit din pădure, mă duc și când mă
pornesc, ei îmi fac semn.

Îmi fac semn să viu la ei.

Eu am văzut că sunt români.

M -am prins să plângem.

M -au întrebat când au ajuns la gamine,

că de ce plâng.

Păi zic, plâng.

M -am văzut în România.

Dar nu mi -ați mai zis nimic de soție.
Ea ce -a făcut?

Ea să mai facă.

Ori dă portatul cu tren.

Pe ea și pe fete.

În Siberia.

Ce v -ați mai văzut?

Se simțea că vine iarna.

Ne -au dat niște piei de cal pentru
opinci.

Opincile le purtam până ce se spărgeau,
apoi le fierbeam și le mâncam.

De mâncare nu aveam nimic.

Adică aveam șațe bostani și o piele de
vacă.

Astea trebuiau să ne ajungă până în
primăvară.

Ne -am vorbit între noi că ce găseam,
aduceam.

Femeile bețe de ciulin, ramuri, căutau
și prin tufe, de pe câmpuri, bărbații

vreascuri, din pădure, n -aveau voie
lemn bun.

Strânsesem la ușa bordeiului grămăjoare.

Grămăjoare.

Pentru iad.

Ne -au adus soldații și o sobă de fier.

coplită mică.

Fierbeam la ea curândul.

Pe urmă a venit cerul.

Cu zi, două, cu săptămână.

Dacă -ți scăpai apa clocoțită din cană
până jos, cădea gheață.

Așa era de cer.

Și lupii.

Urlau toată noaptea lupii, până
dimineața.

Nu -i bine de frig.

Am început a muri pe capete.

Mai întâi bătrânii și copiii.

A început să -mi fie frică.

Așteptăm tot ce se putea arde.

Mergeam ziua în grabă, mai găseam un
stuf, câte un băț, dar nu era de -al

frunze. Venea rânsul cu sacii de pâine
pe stanie.

Pâinea era bognă. O împărțea cu o
toporici, că așa era de înghețată.

Doamne, noaptea ce gir era!

Ținam copiii în brațe și îi frecam ca să
îi încălzesc, dar simțeam că nu pot

răzbi. Nu pot răzbi.

Soba era stinsă.

Săteam ca într -un fel de toropeală.

Nimic nu era greu, nimic nu simțeam,
nimic nu -mi trebuia, dar mintea mergea

spunea, ridică -te, ridică -te, că ăsta
nu e somn, tu ai să îngheți. Am

înfășurat copiii într -o pătură.

Lipiți unul de altul și am ieșit din
bordei. Nu vedeai nimic. Bătea buranul.

puneau jos din picioare. Am săit pe
orbește spre deal.

Vizcolul mă punea jos, iar mă ridicam,
iar mă punea jos, mă ridicam. Zăpada era

până la brâu.

Și mii de azi am intrat în ochi, mii de
azi am găsit cimitirul, am stras de o

cruce ca să se rupi, nu -mi simțeam
mâinile de ger, de fric, nici putere nu

aveam, am strâns fruncea în brațe, m -am
lăsat să cad în față, a pocnit și am

căzut amândoi.

Dumnezeu să mă ierte și omul de acolo.
Cu a doua am făcut la fel, am luat

crucile, una în spate, cealaltă târâși
după mine și am pornit înapoi.

Pe copiii i -am dezbrăcat și i -am lipit
-o de mine pe sub haine. I -am frecat

pe la piele până dimineața.

Gândeam că am să mă -ntorc repede. Nici
gând, nici crucile nu au așteptat.

Erau pline de apă. I -am ținut lângă
mine și nu știu cât. Nu știu cât i -am

frecat. Nu știu. I -am ținut lângă mine
o noapte.

O zi.

Nu. Nu știu.

Pe urmă am urcat iar dealul.

Anița în spate, Maria în pătură
petrecută peste piept.

Am dat zăbada la o parte.

N -am putut scurma pământul, era prea
înghețat.

Te -am asezat pe pământ.

M -am întins lângă el.

N -aveam la ce să mai trăiesc.

Mureau zilnic câte 5 -6 dintre noi.

Pământul era înghețat 2 metri în
adâncime și nu era nimeni în stare să

pentru morții noștri.

Doar când se încălzea puțin.

Într -o groapă erau așezate mai multe
cadavre.

Așa am îngropat -o și pe Anița.

adânc în zăpadă.

Maria a murit în primavară.

Cerea mereu un ou ca să -l mănânce.

O zi întreagă am umblat cu cerșitul până
am găsit un ou.

L -am pierdut și l -am dat să mănânce.

Am rămas doar o mână de oameni

Restul a murit de durere, de necaj și

de foame.

Păi, spuneți -mă cum ați ajuns înapoi
acasă.

După șapte ani.

Am evadat din lager.

Și după multe alte întâmplări, am ajuns
acasă la

pătrăuții de jos în anul 1948.

Știam că am fost dată în urmărire.

Pentru că m -au căutat acasă înainte.

Așa că imediat după ce am ajuns, a
trebuit să -mi schimb numele.

Și m -am căsătorit cu unul, Ungureanu
Iosif, al lui Traian.

Un om de treabă.

Un om bun.

Și am stat împreună aproape doi ani.

Și am avut și un copil, Casandruța.

Destinul nenorocit m -a urmărit și am
fost arestată din nou,

chiar când fetița mea împlinea trei
luni.

M -au dus la închisoarea din Cernăuți,
am făcut o cerere

către tovarășul Stalin, în care îi
spuneam că eu nu sunt vinovată de

fostului meu soț.

Au făcut o comisie și -a zis că nu sunt
vinovată. Și -au venit

și m -au eliberat.

Și nu i -ați spus niciodată nimic?

Nu -i purtați pică?

Păi eu am în doi ani recunoscut că au
fost vremurile războiului și ne -am

despărțit.

Ea acum se căsătorie cu celălalt bărbat.

Chiar și -a făcut o casă nouă cu ăsta la
el, bărbatul și... Dar mi -e bărbatul,

nu?

Mi -e bărbatul meu drept, da.

Ce să fie făcut?

Am consimțit amândoi că nu putem că să
trăim împreună.

Când eu aveam soție, ea era cu bărbatul
celălalt. Eu eram în România, ea în

Rusia și... Ați înțeles.

Asta e cea mai fost.

Să știți când...

Când trăiești greu, când e greu, tot
greu să mori.

Dar cum să mori când trăiești bine.

E cam greu de murit.

Asta a fost ca două moarte, una în față
de cealaltă.

Tu te despărțești.

Așa. Așa a vrut Dumnezeu.

L -ați mai văzut pe soț?

Mă rog, primul soț.

L -am văzut în 91.

S -a întors în sat, m -a căutat.

Eu săpam trandafierii de dulceață în
curte.

Am văzut că a deschis un om poartă.

M -am uitat lung la el, dar nu mi -am
dat seama întâi cine e.

A zis el că -i Gheorghe.

și mi -a scăpat săpălirea din mână.

Am stat așa, mult, să ne uităm unul la
altul.

Și după aia am vorbit.

Seara, pe când s -a terminat sărbarea,
am fost în Poiana, la Varnața.

acolo unde au murit oamenii.

Am pus și noi niște flori, am aprins o
lumânare,

ne -am plimbat pe lângă molizii plantați
de ruși.

Din când în când, Gheorghe se mai oprea,
mângâia copacii

și se uita la coroana lor.

Ai mai căutat pe cineva?

Poate mai trăiesc.

Nu.

Au murit toți.

Așa cum am murit noi unul pentru
celălalt.

După asta nu l -am mai văzut niciodată.

La ce reflectăm noi fără de sfârșit?

La ce ne gândim noi în permanență?

La un și același lucru.

Cine suntem și încotro merge.

Avem un fit în subcortexul nostru.

Suntem cei mai buni?

Suntem cei mai drepti? Cei mai cinstiți?

Dar hai să ne luăm curajul să aflăm
adevărul despre noi înșine.

Vreți?

Nu -i așa că este de nesuportat, de
nendurat?

Știu.

Am probat asta pe mine însă.

Sunt doar două căi.

Să afli adevărul sau să te cruți.

Iar ne ascundem.

Din când în când apare cu înțelesul ei
ascuns ideea teribilă de război.

Parcă am mănebunit cu toți.

Te uiți în jur, lumea din jur pare
normală.

Se uită la televizor, se duc la muncă,
se întorc de la muncă, mănâncă, fumează,

beau, se iubesc.

Merg la teatru, la film, se plimbă.

În lumea noastră de azi, anormal,
ciudat, nu e cel

care și -a atârnat un automat de gât, ci
cel care întreabă

ca un copil care nu înțelege.

De ce zace un om pe pământ ucis de alt
om?

De ce?

Războiul nu se termină când nu se mai
trage.

El se mută în sufletul omenesc, unde
faptele nu pot fi făcute nefapte.

Și acolo are cu totul și cu totul altă
durată.

O eternitate.

Și -a cernut un înger florile tipti,
peste

fruntea mea semină de copil.

Și -a cernut un înger florile tipti,
peste

fruntea mea semină de copil.

Să răzgramezi, fi doamne, sufletii,
Pentru

cruce, pentru țară de nerim.

Numele dumneavoastră.

Holovati. Și vă deranjează dacă în film
o să fiți persoana și dumneavoastră o să

se cheme Căpățână Gheorghe?

Păi nu mă deranjează. Eu am vrut să -mi
chem numele. Păi de ce? O să fac eu un

film să se explice acolo că de ce vă
cheamă Holovati. Că v -au schimbat

din românescul Căpățână a Holovati,
ucraineanul sau rusescul Căpățână.

Holovati.

Pastoi.

Au strigat odată, a doua ori.

A trei ori nu mai străgea pastoiul, m -a
zis pastoi, pastoi, și când a trei ori

m -a făcut așa. Când a făcut așa cu
stegulețul, atunci au început să tragă

mitralierile. Terească Dumnezeu! Și au
început... Primile câteva era

falii, n -au zis și pânte nimeni.

Probabil era foc de... Nu știu...

Cărtușii oarbi, prima dată, au încercat.

S -au tras pe deasupra. S -au tras pe
deasupra ca să ne intimideze, ca să stăm

pe loc, probabil. Asta nu pot să -mi dau
eu seama.

Dar primile câteva rafale, nu, au căzut,
nu țipa nimeni. Te -am numărat până la

10, cam așa.

Ei, după aceea, când au început
următoarele rafale, m -au zis, oi, vai,

unul în stânga, unul în dreapta, unul în
față, unul în care, cum.

Tragea, era la câțiva metri de gura de
mitraliere, de gurele de mitraliere, de

zeci, sute, nu știu cât era, pe toată
lungimea coloanei, cât era coloana aia

mii de oameni. Acolo au fost kilometri
de om.