Original subtitles

Vă scriu pentru că sunteți singurul care mă poate ajuta.

Bătrâna Léonie a murit. Se pare că a fost ucisă.

L-au acuzat și l-au arestat pe tatăl meu.

Oamenii nu-l plac pentru că nu merge la cârciumă și la biserică.

Tatăl meu se numește Gastin. Este învățător, iar eu sunt fiul lui.

Nu el a ucis-o pe Léonie, deși ea era rea cu toată lumea.

La fel ca Mandrake și Guy l'Éclair, sunteți eroul meu. De aceea vă scriu.

Știu că e real dacă veniți, așa că vă voi aștepta.

Mă numesc Jean-Paul Gastin. Locuiesc în casa de lângă școală.

Maigret merge la școală

Sunteți domnul din Paris, pentru cameră?

Louis Paumelle, cu P de la pilă și porto.

- Doar pentru noaptea asta? - Câteva zile.

Întrebare inutilă. Sunteți singura rezervare.

A fost odată un amiral aici care era îndrăgostit de flota de pescuit.

- Nu trebuie să completați nimic, comisare. - Inspector-șef.

- Ce înseamnă asta? - Că pot investiga oriunde.

- Și pentru o bătrână ca Léonie? - Sau pentru altcineva.

Aceștia sunt Marcellin Rateau, măcelarul, Marchandeau, potcovarul...

Félicien Cornu, poștașul care merge pe jos din cauza brațului...

Théo Goumard, consilier local, fără altă ocupație...

și Bermond, învățătorul suplinitor.

- Pot mânca ceva aici? Aveți stridii? - Nu, e maree moartă de zile întregi.

La maree moartă și lună plină nu trebuie să mănânci stridii.

Thérèse, du-i bagajul în camera lui.

Luna plină aduce ghinion, chiar și pentru crustacee.

- Am o tocană delicioasă diseară. - Atunci o iau pe asta.

Ce mai faci? L-ai văzut pe Gastin?

- Încă nu. - Familie ciudată.

Îi spui familie? Eu îi spun haos.

De îndată ce treci Loara, întâlnești oameni ciudati.

- De unde ești, Bermond? - Din Pas-de-Calais.

Ce mai zic?

- Vin mai târziu. - Pe mai târziu, Marchandeau.

Vreți o cafea?

Cu plăcere.

- Clienții tăi vin aici în fiecare seară? - Nu sunt băieți răi.

Au doar gura mare.

Gastin nu s-a străduit să spargă gheața. Și el venea din Paris.

Fără supărare, dar Parisul nu e pe gustul lor aici.

Léonie era de-a locului. El ar fi putut face un efort.

Nu era o bătrână drăguță, dar el o provoca. Cu clopotul școlii.

De fiecare dată bătea clopotul prea tare și prea mult. Înadins.

- O scotea din minți. - Și doamna Gastin?

Ea ia totul personal. Se preface că nu are trecut.

- Dar între timp... - Nu mă bag în treburile altora.

Mulțumesc, Thérèse.

Yann Valois, comisarul din La Rochelle. Pot să mă așez?

Arătați exact ca în poze. Eu v-am rezervat camera.

- Cunoașteți zona? - Da, am fost aici acum câțiva ani.

Când am ajuns, am simțit mirosul mării și al amintirilor de război.

Asta ar putea fi un alt motiv bun pentru a fi aici.

- Ce mai face fiul lui Gastin? - Calm, echilibrat. Învață bine.

- E deja în clasa a șaptea. - Scrisoarea lui m-a impresionat.

- Și de asta ați venit. - De ce nu?

- Aici s-a întâmplat, deci. - Cum?

Stătea mereu la fereastră și înjura pe toată lumea. Inclusiv copiii.

A fost lovită de un glonț dintr-o pușcă, cu o precizie diabolică.

O astfel de pușcă poate face rău doar cu gloanțe lungi. Autopsia va confirma.

- Vreți să intrați? - Nu, mai târziu.

- Măcelăria e vizavi. - La fel și restul. Asta e problema.

Ușa din spate dă spre școală.

- Și ușa din față la fel. - Și invers.

Întreb dacă puteți merge cu el la mama lui.

- Pleacă de aici. - I-am văzut chiloții.

Intră.

- Sunteți doamna Gastin? - Da, corect.

Sunt comisarul Maigret de la poliția judiciară din Paris.

Paris? Ați venit până aici pentru soțul meu?

Doamne sfinte. Poliția a fost deja aici.

De ce? Asta n-are nicio legătură cu Parisul.

- Toată lumea e împotriva soțului meu. - Nu e neapărat așa.

- Poate fi util că sunt aici. - Scuzați-mă, doamnă.

Învățătorul Bermond preferă ca Jean-Paul să rămână până la patru.

- Ăsta e Gastin. - Așa credeam.

- L-ați văzut deja? - Încă nu.

Vreți să-i transmiteți ceva?

Da, vesta lui de lână. În închisoare e mereu frig.

Îl vor ține mult? E nevinovat, știți.

Am fost crescuți cu respect. Lucien n-ar ucide pe nimeni.

Nici măcar ca să mă apere.

A fost visul lor. Au fost numiți împreună la o școală în Courbevoie.

A devenit un coșmar, din cauza ei.

S-a lăsat sedusă de profesorul de sport, Alain Chevassoux.

S-a ajuns la o încăierare sângeroasă.

Doamnele Chevassoux și Gastin s-au înfruntat.

Doamna Chevassoux a avut ceva la coloană.

Iar doamna Gastin a avut încheietura zdrobită.

Doamna Gastin nu a fost urmărită penal. Chevassoux a demisionat.

Familia Gastin a venit aici, dar povestea s-a aflat.

Primirea a fost deja rece, dar mai târziu a devenit un iad din cauza scandalului.

Léonie Birard a lucrat acolo treizeci de ani. Era plină de resentimente.

Ea a răspândit povestea despre Courbevoie?

Așa credea Gastin. Ar fi vrut să se răzbune. Și declarația lui nu se potrivește.

A spus că era la școală în momentul crimei, dar a lipsit puțin.

A mers acasă să ia niște compoziții pe care le corectase.

El spune că era pe terenul școlii.

Dacă Gastin spune că n-a plecat nicăieri...

cum se face că fiul lui Sellier l-a văzut pe fereastră...

ieșind din șopronul unde era pușca lui?

Exact în momentul crimei. Cum se explică asta?

N-am idee. Mă bucur că sunteți aici.

Sellier are o firmă de instalații. Soția lui e nepoata lui Léonie.

- Ea primește moștenirea? - Nu, a fost dezmoștenită. Chestiune de familie.

- Avea Léonie bani, în afară de casă? - Aici e o zicală:

„O vrăjitoare bătrână are mereu o comoară veche.” Vom afla.

Domnule Théo.

Asta e de la tata, pentru a citi la ședința consiliului.

- Spune-i că vin mai târziu. - E obișnuit.

Haide, dispari.

Am urmărit autobuzul din La Rochelle. Voiam să vorbesc cu tine.

Doctorul Bresselles. Xavier Bresselles.

În provincie ai preoți și doctori. Eu sunt doctorul satului.

Aș vrea să veniți la cină. Diseară?

Sora mea e morocănoasă. De nesuportat, în afară de dragostea pentru Dumnezeu.

De aceea gătește divin. Ce părere aveți despre bietul Gastin?

- Credeți că e vinovat? - E disperat.

- Dar nu-l văd făcând așa ceva. - Disperat?

Se străduiește, dar nimeni nu-i apreciază eforturile. Săracul.

- Trebuie să existe și săraci. - Nu vă plac.

Așa e. Obositor. Vă las la hotel?

De ce nu?

- Diseară fac... - Fără stridii?

- Încă nu. - Bine, mănânc la doctorul Bresselles.

Glumețul ăsta. Bun pentru moral, dar nu dacă ești bolnav.

- Ăsta e clopotul școlii? - Da, de la patru și jumătate.

- Pe diseară. Mulțumesc pentru prânz. - Las ușa deschisă diseară.

- E Jean-Paul Gastin aici? - Da, desigur.

- Unde e? - Acolo. Învață mereu.

Acolo locuiește.

Tu ești Jean-Paul Gastin? Sunt comisarul Maigret.

- Cel adevărat? - Singurul adevărat.

Ia loc.

Mi-ai trimis o scrisoare.

„Dreptatea e aceeași pentru toți.” Trebuie să citești asta de la învățător?

Nu cred o iotă. Sunt minciuni.

Nu ești cam tânăr pentru astfel de lucruri?

Văd că ești dezamăgit. Sigur așteptai un Guy l'Éclair.

Am vorbit cu tatăl tău. E bine.

- I-ai spus despre scrisoarea mea? - Vrei să rămână între noi?

- Nu știu. - Spune-mi, Jean-Paul.

- Nu ai prieteni? - Nu adevărați. Marcel e mincinos.

Minte despre tata. N-avea cum să-l vadă.

- În afară de Marcel? - Joseph. Dar el nu e acum aici.

E rănit, nu poate merge. Nu mă plac cu adevărat.

Sunt ciudat și sunt fiul învățătorului.

Dacă am note mici, sunt prost. Dacă am note bune, le-am primit „de la tata”.

Louise îmi place cel mai mult.

Dar ea îl place pe Marcel.

- Nu te place? - Nu știu. Nu sunt sigur.

Nu văd șopronul tatălui tău. Unde e?

Trebuie să mergeți pe cealaltă parte.

Da, acum îl văd.

Pâinea ta e gata, Jean-Paul.

Dacă ați ști cât de mult îmi reproșez.

Sunt responsabila pentru asta, le-am distrus viețile.

Nu știu cum se va termina.

Instanța nu va condamna un nevinovat, nu-i așa?

- Ce mai face? - Bine, foarte calm.

- V-au povestit despre Courbevoie? - Alain Chevassoux.

Îl cunosc pe Lucien de la 15 ani. Am știut imediat că ne vom căsători.

Ne-am construit viața, am absolvit împreună și apoi ne-am căsătorit.

Datorită unui văr influent, am fost numiți în Courbevoie.

Ce legătură are asta cu situația asta?

Dacă nu s-ar fi întâmplat, n-am fi ajuns aici.

Asta n-are nicio legătură cu cazul.

Speram să începem o viață nouă aici.

Oamenii erau suspicioși. Așa e la țară.

Când s-a aflat povestea din Courbevoie, suspiciunea s-a transformat în ură.

Copiii l-au exclus pe Jean-Paul și l-au disprețuit pe tatăl lui.

Soțul dumneavoastră a avut vreodată ceartă cu Léonie Birard?

Ea provoca necazuri. Parcă trăia pentru asta.

- Știa de Courbevoie? - Bineînțeles, ca toată lumea.

Avea o fire răutăcioasă, trebuie să spun.

Își scotea limba la mine și mă înjura când treceam.

Chiar și când eram acasă. Dacă stăteam la fereastră, își ridica fusta.

Pot să-i mai pun câteva întrebări lui Jean-Paul?

Spune, Jean-Paul...

- De când ai pușca? - De Crăciun, ca și ceilalți.

Când un copil vrea ceva, ceilalți vor la fel.

- Marcel are una? Și Joseph? - Da, și ei.

Îți amintești ce a făcut tatăl tău marți, în pauză?

- Nu supraveghează copiii? - Ba da.

- Era atunci în curtea școlii? - Din când în când.

Și apoi a intrat în clasă la tablă?

- Cred că da. - Ce fel de lecție a fost?

- Gramatică. - Nu l-ai văzut pe tatăl tău plecând?

Când învățătorul iese din clasă, copiii o iau razna.

- Ce s-a întâmplat în acea zi? - Nu mai știu.

- A mers cineva la fereastră? - Marcel, fiul instalatorului.

Pot să urc sus?

- Ne veți ajuta în continuare? - Voi face tot ce pot.

- Are curaj. - Își ține totul în el.

N-a mai plâns de ani de zile.

- N-ați auzit împușcătura? - Nu, ferestrele erau închise.

Ați spus că oamenii nu-l plac pe soțul dumneavoastră.

E cineva care să-l urască în mod special?

Sigur.

Théo Goumard, consilierul local. Grădinile noastre sunt alăturate.

Începe să bea de dimineață și stă la cârciumă până seara târziu.

Nu merge la lucru?

Părinții lui aveau o fermă. El n-a lucrat niciodată.

Într-o după-amiază, când soțul meu era plecat cu Jean-Paul...

Goumard a intrat aici. Mă schimbam sus.

Am auzit pași grei pe scară. Era el, beat, bineînțeles.

A împins ușa și a început să râdă. Râsul ăla...

Și imediat după, de parcă era într-un bordel...

m-a trântit pe pat. M-am luptat înapoi și l-am zgâriat pe față.

Sângele curgea și el a început să urle.

O femeie ca mine nu ar trebui să facă atâtea mofturi.

Am deschis fereastra și am amenințat că voi striga după ajutor.

Aveam doar o cămașă de corp pe mine.

Și până la urmă a plecat.

Mai ales că sângele îi curgea pe față.

De atunci nu mi-a mai spus nimic.

Și pentru că el e șeful în sat...

- Ce puneți la cale? - Uite-l că vine.

- Ce faci? - Stai deoparte.

- Ați înnebunit? - Nu e o pușcă, ce mai!

- Nu e Léonie, știi. - Mă duc acasă.

Nu vă e rușine?

- Sunteți comisarul din Paris? - Ce credeți?

- Și dumneavoastră cine sunteți? - Maria, zisă „Andaluza”.

- De ce? - Ghiciți. Mă numesc Guardia-Lopez.

Am avut grijă de doamna Birard și de casa ei.

- De cât timp? - Cinci ani.

- Vă plătea regulat? - Doar cât să mă descurc.

- Gândiți-vă, 25 de ani. - Ea era șefa oficiului poștal?

Da, și îi plăcea la nebunie să ascundă scrisori.

- De ce? - Din pură răutate.

- Atenție, se poate sparge. - Scuze.

- Și acum totul e al meu. - Cum așa?

- Eram în testamentul ei. - Moșteniți casa?

Îmi datora atât de mult. O casă nu e de ajuns.

Avea bani sau obiecte de valoare, o „comoară”, ca să zic așa?

Dacă da, o voi găsi.

- Una peste alta, aveți un motiv perfect. - Ce e un motiv?

Că omori pe cineva, de exemplu, ca să moștenești mai repede.

De ce v-a promis toate astea? Nu faci așa ceva fără motiv.

- Ca s-o enerveze pe nepoata ei. - Aha, doamna Sellier.

Doamna Birard îl ura pe soțul ei, pe micul Marcel, întreaga familie.

Și câinele lor, dacă ar fi avut unul.

- Ura tot satul. - Exact. Înjura pe toată lumea.

Stătea mereu acasă la fereastră și spunea tot felul de lucruri.

- Ce anume? - Nu vreți să știți.

Dacă ea ura pe toată lumea, probabil era reciproc.

- Ce înseamnă reciproc? - Șefa ta ura tot satul.

- Și tot satul o ura pe ea. - Da, exact.

- Tu? Îți plăcea de șefa ta? - Nu știu.

Am găsit asta la Léonie Birard. Ce înseamnă?

Știam că se ascundeau scrisori.

Bancherii ascund averi, notarii moșteniri...

politicienii banii din taxe, iar poștașii scrisori.

- Bravo, felicitări. - Când am început, îi plăcea deja.

Când am zis ceva, mi-a spus: Félicien, ești ca mine.

Cine nu primește scrisori de dragoste le citește pe ale altora.

Pentru că mi-era frică de ea, am tăcut.

Ți le dau ție. Întreabă-ți șeful ce să faci cu ele.

Să le livrezi. Va fi amuzant, în afară de morți.

- Cei vii vor avea o surpriză. - Sau regrete.

Noroc.

Spune, Marcel, presupun că nu minți des.

- Nu, nu prea des. - Cam o dată la cât timp?

O dată pe lună, dar mărturisesc mereu.

Prietenii tăi mint mai puțin sau mai mult decât tine?

Cam la fel, dar ei nu mărturisesc.

- E fiul învățătorului prietenul tău? - Jean-Paul? Nu, domnule.

- Nu te joci niciodată cu el? - Ăla nu se joacă cu nimeni.

- E adevărat? De ce? - Nu știu.

Poate nu-i place să se joace. Tatăl lui e învățător.

- Îți amintești de marți dimineață? - Da, domnule.

Ce făceați când învățătorul a plecat?

Au făcut scandal și au aruncat cu tot felul de lucruri.

- Tu nu? - M-am dus la fereastră.

De acolo vezi curtea și grădina. Acolo stau mereu.

- De ce acolo? - E fereastra cea mai aproape de banca mea.

Nu te-ai dus acolo din întâmplare pentru că ai auzit o bubuitură?

- Ai o pușcă? - Am predat-o la poliție.

L-ai văzut pe domnul Gastin afară. Asta ai declarat.

L-am văzut.

- Mergea spre șopronul lui? - Ieșea din el.

- Ieșea din șopron? - Da, Joseph l-a văzut și el.

- Cine? - Fiul măcelarului.

Locuiește vizavi de doamna Birard. E bolnav.

Din patul lui face semne, și eu la fel. E distractiv, ne vedem așa.

Ești bucuros că învățătorul e în închisoare?

Îți dai seama că e închis din cauza declarației tale?

Dacă n-ai fi spus că a ieșit din șopron...

- n-ar fi acum închis, ar fi liber. - Am spus adevărul.

- A vorbit deja mult cu tine. - Încă două întrebări.

- Nu-ți plăcea de Léonie Birard, nu-i așa? - Nu, domnule.

- De ce nu? - Îmi spunea mereu lucruri urâte.

- Tuturor, scorpiei. - Julien.

Îți spunea ție lucruri urâte mai des decât altora?

- Da, așa e. - De ce?

Pentru că mama s-a căsătorit cu tata. Nu e corect cu moștenirea.

Gata. Nu ai teme de făcut? Haide.

- A spus ce i-a trecut prin cap. - Aveți un fiu inteligent.

Îl creștem cât de bine putem. Aproape că nu minte.

Bună, comisare, mănânci la doctor, nu?

Păcat de iepurele meu, dar la doctor mănânci la fel de bine ca aici.

Deci vrei să afli totul până la capăt.

Îl tratează pe fiul meu, dar pe mine nu mă întreabă. Nu sunt din Paris.

- Ce mai face fiul tău? - Doctorul spune că trebuie să meargă.

Ușor de zis. Când Joseph se ridică, cade.

- A fost lovit de o motocicletă. - Vi se pare amuzant?

- Ce? - Să povestiți asta.

- Nu spunem nimic rău. - Să vorbesc despre voi?

- Ce anume? Doar vorbim. - Domnilor, plec.

Doctorul poartă papion. Îți pui altă cravată?

Frumos spus. Acum avem doi dandy în sat.

Șansele ca glonțul s-o fi lovit erau mici, decât de aproape.

Dar, oficial vorbind, s-a tras de la distanță.

- De la ce distanță? - Cam între 80 și 100 de metri.

Asta lărgește considerabil posibilitățile.

Nu mă așteptam la altceva. Doctorii complică totul.

Glonțul a trecut prin tâmplă și apoi prin orbită.

A zdrobit puntea nazală și a ieșit prin urechea dreaptă.

În acel moment, Birard era deja moartă. Serviți-vă, comisare.

Carnea roșie e în stânga. Ce e bine făcut e în dreapta.

Glonțul n-a fost găsit.

Îl tratezi pe fiul lui Rateau.

- Are piciorul rupt? - Da, tibia. Nimic complicat.

- Va rămâne șchiop? - Absolut nu.

Durează de ceva timp și tot nu merge.

- Nu, încă nu. - Era bine asigurat motociclistul?

- Da, de asta băiatul nu merge încă. - Ce vreți să spuneți?

Măcelăria Rateau nu merge prea bine.

Accidentul a fost o binecuvântare pentru Marcellin.

Dacă prelungesc tratamentul băiatului...

tatăl lui beneficiază de pe urma asigurării.

Știți, comisare, uneori un doctor trebuie să se poarte urât.

Fără îndoială, și la Paris se întâmplă.

Căci dacă refuz să joc uneori acest joc...

ar fi mai bine să-mi strâng bagajele.

- Unde a avut loc accidentul? - Lângă Sellier.

- Marcel a fost singurul martor? - Era întuneric și liniște.

Poate altcineva a văzut ceva pe fereastră.

Vă referiți la Léonie Birard?

- Au tras în dumneavoastră? - Au țintit prost, dar spre mine.

- La ce oră au plecat clienții? - Nu știu exact.

Théo a dormit în altă parte. Are o iubită în Royan.

Pare agresiv, dar nu e.

N-ar face niciodată așa ceva. E un om rezonabil.

Dar celălalt bețiv?

Marcellin Rateau era atât de beat, încât nu putea ține nimic în mână.

La fel și pentru potcovar.

Marchandeau e un laș. Abia îndrăznește să lovească nicovala.

Niciunul nu e capabil de așa ceva. E cineva din afară.

Îmi faceți pe plac.

Dacă e să vă cred, clienții tăi sunt îngerași.

Ei beau, iar tu îi încurajezi. Sunteți cu toții corupți moral...

cu trucurile și minciunile voastre murdare.

Viața pentru voi e o mare beție.

Un poligon de tragere unde fiecare poate lovi pe cine vrea.

Și acum o biată femeie e moartă.

Toată lumea doar ridică din umeri.

- Le făcea viața grea tuturor. - Termină.

De obicei, am suspecți abia după săptămâni, dar acum îi am imediat.

Sunteți cu toții responsabili pentru moartea doamnei Birard.

Ați exclus-o. La fel ca pe familia Gastin.

Și copiii voștri îl exclud pe fiul lor, Jean-Paul.

În curând, îi veți termina și pe ei.

Nu cu pietre, ci cu gloanțe, ca pe Léonie.

- Vreți ceva de băut? - Da, un pahar de calvados.

Poliția le-a confiscat, dar nu e nimic de văzut.

Te înțelegi bine cu poliția?

Avem în comun că nu ne plac graba și agitația.

- Deci merge bine. - Rar vezi așa ceva.

Războiul a creat o legătură. Ar trebui să confiște și praștiile?

- Bună idee. Ai fost la hotel? - Da, geamul a fost reparat.

Asta e lista cu vecinii?

Sunt și oameni pe listă care nu vin la cârciumă.

Și sunt incluse interogatorii și declarații.

- Îi cunosc pe aproape toți. - Să-i aduc aici?

Nu, mă duc eu la ei. Poate vor spune mai multe.

Mă duc la La Rochelle. Gastin cere cărți.

- Închisoarea e ideală pentru citit. - Le plac copiilor de acolo?

Părinții copilului au trebuit să plece o zi.

L-au lăsat pe copil până seara cu camerista.

Am lăsat-o pe Anette la Paris când am plecat în acea zi.

Camerista Clémentine, care o adora, a avut grijă de ea.

Dar când ne-am întors, Clémentine a deschis plângând.

Ce nenorocire, micuța e bolnavă. Nu știm ce are.

Doamne, ce nenorocire. Am alergat repede la copil.

Era în pat. Fața ei...

Vrea „Roșu și negru” și ceva de Sartre. Se poate?

Plec. Dacă e ceva, sunt la dispoziția ta.

- Va ieși curând? - Deocamdată e mai bine în celulă.

E ciudat, totuși. Făptașul e liber, iar Lucien e închis.

Când va izbucni furtuna, el e în siguranță. Alții nu.

N-ai auzit bubuitura?

Cum? În acea zi, la 10, eram ocupat cu calul lui Pouchet.

Ca membru al consiliului, ai avut de-a face cu Gastin? Cum era relația?

Relația noastră era strict oficială, nu personală.

Ea e o prefăcută. Provocatoare, dar se dă neștiutoare.

El se preface că nu vede nimic. Ce mai ipocriți.

- Serios? - Nu, mulțumesc. Nu așa devreme.

Ca și mine, niciodată înainte de zece.

Dar după zece: în fiecare zi.

Știu foarte bine ce am văzut.

- Gastin ieșea din șopron? - Jur că da.

- Cu o pușcă în mână? - De ce nu?

Vino cu mine.

Uite-i acolo.

- Ajutor, cavalerule Marcel! - Vin acum! Eliberează prințesa!

- La arme! - Ajutor! Dă-mi drumul!

- S-a terminat școala? Cam devreme. - Depinde de zi.

Ne cunoaștem.

Și noi. Tu ești fiica primarului. Și ea?

- Ele sunt de la ferma de lângă cimitir. - Aveți voie să ieșiți seara?

- Nu, eu nu. - Nici eu.

Ești sigur?

Aveți grijă să nu vă scoateți ochii.

Îl caut pe fiul tău, Joseph.

- Ce vrei de la el? - Vreau să-i pun câteva întrebări.

- Despre ce? - Despre victimă.

- E sus. - Da, de acolo vede totul bine.

Din patul lui, cu siguranță, cu piciorul în ghips.

Abia se poate mișca. Ce să vadă?

Joseph! Livrăm comenzile.

Lasă cheia în ușă. Îl aștept pe Marcel.

Marcel e cel mai bun prieten al lui. Pare cam arogant, dar asta e.

Al meu e prea timid. Se completează.

Îl cresc singur.

Nu e mereu ușor. Mama lui a murit acum trei ani.

E un băiat bun, dar nu-l deranjați.

Veniți altă dată când sunt și eu.

Ce zici de asta? E bună pentru o înmormântare, nu?

- E neagră. - Și ruptă.

- Toate rochiile ei sunt așa. - Încă aștept un răspuns.

Am venit aici pe la unsprezece. Nu făcea niciodată probleme.

I-am văzut mâna pe jos, cu o potcoavă lângă.

Parcă voia s-o ia. Apoi i-am văzut capul. Doamne!

Clienții noștri vorbesc mult, dar nu toți.

Dacă nu e despre sat, nu știu nimic.

Sunt ca stridiile. Alt ținut li se pare străinătate.

Tu, învățătorul, chiar și eu...

trebuie să-i forțăm practic să asculte.

- Și tu? - Sunt din Nantes.

Nu e departe, dar aici îmi place mai mult. Aerul e albastru aici.

Și sunt oameni drăguți.

Pentru Jean-Paul, oamenii de aici vorbesc o limbă străină.

E atât de deștept, încât prietenii lui îl văd ca pe un marțian. Îmi dă meditații.

Acum nu mai fac greșeli în scrisorile mele.

Prietenul tău Joseph nu se mai uită pe fereastră de la accident?

Ba da, uneori îl văd. Ne facem semne.

- Trebuie să plec, scuze. - Locuiește aproape și mereu întârzie.

- Merg la înmormântare? - Au venit devreme, ipocriții.

De ce se îmbracă la țară întotdeauna în negru?

Ca să nu iasă în evidență și să se obișnuiască cu ideea că dispar?

- Mergi la înmormântare? - Nu.

N-am rochie neagră, iar noi, străinii, nu suntem doriți.

- Unde e comisarul? - A plecat deja.

Nu să se roage. Nu prea are treabă cu Iisus.

Poate îl suspectează și pe El.

- Nu l-am auzit venind. - Ai fugit acasă în grabă?

- Ai auzit motocicleta venind? - Da, am țipat.

Apoi m-am oprit și motocicleta m-a lovit.

- Ai văzut motocicleta venind? - Era întuneric și mergea repede.

- Avea farul aprins? - Nu mai știu.

Nu s-a oprit imediat. Credeam că va merge mai departe.

- Țipai ca un purcel. - De durere.

Nu te poți ridica sau vedea ce se întâmplă afară.

Ba da, dacă fac așa. Atunci îi văd pe prietenii mei.

Îți amintești dacă marți dimineață, la zece, te-ai uitat afară?

Nu mai știu.

Avea toate șansele împotrivă, dar a lucrat conștiincios toată viața.

Prin alegerea ei de viață, era, într-un fel, exigentă și severă.

- O fac sfântă. - Ei sunt apostolii.

Poșta e calea speranței și a sentimentelor.

Întotdeauna ți-ai făcut datoria, aducând oamenii mai aproape...

și fiind în slujba lor.

Te vom însoți acum spre ultimul tău loc de odihnă.

E departe cimitirul?

- Preotul merită un pahar de vin. - A terminat?

Nu, o laudă de parcă ar fi sfântă. Durează ceva.

Nu era chiar așa rea, nu cea mai rea din sat.

- Nu treceai des pe la fereastra ei. - De asta spui așa.

Și, în plus, era de-a noastră, de demult. Asta contează.

Exact, câți mai suntem?

Odihnească-se în pace.

- Vă pot ajuta? - Ce credeți?

- De ce fugi? - M-ați speriat.

Nu e nevoie. Vino cu mine.

- La ce te uitai? - La oameni.

Dar nu la toți. La cine atunci?

Poți alerga repede.

- De ce n-ai fost la biserică? - Tata nu merge niciodată acolo.

- Dar prietenii tăi da. - Da, ei da.

- E greu să fii diferit? - Cine spune că sunt diferit?

Dacă aș avea un fiu, ar fi fiul comisarului.

Atunci prietenii lui s-ar purta diferit. Tu ești fiul învățătorului.

Ai încercat să-ți faci prieteni? Prieteniile sunt distractive.

- De ce întrebi asta? - Pentru că tatăl tău e în închisoare.

Sunt sigur că el n-a omorât-o pe Léonie.

Deci altcineva a făcut-o.

Marcel spune că tatăl tău a ieșit din șopron. Tu spui că minte.

- Ai spus asta din gelozie? - Nu sunt gelos pe Marcel.

N-ai spus nimic când l-a acuzat pe tatăl tău?

Oricum nu m-ar fi crezut.

- Ai crezut că eu te-aș crede. - Sunteți Maigret.

Crezi că pot face minuni?

Ai vorbit cu Marcel?

- El ascultă doar de Joseph. - Fiul măcelarului.

- Voiai să fii prieten cu Joseph? - Nu, el e prieten cu Marcel.

Tot spui: „Nu știu, am uitat.”

Dacă te hotărăști să te porți altfel, să-mi spui.

- Haide, ne întoarcem în sat. - Prefer să merg singur.

- Vrei să pleci primul? - Nu spui nimănui?

Nici lui Marcel, Joseph sau oricui altcuiva. Du-te.

Haide, dispari.

- Vrei să-i transmiți ceva lui Gastin? - Spune-i că va ieși curând.

- Ai găsit noi piste? - Nu, doar un miros.

Adevărul e ca mirosul mării. Îl simți înainte să-l vezi.

Poetic, ce mai.

Îi iau un dicționar pentru puzzle-urile lui. La dispoziția ta.

- Noroc, pentru oamenii legii. - Stai jos, să nu cazi.

Nu așa repede.

Ai avut dreptate că te-ai supărat data trecută. E așa în fiecare zi.

Nu e o plăcere nici pentru fiul lui, să locuiască cu el în casa aia.

Copiii au lumea lor.

Ei văd flori printre cioburi de grenadă. N-am inventat eu asta.

Lupul a spus: Dacă ești prins, nu poți merge oriunde.

Nu, dar nu contează.

Ba da. Mâncarea ta n-o vreau, și chiar pentru o comoară, prețul e prea mare.

Atunci lupul a fugit și încă mai aleargă.

Mulțumesc, Louise. Stai jos.

- Ce mai zici? - Perfect.

Fereastra aia deschisă, e a lui Joseph, nu?

Stă acolo sus și-ți face semne?

Locuiește exact vizavi de Léonie Birard.

Fereastra lui era deschisă marți dimineață la zece?

- Nu mai știu. De ce? - Îi făceai semne atunci?

Nu atunci. Marți n-am privit, nu mă uit în fiecare zi.

- Ai și tu o pușcă? - Poliția mi-a luat-o.

Tata doarme des după-amiaza. Munca lui e obositoare.

Într-adevăr.

Îți trece repede beția.

Ca să bei de stingi, trebuie un stomac de fier.

Ce cauți aici, de fapt? Să-l interoghezi pe băiatul meu?

Nu trebuia să-l deranjezi când nu eram aici.

Dar ești aici.

Voiam să mă asigur că poate merge dacă e nevoie.

- Asigurarea a cerut asta? - Ce să ceară?

Nu furăm. Profităm puțin ca să se vindece bine.

- Își permit să piardă banii. - Nu e treaba mea.

- Am un desert pentru Joseph. - Ai grijă și de domnul Rateau?

Da, în cealaltă casă nu mai e nimic de făcut, așa că acum ajut aici.

Ce mizerie.

E deschis.

E domnul Maigret aici? E lumină la Léonie.

- Vezi fantome? - Îl avertizez pe comisar.

Du-te repede acasă.

Tu intri pe ușa din spate, eu o iau pe cea din față.

- Dă-mi drumul, n-am făcut nimic! - Lasă-l. Vino încoace.

- Ce ai furat? - Nimic. E al meu, al nostru.

- Al cui? - Al meu și al lui Joseph.

Ce căuta potcoava asta aici?

Ea o luase și nu voia să ne-o dea înapoi.

- Țineați atât de mult la ea? - Așa ceva aduce noroc. Săraca Léonie.

Mâine explici totul. Du-l acasă.

- Asta e spargere. - N-am furat. E al nostru.

- Ce cafea proastă, nu e proaspătă. - Nu contează.

Ei, ce mai faci? Ai văzut fantoma?

- El e vinovatul? - Nu.

- Pentru asta ai venit până aici? - Așa e treaba.

Fără vinovat, fără motiv.

Poate a fost un accident.

Da, uneori e un accident, o prostie.

- Dar de multe ori e crimă. - Ce cuvânt urât.

Mă surprinde. Băiatul nu e așa.

Nu știi la vârsta asta.

Cineva vrea un filtru de apă. Vorbește despre volum, nu înțeleg.

- Cum a intrat? - A spart un geam.

Putea să se rănească.

Nu suportă să vadă sânge, dar se împrietenește cu fiul măcelarului.

Și de ce potcoava?

Mergi la Mareyeur? Vrea să plătească factura în trei rate.

Bine, dar e ultima dată. Nu suntem chiar așa bogați.

- Ce căuta acolo? - Ți-am spus: o potcoavă.

De ce? Sunt o grămadă la potcovarul Marchandeau, chiar și pe stradă.

Și Marcel nu e superstițios. El chiar stă cu picioarele pe pământ.

Se zvonește că doamna Birard și-a dezmoștenit nepoata. Soția ta.

- E adevărat sau nu? - Zvonurile nu sunt adevărate, se știe.

Dar din păcate zvonul e adevărat.

Unde sunt conectorii de aluminiu?

Mătușa mea vă urîse atât de mult încât v-a dezmoștenit?

Nu-l suporta pe Julien. Și băiatul nostru avea „o mutră urâtă”.

Unele lucruri sunt de neiertat. Nu i-am mai vorbit.

Vreau să-l văd pe Marcel încă o dată, dar de data asta cu prietenul lui Joseph.

După ce iese de la școala azi.

- „Rândunici” nu se scrie cu doi L. - Chiar și la plural.

„Pe firele de telefon care merg de-a lungul drumului”, virgulă...

„par toate să privească în aceeași direcție”, punct.

„Spre Africa.” De ce e cu literă mică aici?

- Fără majusculă părea mai aproape. - Inteligent.

- Câte greșeli ai avut la dictare? - Trei.

- Cum scrii „rândunici”? - Cu un L.

- Comisarul e un bărbat frumos. - Ai început iar? Te plac toți.

- Exagerezi, sunt fidelă ca aurul. - Asta zici tu.

- Nu te joci, Marcel? - Nu azi.

- Nu mănânci nimic? - Nu mi-e foame.

- La ce oră începeți? - La două. Și dumneavoastră?

- La fel. - Tipic funcționar.

La o anchetă iau în calcul obișnuințele persoanelor principale.

Și orele lor de lucru. Când ei mănâncă, mănânc și eu. Ca un bun funcționar.

- Cheia doamnei Léonie nu e la ușă. - Am eu. Mergeți zilnic acolo?

Pentru spălat. Avea o grămadă de rufe, se schimba zilnic.

- Plec. - Și eu.

Din punct de vedere strategic, ești cel mai bine plasat.

Vezi școala, casa lui Gastin și șopronul.

Și de aici, fereastra lui Joseph și spatele casei doamnei Léonie.

Dacă am înțeles bine, a fost ucisă în camera din față. Pe aia nu o văd.

Asta era un avantaj, că nu mă putea insulta.

Știți? Îi speriați pe oameni aici.

Doar pe cei care au ceva de ascuns.

- Îmi spuneți mie? - La tot satul.

Nu aveți nimic de ascuns, comisare?

Deși aveți rang înalt, sunteți tot om, cu nevoile lui.

Ce ascundeți?

La poliție ești bine dacă vrei să ascunzi scandaluri.

- Pentru asta bem. - Niciodată în timpul serviciului.

- Așa zic ei. - Eu respect.

E o chestiune de voință și responsabilitate.

Tu n-ai probleme cu asta, domnule consilier.

Joseph poate sta în picioare. Îl văd des la fereastră.

E necinstit? Nu, normal. Copiii ne tem de noi.

- L-ați văzut marți dimineața? - Nu mă uit tot timpul.

Mă asigurați că nu l-ați văzut pe soțul dumneavoastră la șopron?

Pe el nu, pe nimeni. A luat doar compunerile.

Bună, doamnă Gastin. Bună, comisar. Aveți vești.

A fost o glonț lung, cum bănuiam...

tras la înălțimea unui om, sau s-a ridicat tocmai.

- De ce să se ridice? - Ca să vadă pe cineva sus.

„Prima mea amintire e din vremuri demult apuse.

Aveam doar doi ani.” Marcel, ajunge.

Credeți că un copil poate ucide, ca într-un joc?

Daca vrea, da. Poate, nu.

Dar poate ca să ajute sau să îndrepte ceva.

La ce vă gândiți?

- La Joseph? - Marcel și Jean-Paul erau la școală.

Trebuie să-l chestionăm pe Joseph.

- Dar e țintuit la pat. - Hmm...

Totuși stătea mereu cu nasul la fereastră.

Atunci Marcel l-a văzut de la fereastră trăgând.

- Au întârziat puțin. - Da, au ghinion.

Strângeți lucrurile și ieșiți încet din clasă.

Uite-i, pe Marcel.

Marcel, vino aici.

- Joseph e cel mai bun prieten al tău? - Da, domnule.

Dacă ar face ceva rău, ceva foarte rău...

- mi-ai spune? Tu nu minți niciodată. - Depinde.

- De ce depinde? - Dacă mă întreabă cineva.

Și dacă te întreb eu?

Du-te la fata aia.

Stai jos.

- Câți ani ai? - Opt.

Fiica mea are nouă. Îi cunoști bine pe Marcel și Joseph?

Sigur mă credeți curios.

Ce căuta potcoava voastră dragă la Léonie Birard?

De asta sunt rănit. Venirăm de la Marcel.

Ne înjura de la fereastră ca o nebună.

Am început să aruncăm cu crengi, cu pietriș și pietre.

Tot ce găseam. A închis fereastra.

Potcoava era în iarbă. Am luat-o și am aruncat-o.

Am aruncat-o prin fereastră. A început să urle, ne-am speriat.

- Am alergat la Joseph. - Și atunci am fost lovit.

Pe scurt, pentru că aveai piciorul rupt...

și pentru că părinții tăi nu moșteneau nimic...

ați pregătit o răzbunare din furie.

Marți, între zece și zece și un sfert...

nu l-ai văzut pe domnul Gastin, ci pe Joseph la fereastră cu pușca.

- Nu chiar. - Voiați s-o speriați.

Inventați. Nu tragem atât de bine, și eu eram la școală.

- Joseph nu. - E bolnav, nu poate merge.

Vom vedea. Ridică-te, Joseph.

Mergi la fereastră.

Nu te grăbi.

Hai.

Vezi? Merge.

Gata cu comedia. Merge mai repede.

Fă cum ar fi pușca ta.

Vezi fereastra doamnei Birard? Fă ca și cum tragi acolo.

- Asta ai văzut-o din clasă. - Nu, serios.

Nu sunt învățătorul. Dacă minți o dată, minți mereu.

Spune că nu-i adevărat, că nu e adevărat.

Nu chiar.

Nu voiam s-o ucid. Am țintit spre o pasăre pe creangă.

Nu știu de ce, dar fereastra ei era deschisă.

Nu am văzut că vine și am apăsat trăgaciul.

Îți dai seama ce spui?

- Nu inventezi așa ceva, nu-i așa Marcel? - Trebuie să meargă la închisoare?

Nu știu, dar învățătorul vostru iese liber.

- Și apoi? - Apoi judecătorul decide.

Tatăl lui va învăța o lecție. El e responsabil.

Tata nu poate face nimic. Nu e niciodată acolo dimineața.

- Unde era? - Nu știu.

La cârciumă? Știi bine că face livrări doar după-amiaza.

Dimineața stă la cârciumă. Deci unde era?

Nu știu. Știu doar că nu e niciodată departe.

Era departe marți, între zece și zece și un sfert?

- Altfel l-aș fi auzit. - Te înșeli cu altă zi?

Aia e Maria. Vine zilnic acum.

Nu mai ai nimic de spus.

Rămâneți aici în cameră. Mă duc la tatăl tău.

- Cine e cel mai bun cu praștia? - Nu știu, domnule.

Sigur că nu.

- Bună ziua. - La ora asta spunem „bună seara”.

- Unde e tatăl lui? - Ghiciți.

Louise se dă deșteaptă, dar nu. Ca fiica mea.

- Ce facem aici? - Așteptăm Rateau.

- Va veni târâș pe jos acasă. - Du-te să-l aduci.

Așa sunt mai liniștită. Mi-ar prinde bine un pahar de vin alb.

- Unde e Marcellin Rateau? - În cămăruța. Doarme dus.

Beția i-a trecut. Să-l chem?

- Mai întâi ceva de băut. Mi-e sete. - E mai cinstit decât șeful lui.

- Cel puțin spune că-i sete. - Chemă-l.

- Merge? Câți degete sunt? - Sunt treaz, ce mai.

Rămân treaz în orice situație.

Sunt mereu în priză.

- Ați venit pentru băiatul meu? - Nu.

Am venit să vă deranjez.

Inspectore,cu pușca s-a tras de la înălțimea unui om, nu?

- Avansăm. - În privința băiatului tău, da.

Dacă e adevărat, nu poate fi el.

Bănuiați băiatul meu? Ce se întâmplă aici?

Ce ați scos de la el?

Joseph.

Ce i-ai spus? Ce știi tu? Stai în pat.

Ce te bagi?

Nu avea pușca în acea zi.

Era în pat, așa că am luat-o eu ca să alung pisicile.

Bătrâna aia putredă te înjura: nemernic, ticălos și bețiv.

Știi, mă descurc singur. Nu face rău nici unei muște.

Da, nu? Nu sunt exemplu bun.

Dar de când i-a murit mama, fac tot ce pot.

Hai, băiete, ne înțelegem bine, nu?

Nu sunt mereu drăguț cu el, dar nu se clatină niciodată.

Eu da, dar el niciodată.

Unii copii învață devreme. Veniți cu mine, domnule?

Erați beat dimineața?

Nu chiar. M-au dat afară din cârciumă. Nu trebuiau să facă asta.

Ce mai faci în afară de livrări și cârciumă?

Mă uit după băiatul meu. E des singur, nu e bine pentru un copil.

Și dimineața aia aveam chef de somn.

Și cine a împiedicat asta?

- Léonie. - Stătea fidela la locul ei.

Când m-a văzut, a început să urle și mi-a scos limba.

A zis porcării despre mama băiatului meu. El putea auzi.

Ați mers atunci la Joseph?

- De ce să merg? - Ca să-i împrumuți pușca.

- Cum adică? - Chiar când voia să tragă.

Nu sunteți în toate mințile. Pușca băiatului meu era la mine.

- Asta e o mărturisire, domnule Rateau. - Nicidecum.

Merita o lecție.

O lecție poate, dar nu moartea.

- A fost un accident. - Un accident, o prostie.

De ce nu crimă, domnule Rateau?

Vă sperie și pe dumneavoastră cuvântul ăsta, domnule Rateau?

- Luați-vă lucrurile și salutați-l pe Joseph. - De ce?

Ca să-i spui totul judecătorului, inclusiv despre fiul tău. Poate e blând.

Nu uita de calciu.

- Poți avea grijă de el azi? - Mă tem că va dura mai mult.

V-am auzit vorbind. O pedeapsă scurtă îi va prinde bine lui Rateau.

Trebuie să se lase de băutură. Fiți liniștit, eu am grijă de el.

Aștept. Când știi de ce aștepți, merită.

Nu uita că poți merge.

E cineva acolo?

Tatăl tău vine mâine acasă.

Cred că lui Joseph și Marcel îi va părea rău...

pentru ce au spus și făcut.

Dacă aș fi în locul tău, aș ține cont când îi vezi.

Mama ta e acasă? Să-i spun la revedere.

- Plecați? - Da.

- Sigur nu vreți să vă duc? - Mă așteaptă cineva.

La revedere, deși nu cred că vă mai vedem.

Dacă ajungi la Paris, ști unde să mă găsești.

- Ai terminat temele, Jean-Paul? - Nu încă.

Domnule Maigret, l-ați salvat pe tata.

Așa îi voi spune când vine.

Ai câștigat, așa i-am zis și mamei.

Îi pare rău că nu v-a mulțumit cum trebuie.

Și mie mi-a fost teamă, dar voiam.

Mă bucur că v-am văzut în realitate. Așa, acum mă semnez.

Jean-Paul Gastin, Saint-André, Charentes.