Original subtitles

Vreau să vii acasă.

Eşti aici de mult?

Eşti aici de mult?

- Pot să te ajut? - Salut.

- Eşti Michael Gozzi? - Da.

Asta e o citaţie pentru tribunalul din Marsilia pe 30 septembrie.

- Pentru ce? - Întreabă procurorul.

E drăguţ. E fiul tău?

Nu.

- Nu? - Nu.

- Al cui e? - Al vecinilor.

Să fii acolo. E a doua citaţie.

E duba ta?

Nu.

E a vecinilor.

Zephyr, vino.

- Ai vorbit cu el? - Nu.

Eşti sigur? N-ai zis nimic?

Bine. Te iubesc, scumpule.

Unde e sora ta? N-ai văzut-o?

Nor!

Vino încoace.

Ia-l pe fratele tău, începe să împachetezi, repede.

Laetitia!

Ce?

Trebuie să plecăm acum!

Un poliţist mi-a dat o citaţie.

De ce? Ce-ai mai făcut de data asta?

Nu ştiu. L-a văzut pe Zephyr. Am crezut că mor.

- I-a văzut? - Doar pe Zephyr.

Hai să mergem.

Tri... tri... tribunal...

Dă-mi-o mie!

Doar o secundă.

Nu e despre copii.

Ce bine!

Este...

E fosta ta familie care te-a luat în plasament.

- O plângere pentru hărţuire. - Ce?

După tot ce-au făcut, nemernicii mi-au trimis poliţia pe cap?

I-ai hărţuit.

Normal că i-am hărţuit!

Şi ce facem acum?

Ştiam eu că nu trebuia să declarăm...

- A trebuit! - De ce am declarat o adresă?

A trebuit, pentru că trebuie să muncim.

- Asta e clar. - Nu intrăm în gura leului.

Nu poţi face puşcărie pentru asta, aşa că mergi şi cere-ţi scuze...

Să-mi cer scuze?! Eşti nebună?

Eşti un idiot. Incredibil!

Ce idiot! Dacă nu mergi, ne vor căuta.

Ne vor găsi şi ne vor lua copiii!

Unde e?

- La Marsilia. - Nici gând!

Acolo sunt mama şi surorile mele. Nu, hai spre Spania.

Şi apoi? Nu avem acte pentru copii.

- Mergem când e linişte. - Eşti o pacoste!

O pacoste blestemată!

O pacoste blestemată!

Suntem proşti. Ştiam că n-ar fi trebuit să facem asta.

Acum e prea târziu. Aşa că gata. Nu are rost.

Îmi amintesc că n-am mâncat...

Hai, trezirea! Hai, ridicaţi-vă!

Opreşte-te!

M-ai speriat. Ce s-a întâmplat?

Ai dreptate, o să le arăt eu.

Gata cu jocurile. Îi dau în vileag. O să regrete că au mers la tribunal.

Aşa te vreau. Bine.

Mergem acolo, ne găsim de lucru, aşteptăm procesul...

Îi fac praf!

Foarte bine.

Perfect. Eşti sigur?

O să scriu tot ce mi-au făcut.

- E o idee bună. - Unde mergem?

Unde am crescut.

- O să-ţi vedem familia? - Nu, nu te îngrijora.

Ne umflăm obrajii ca să nu ne recunoască nimeni!

La naiba! Nu pot conduce!

Nu ştiu ce treaptă să bag pe drumurile astea! La naiba!

Fir-ar al dracului!

Nu, nu voi uita niciodată golful din Rio

Culoarea cerului din spatele Corcovado

Rua Madureira, strada unde ai locuit

Nu voi uita şi totuşi n-am fost niciodată acolo

Cânţi fals.

Eu cânt extrem de bine.

- Foarte bine. - Aşa-i?

- Nu, cânţi fals. - Şi tu, uneori.

Nu-i aşa că e frumos?

- Superb! - Priviţi priveliştea, copii.

Haide, scumpule, la culcare.

Nu, opreşte-te. Nu adoarme. Ce să fac?

Linişteşte-te. Uite la mama ta.

Cine-i acolo? Cine-i acolo?

Cine?

E bine, scumpule?

- Eşti obosită? - Puţin.

Culcă-te.

Închide ochii. Aşa.

Încetişor...

Eşti o pacoste!

Nu eşti bun de nimic!

- Mi-e foame. - Ne oprim curând.

Hai să ne oprim curând. Îi e foame, bine?

- Îi e foame. Hai să ne oprim. - Bine.

Nu-ţi face griji, scumpule.

- La naiba! - Rahat!

Pune-ţi centura.

- Ascundeţi-vă în spate. - Ascundeţi-vă. Repede!

Trageţi pătura peste voi.

- Bună ziua. - Bună ziua. Jandarmeria.

Opriţi motorul. Actele, vă rog.

Da, desigur.

- Ai actele? - Da.

Mulţumesc.

Mă întrebam...

Cum intri în poliţie?

Suntem jandarmi, nu poliţişti.

- Facem parte din forţele armate. - Adevărat.

O recomandaţi?

Uneori.

E slujba mea de vis.

Mi-ar plăcea să fiu jandarm.

Poftiţi.

- Mult noroc, atunci. - Mulţumesc.

Puteţi pleca.

- O zi bună. - La fel.

Mă omori, Laetitia! Copii, puteţi ieşi acum.

Dumnezeule!

- Eşti bine? - Da.

Pot rezista mult mai mult.

Serios?

Ieşi de pe drumurile principale. Vrei să conduc eu?

- Nu, conduci prost. - Mulţumesc!

Mamă, chiar vrei să fii poliţistă?

Pare că are probleme.

Hai să oprim.

- Nu oprim aşa repede. - Nu e treaba noastră!

Ce faci?

M-am răzgândit.

- Pot să vin şi eu? - Nu.

- Ai nevoie de ajutor? - Nu. Ba da.

Nu găsesc bateria.

Sub maşină?!

Nu pot deschide capota. Aşa că m-am băgat dedesubt.

Lasă-mă pe mine.

- Nu pot s-o deschid. - Uite, e o manetă.

Da, în regulă. E simplu.

Ce s-a întâmplat?

Nu ştiu.

Dintr-odată, n-a mai mers. Nici electricitate, nici lumini.

Aşa că am tras pe dreapta.

- Bateria e moartă. - E doar descărcată.

Ai cabluri de pornire?

Pune contactul.

Bravo! Super!

Mikado, uite!

Nu! La naiba!

Îndepărtaţi-vă de fum.

- Am zis să nu oprim. - Ce?

Am zis să nu oprim. La naiba!

- Ai inversat polaritatea? - Ce?

- Nu, n-am făcut-o. - Păi...

- La naiba! - La naiba!

- Cât îţi datorez? - 200 de euro.

100, 150...

- Factura dumneavoastră. - Mulţumesc.

Mulţumesc. O zi bună.

De ce nu mergi la un mecanic?

Nu e nevoie. Îmi cunosc furgoneta.

Ar trebui să comande piesa. Ar costa dublu.

E vina mea.

- Aş fi plătit eu. - E o risipă.

Tu plăteşti piesa, eu o montez.

Această dubă e casa noastră.

Ei bine... urmaţi-mă.

- Ce e? - Termină.

Nici gând!

E nebună!

E oribil!

- Ai salutat? - Stai puţin.

- Mergi şi salută. Hai! - Bine!

Bună.

Foarte frumos!

Poate folosi baia.

Eşti foarte amabil, dar suntem obişnuiţi.

Nu vrem să te deranjăm mai mult decât trebuie.

- Nu mă deranjează. - Piesa va veni în două săptămâni.

Două săptămâni? Nu se poate!

Ce o să faceţi?

Trebuie să stăm în zonă până la sfârşitul lunii.

Mikado are o programare pe 30 la Marsilia.

În timp ce aşteptăm piesa, am putea sta aici şi să dormim în dubă.

- Nu vă vom deranja. - Las-o baltă.

Vom merge într-un camping. E vreunul?

- Da. - Până vine piesa.

Am putea munci.

Reparaţii, grădinărit... Putem face tot felul de lucruri, nu-i aşa?

Putem. E un schimb corect, nu?

E puţin complicat. Nu ne cunoaştem.

Exact.

- Nici noi nu te cunoaştem. - Adevărat.

Ei bine, trebuie să mă gândesc. O s-o întreb pe fiica mea.

Putem rămâne măcar în seara asta?

Da, e în regulă.

Ce? Ai altă soluţie?

Vorbeşti prea mult. Nu ştim nimic despre el.

Du-te naibii!

Nu vezi ce fericiţi sunt copiii că ne odihnim puţin?

Şi mie îmi place aici.

5, 6, 7...

Devine mai greu. Nu forţa.

9... 10!

Bine. Acum uite. Câteva ture...

Ai făcut 10? Sunt cele mai importante.

Acum apasă uşor. Face să se întoarcă asta.

Acum fii foarte delicat!

Pune jos acul mic...

delicat, ca şi cum ar fi un fluture.

Nu-i rupe aripile.

Aşteaptă... Acum uită-te.

Apleacă-te. Vezi bucăţica aia de metal?

De acolo vine muzica. Butonul ăsta o va încetini.

Continuă, continuă...

Hai!

E foarte frumos aici.

Mulţumim pentru tot, pentru cină,

că ne-ai lăsat să stăm aici.

- Eşti foarte amabil. - Cu plăcere.

Ce fel de profesor eşti?

Enervant.

- Sâcâitor. - Nu, termină!

- Spune adevărul. - Am spus!

- Nu sunt sâcâitor. - Nu, e în regulă.

Mulţumesc! Dar nu e uşor să răspund.

Nici să-l ai pe tata ca profesor.

Aşa că nu ştiu cum sunt.

Ar trebui să fii în clasa mea, Nor.

Săptămâna trecută, mi-am dus clasa

la Paris să viziteze Muzeul Orsay.

Au pornit toate alarmele.

Unul dintre elevii mei era lângă un tablou.

M-am dus la el şi l-am întrebat dacă are legătură cu asta.

A zis: "Îmi pare rău, domnule.

N-am putut rezista să nu ating sânii din tablou."

N-a rezistat să nu atingă un nud din secolul XVI!

I-am zis: "N-ai rezistat. Te-ai dus direct la el."

Deci, el atinsese tabloul.

Directorul muzeului

a văzut că grupul meu a făcut-o.

În loc să-l pedepsească, am plecat. A fost amuzant.

Am râs ca nişte idioţi. Dar e amuzant, totuşi. Sâni din secolul al XVI-lea!

Am şi eu o poveste.

Nu l-am pedepsit cu adevărat, dar a trebuit să plecăm.

- Deci, sunt tare? - Am şi eu o poveste amuzantă.

Eram mic.

Mama era destul de mişto. Când mă lăsa cu surorile mele,

ne lăsa să dormim în patul ei...

şi să mâncăm ce voiam.

Îmi amintesc că lăsase o...

o cutie de ciocolată. Şi am mâncat-o pe toată.

Era delicioasă.

Când pleca, nu ştiam niciodată când urma să se întoarcă.

A plecat trei zile.

Am mâncat toată ciocolata din prima zi.

În a treia zi, nu mai aveam ce mânca.

Muream de foame, înţelegi?

Ne era foarte foame.

Şi atunci...

Ne-am hotărât să mâncăm hamsterul.

Dar nu ştiam cum să-l omorâm, înţelegi?

Surorile mele aveau doi ani.

Eram atât de neputincioşi!

Ce carte e asta?

Mi-a împrumutat-o Vincent.

Are toate cărţile din lume.

E drăguţ şi inteligent.

Păi, e profesor.

E foarte calm, comparativ cu voi doi.

- Pare înţelept. - Da?

Arată ca... un adult.

Un adult?

Arată bătrân.

- Ea zice că e mai deştept ca noi. - Vincent.

Aşa e, nu-i aşa?

Tocmai am făcut baie.

E atât de bine! O baie adevărată, cu multă apă.

Atât de liniştitor...

Vă vedem.

Scârbos!

Miroşi bine.

M-am dat cu parfum.

O sticlă pe care am găsit-o în baie.

Cred că e a soţiei lui.

Ea e moartă. Se vede când vorbeşte despre ea.

Termină.

Săracul de el.

E o nebunie.

Ce anume?

Că trebuie să râzi...

ori de câte ori e ceva trist.

Eşti frumos.

Termină!

Suntem lângă casă. Copiii sunt treji.

E în regulă. Putem merge mai departe.

Eşti prea relaxată.

Există reguli de supravieţuire. Nu-ţi lăsa niciodată garda jos.

O baie înseamnă să-ţi laşi garda jos?

Copiilor le place aici, nu?

Da. E grozav, nu?

E bine că sunt fericiţi.

- Nu vrei să fie? - Ba da... Ba nu!

Dar nu cu lucruri pe care nu ni le permitem.

Trebuie să luăm piesa aia

şi să revenim la viaţa normală, bine?

- Viaţa normală? - Da.

Ce?

Viaţa normală...

Ce e asta?

Cine naiba mă sună?

Dă-mi să văd.

E o avocată.

Vrea să pregătească procesul.

Trebuie să o suni înapoi.

Pare drăguţă.

- Ştii ce am făcut? - Nu, ce?

Mi-am pus balsam în păr.

Uite, e foarte moale.

- E aşa de mătăsos. - Nici nu trebuie pieptănat.

- Nebunie, nu? - Vreau şi eu o baie.

Puteţi să faceţi amândoi mâine dacă vreţi.

Ce faci?

Corectez lucrări.

Expresii din limba franceză.

E greu la şcoală?

Adică, la ce nivel e?

- Vrei să mergi? - Nu.

Nu am nevoie. Ştiu mai mult decât copiii de vârsta mea.

Nu ar avea niciun rost.

Mă descurc bine singură.

Dar sunt sigură că eşti un profesor grozav. Se vede.

Mulţumesc.

Citesc tot şi îmi amintesc totul.

Ştii, dacă ai merge la şcoală, ai învăţa multe alte lucruri.

Nu e doar franceză.

E şi matematică, biologie...

chiar şi sport.

Fac şi matematică.

Părinţii mei îmi cumpără cărţi despre tot, chiar şi ştiinţă.

Nu am nevoie să ştiu mai mult.

Uite. Vino aici.

Aşază-te aici.

- Nu mă crezi? - Ba da, sigur.

Vreau doar să văd ce poţi face.

Corectează asta pentru mine.

Asta e întrebarea.

Nu există acorduri.

Şi e o mare problemă de conjugare.

Lipsesc acordurile.

Şi e o mare problemă de conjugare.

Bravo!

Cărţile din biblioteca mea...

- Îţi plac? - Nu sunt o hoaţă.

- O să le pun înapoi. - N-am zis că eşti. Nor...

Îţi place să citeşti, nu?

Mi-au plăcut la nebunie.

Mai ales băiatul de pe insulă.

"Insula lui Arturo"! La vârsta ta, ţi-a plăcut asta?

Îmi place să citesc.

E ca o călătorie.

O fac mult pe drum.

Privesc oamenii în maşinile lor

şi îmi imaginez...

ce gândesc şi ce fac.

Asta fac scriitorii. Aşa gândesc.

Vei scrie o carte într-o zi!

- Mulţumesc, domnule. - Nu, spune-mi Vincent.

Nu sunt profesorul tău.

- Mulţumesc, Vincent. - Aşa.

- Aşteaptă aici. - Bine.

Atlas Geopolitic al Europei, 1990

Ce fac?

Da.

Nu...

Mă simt cam ciudat.

Nu ştiu.

Da, promit.

Nu ştiu, sunt doar obosită.

Aşteaptă...

Te sun înapoi.

Da, ne vedem.

- Eşti bine, scumpo? - Da, ce-i?

Nimic. Voiam doar să vorbim.

Vorbeam la telefon.

Poţi să o suni înapoi.

Eşti bine?

Da, de ce?

Doar întrebam.

Nu vorbeşti cu mine.

Ei bine, îmi fac griji.

Vreau să ştiu cum eşti.

Sunt bine, mulţumesc.

Bine atunci.

Prietenii tăi cu duba stau mult?

Nu fac probleme.

Bine, dar...

Nu vreau oameni aici. Mă enervează.

Au o viaţă grea. Poţi înţelege asta.

Încearcă să fii drăguţă cu copiii. Nu sunt la fel de norocoşi ca tine.

Nu...

- Sunt norocoasă? - Nu...

Nu asta am vrut să spun.

Lasă-mă.

- Thea, te rog... - Lasă-mă.

- Nu e... - Tată...

- Thea... - Tată, lasă-mă în pace!

Nimic nu va mai fi ca înainte. Nu te mai preface.

Tată, te rog, lasă-mă în pace!

- Thea... - Închide uşa.

Vreau să văd trucul de magie.

Trucul de magie!

Aterizarea copilului!

Nu!

Vreau să văd trucul tău de magie!

1, 2, 3, 4...

Doar unu acum.

Nu înţeleg.

Nu ştiu de unde am luat poneii. Cred că erau ai părinţilor mei.

- Nu erau ai vecinilor? - Da, ai dreptate!

- Ai călărit vreodată? - Nu.

Am avut doi ponei aici.

Nu erai prea mare?

Nu ai făcut poze?

Da, ne jucam de-a cavalerii. Am mereu idei grozave.

Am învăţat...

Nor, vino să te joci.

Da, scumpo.

Nor, vino să joci.

Nu, mai bine ne uităm la voi.

Da, sigur!

Thea, priveşte-l pe tatăl tău cum pierde.

Din contră. Suntem prea buni pentru voi.

- Vom vedea. - Nu va fi corect.

Tu joci cu Thea şi Laetitia. Nor şi cu mine vă vom bate.

- Eşti gata? - Vom vedea.

- Eşti sigur? - Haide.

Bine, să-i dăm drumul.

- Sunt obosită. - E distractiv.

Tu eşti arbitru.

Hai, să începem.

O să vezi, o să câştigăm.

Hai să le arătăm.

- Nu am chef. - Nici eu.

Hai, să începem!

Hai, scumpo. Ai grijă.

Nu o să...

Va trece? Nu, nu va trece. Acum? Nu.

Nu poate trece. Nu poţi.

Am zis că nu poţi.

Nu poate.

Gol. Unu la zero. Am început bine.

Nor...

Eu stau în poartă, sunt bătrân.

Haide, Thea. Şutează. Bine.

Asta e. Uşor...

Uşor, Mika. Eşti bine.

Nor, pasează.

- La naiba. - Eşti bine, tată?

Eşti bine?

- Eşti bine? - Da.

- Ochelarii mei? - Aici.

Ce nebunie! Vrei puţin gheaţă?

Nu, e în regulă.

Hei!

Uşurel. De ce ai făcut asta?

Eşti fragil.

- Mi-au intrat nişte aşchii. - Eşti fragil.

Continuaţi fără mine. E prea greu pentru mine.

- Se numeşte fotbal. - Joacă singur!

Mulţumesc, dragă.

- Du-te să te joci. - Nu, e în regulă.

Nu vreau.

Du-te.

Zephyr, du-te să te joci.

Nici tu nu vrei?

Ce riscă părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală?

Eşti bine?

- Putem vorbi puţin? - Sigur.

- Vrei ceva de băut? - Nu.

Mă face să mă comport ciudat.

Pe mine mă ajută să rezist.

Nu te mai preface că eşti drăguţ.

Mă enervează.

- Vrei să fim sinceri? - Da.

Nu o mai face pe tipul amabil.

Trebuie să vorbim.

Nor e fiica mea, bine?

Te văd.

Ce... Nu fac nimic. Pur şi simplu îmi place de voi.

Vrei să mi-o furi?

Şi pe soţia mea?

Nu le vei avea. Nu vor cădea în capcana asta.

Îmi ajung problemele mele.

Nu am nevoie să-mi faci altele.

- Ai probleme? - Da.

- Serios? - Soţia mea e moartă. Asta e o problemă.

Fiica mea nu vorbeşte niciodată despre ea.

Sunt aici, în casa părinţilor mei. Nu ştiu de ce.

M-am săturat de toate.

Nu am energie. Sunt blocat.

Mi-e frică să nu mă prăbuşesc.

Copiii mei...

Sunt foarte mândru că i-am făcut.

Că sunt alături de ei.

Că am propria mea familie.

Când mă gândesc la copilăria mea...

Întotdeauna mă gândesc la lucruri rele.

Mă gândesc la...

ce mi-a făcut nenorocitul ăla.

Nu ştiu de ce...

Au fost şi lucruri bune, de asemenea.

Au fost instructori care mi-au plăcut.

Am făcut lucruri.

O familie a fost grozavă.

Dar nu am rămas acolo.

Dar ce rămâne cu mine întotdeauna...

este furia.

Nedreptatea mă ţine treaz noaptea.

Ştiu exact ce vrei să spui.

- Eşti bine, scumpule? - Da.

- Ce? - Miroase îngrozitor aici!

- Ce faceţi? - Nebunie!

- Ascultaţi jazz? - Da.

Lucie a spus exact acelaşi lucru.

S-a gândit că eram cel mai penibil bărbat în viaţă!

Îmi plac discurile tatălui meu. Nu mă pot abţine.

Pot să iau ceva de băut?

Da, serveşte-te.

Haideţi să dansăm pogo.

- Pogo? - Da.

- Nu ştiu cum. - Normal.

Ai nevoie de muzică mai ritmată.

- Haide. - La naiba.

Haide.

Am nevoie de cineva să o interpreteze pe Antigona

şi cineva pe Ismena. Cine va fi Ismena?

- Eu. - Bine.

Julia, vreau s-o interpretezi pe Antigona.

Să începem, apoi analizăm.

Antigona, fiica lui Oedip, vrea să îşi îngroape fratele Polynices.

"Vrei să-l îngropi? Asta e împotriva legii."

"Polynices este fratele nostru.

Tu îl vei uita, dar eu nu."

Perfect. Ne oprim aici.

- Ce faci aici? - M-am înscris.

Serios?

Ei bine... minunat.

Atunci, vino la ore.

De ce eşti aici, domnişoară?

Sunt nouă.

Nu mi-a spus nimeni. Ai vorbit cu directorul?

Da, directorul i-a spus să vină la această oră.

E vecina mea.

Ei bine... în regulă.

- Cum te numeşti? - Nor.

E numele de familie?

Nu, e prenumele meu. Mă cheamă Nor.

Numele ei este Nor Martin.

Să reluăm lecţia şi să vedem dacă aţi recapitulat.

Care au fost primele state membre ale Uniunii Europene.

Franţa, Luxemburg, Italia, Germania şi Ţările de Jos, în 1957.

Bine. Dar ridică mâna întâi.

Dar era răspunsul corect.

a, dar ridică mâna mai întâi.

Aşteaptă permisiunea ei să vorbeşti.

Cine poate să-mi spună...

ce ţară are capitala la Praga?

- Maxence? - Cehia.

Nu, Cehoslovacia.

Asta a fost în secolul trecut.

Nu înţeleg, am dreptate.

Nu, Cehoslovacia a încetat să existe în 1992.

E răspunsul corect.

Bine, Maxence.

Lasă-mă în pace!

- Ce s-a întâmplat? - Te urăsc!

Tâmpiţilor!

Nu pot face nimic cu voi!

M-am săturat!

Nu pot trăi viaţa asta de rahat!

Lasă-mă în pace.

Eşti bine, micuţă cioară?

- Bună. - Ce faceţi?

Nu e prea greu?

Profesoara aia e foarte înspăimântătoare.

- Ce-i cu asta? - Nu ştiu.

Ai făcut o impresie pe cinste.

Mi-a plăcut.

În sfârşit puţină atmosferă.

S-a dat peste cap.

Ce spectacol!

Am râs cu lacrimi.

A fost foarte distractiv!

Chiar citeşti cărţi din anii '90?

Da, uită-te la costumul ei de baie.

Nu ştiai că trebuie să ridici mâna?

Nu, altfel aş fi făcut-o.

Ce făceai înainte?

Nu ai fost niciodată la şcoală?

Nor, e în regulă!

Face mereu asta?

- A plecat. - S-a dus la fund.

Înoată la fel de repede cum aleargă.

- Unde e? - Nu a mai ieşit la suprafaţă.

- A ieşit? - Nu.

Dă-i timp.

Nu o văd.

- E pe mal? - Nu.

Nu glumesc, nu a ieşit la suprafaţă!

Unde e?

Mă duc să o caut pe acolo.

Şi acum? Chem ajutoare?

Nu, e supărată, va reveni.

Dar eu plec. Scuze.

Şi eu plec.

- Mulţumesc pentru nimic. - Şi eu.

Minunat.

- Unde ai fost? - Nu am vrut să vă văd

Glumeau. Nu a fost cu răutate.

Nor, te rog...

Nu exist.

Cum adică?

Oficial, nu m-am născut.

Nu exist cu adevărat.

Deci, nu te poţi înscrie la şcoală?

Pot să dispar.

De când eram mică...

Pot să mă integrez complet.

E un sentiment extraordinar.

Te iubesc...

Poftim.

Te iubesc.

Mă iubeşti?

Chiar m-ai speriat.

Bună. Am un colet pentru Michael Gozzi.

Mulţumesc.

Mulţumesc.

La revedere.

Vine.

Nu-mi place!

Protejează-mă!

Zephyr, protejează-ţi mama. Bun băiat.

Dansul m-ar fi distras.

Am văzut-o pe Nor la şcoală.

E grozav că ai înscris-o.

Are potenţial.

- Tată... - Ce?

Serios?

Ce?

Nor, vino încoace. Hai!

Nu m-am înscris.

Nu am completat niciun formular. Am vrut doar să văd.

Scuze. Am stat doar la o oră. Nu le-am dat numele meu.

E în regulă, scumpo.

Ştii că tata exagerează mereu.

Nu exagerez! Trebuie să înţeleagă.

Ştii ce se va întâmpla?

Vei ajunge într-un cămin, cu un număr de dosar. Şi fratele tău.

Vei fi singură. Asta vrei?

Vei strica tot ce am făcut pentru tine!

Vei fi ca noi: o paria!

Asta vrei?

- Da? - Nu!

Gata, ajunge. A înţeles acum.

Vino aici. Trebuie să vorbim.

Îmi pare rău.

Spune ceva.

Nu, eşti un nenorocit.

Vreau doar să o protejez.

Creşte.

Nu poţi să-i opreşti viaţa.

Nu-i opresc viaţa.

Vreau să vadă de unde venim.

Nu vreau să ştie de unde vin

sau să mă vadă aşa.

Lăsă-ne în pace.

Nu am timp.

E important.

Nor ţi-a spus despre viaţa ei?

Puţin.

Şi cum e cu părinţii ei?

Nu.

- Mi-ai spune, nu? - Da.

Mi-ai spune?

Da, ţi-aş spune.

Sigur că nu vrei să vin şi eu?

Nu-ţi face griji.

Domnule Gozzi?

Bună, sunt dna Berger, avocatul dumneavoastră. Am vorbit la telefon.

Vă sfătuiesc să recunoaşteţi faptele.

Doar spuneţi că promiteţi să nu îi mai sunaţi.

Nu ar trebui să fie prea stricţi de data asta.

Mă îndoiesc că veţi fi amendat. Voi încerca să obţin o pedeapsă cu suspendare.

- Bine. - Întotdeauna cu faţa la instanţă.

Vorbiţi doar când vi se cere, bine?

Şi spuneţi "Onorată instanţă".

Bine?

Cunoşti legea?

Da, e meseria mea.

Declararea copiilor...

Ce se întâmplă dacă cineva nu-şi declară copilul?

- De ce întrebi? - Ca să ştiu dacă e obligatoriu...

dacă voi avea vreodată un copil.

Asta e altă problemă. Să ne concentrăm pe azi, bine?

Am pregătit totul.

Ca să nu uit.

Bine. Vei vorbi la final, aşa că poţi adăuga ceva dacă vrei.

- Bine. - Eşti pregătit?

Să mergem.

Domnule Gozzi, în calitate de inculpat,

sunteţi acuzat,

că în perioada 2018-21, neacoperită de termenul de prescripţie,

aţi efectuat apeluri telefonice răuvoitoare şi ameninţări

către Daniel şi Brigitte Lavernais,

conform articolelor 222-16 şi 222-18 din codul penal.

- Dnă avocat, renunţaţi la ele? - Da, onorată instanţă.

Aveţi dreptul să răspundeţi la întrebări,

să faceţi declaraţii spontane sau să păstraţi tăcerea.

Nu i-am ameninţat, doamnă... Scuzaţi, onorată instanţă.

Nu am...

Nu înţeleg cum e posibil.

Ei sunt vinovaţi, m-au abuzat...

ani de zile când eram copil.

Doar i-am sunat... uneori.

Merită închisoare pentru ce au făcut.

Domnule Gozzi, avem înregistrări

ale apelurilor dumneavoastră către reclamanţi.

Aceste apeluri provin clar de pe telefonul dumneavoastră mobil.

Putem asculta câteva, vă rog?

Ştii cine e, nenorocitule?

Nu mai am 10 ani, nu mi-e frică de tine.

O să-i spun soţiei tale tot.

Crede că eşti normal. Eşti un gunoi.

O să plăteşti, nenorocitule.

Ei sunt cei care ar trebui să fie condamnaţi.

- Ar trebui. - Recunoaşteţi că aţi făcut apelurile?

Nu înţelegeţi.

- Am... ceva de citit. - 40 în 2018,

25 în 2019, 18 în 2020.

Încă au copii în plasament.

Pedepsiţi-i. Sunt periculoşi.

Nu puteţi... Eu sunt victima.

Trebuie să auziţi ce mi-au făcut.

- În 2001, aveam 10 ani... - Ajunge.

Făceam în pat. Mi-a frecat faţa în urină.

- Dle Gozzi, asta e intolerabil. - E şi mai rău...

Sunteţi inculpat.

Nu sunt aici să judec un caz de abuz asupra copilului.

Ca să depuneţi plângere, vorbiţi cu avocatul dumneavoastră.

Calmaţi-vă. Sau vă voi scoate din sala de judecată.

În ceea ce priveşte personalitatea dumneavoastră, văd că nu aveţi cazier.

Locuiţi la casa lui Vincent Morucci

şi lucraţi sporadic.

Aţi fost dat în plasament la vârsta de 6 ani

şi aţi fugit la 17 ani, fără să vă întoarceţi.

Da, am fugit.

Bine...

Cum vă vedeţi viitorul?

Poţi promite că nu veţi repeta ameninţările

şi apelurile răuvoitoare la adresa soţilor Lavernais?

Da.

Nu-i voi mai suna.

Sunt bine acum.

Nu se va mai întâmpla.

Foarte bine. Nimic de adăugat?

Acum avocatul reclamantului.

Mulţumesc, onorată instanţă.

Clienţii mei

au suferit mult din cauza apelurilor repetate ale inculpatului.

Prin urmare,

solicită despăgubiri

de 5 000 de euro

pentru prejudiciul moral suferit

şi tratamentul medical rezultat.

Mulţumesc, domnule avocat. E rândul dumneavoastră, doamnă procuror.

Mulţumesc, onorată instanţă.

Mai întâi, aş dori să subliniez

că domnul Gozzi a făcut ameninţări şi aici,

deci starea lui de spirit nu s-a schimbat.

Pe lângă apelurile frecvente, situaţia sa precară

nu ne-a permis să-l găsim cu uşurinţă şi nu a venit niciodată la tribunal.

De aceea cer ca domnul Gozzi să fie condamnat

la un an de închisoare, cu 6 luni de suspendare.

Mulţumesc, doamnă procuror.

Doamnă Berger, e rândul dumneavoastră.

Puteţi să vă aşezaţi, domnule Gozzi.

Domnule Gozzi, luaţi loc.

Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor,

domnul Gozzi a avut o copilărie dificilă

şi a încercat să o explice în felul său.

Ceea ce aţi numit o atitudine inacceptabilă

este de fapt multă suferinţă.

După cum aţi spus, acest caz nu este despre abuzul asupra copilului.

Cu toate acestea...

cu toate acestea...

contextul la care s-a făcut referire

nu poate fi ignorat în decizia dumneavoastră,

pentru că acest context

a modelat personalitatea omului pe care îl judecaţi.

Domnule Michael Gozzi, după deliberare,

instanţa vă găseşte vinovat pentru acuzaţiile aduse.

Prin urmare, vă condamnă la 4 luni de închisoare cu suspendare.

Nu veţi merge la închisoare

decât dacă comiteţi o altă infracţiune în următorii 5 ani.

Vrei nişte apă?

Nu mi-e sete.

Cafea? Vin?

Nu, nimic.

Am fost la tribunal.

Eram prin zonă. A trecut mult timp...

Mai bine ai fi sunat înainte.

Nu vrei să ştii de ce am fost la tribunal?

Nu te interesează?

Presupun că ai greşit.

Nu?

Când te-am văzut ultima dată?

Nu ştiu... Cu mult timp în urmă.

Te-ai schimbat destul de mult.

Ai numărul meu.

Nu mă suni.

Dacă vii doar ca să critici, nici nu te obosi.

Am problemele mele.

De ce nu m-ai luat înapoi niciodată?

De ce m-ai lăsat la acele familii în plasament?

Nu a fost uşor...

- Nu a fost uşor. - Nici pentru mine!

Nici pentru gemeni.

Păi, am avut probleme.

Şi tu ai fost greu de gestionat.

Ştii cum îmi spuneai?

"Doamnă"! Exact. "Doamnă"!

Nu râde, nu e amuzant.

Nu e amuzant să auzi asta în faţa tuturor!

Mi-a fost atât de ruşine.

De ce nu-mi spuneai "mamă" ca ceilalţi copii sau Maryline?

Maryline! Eşti nebună?

De ce nu spui că-ţi pare rău?

Nu, nu spun.

- Cine face asta? - Gemenii îmi spune "mamă".

Tu nu eşti mamă. Cine îşi tratează astfel copiii?

- Nu sunt mamă! - Cine face asta?

Nu sunt mamă...

Am fost un câine care îşi aştepta stăpânul.

Dacă nu sunt, din ce ai ieşit tu?

Mai şi semănăm.

Da...

- Trebuie să plec. - Mergi.

Revino dacă vrei.

Dar sună înainte.

Pe curând.

Deci?

Nu au citit ce am scris.

Serios?

E oribil.

- Nu mi-ai spus tot. - Nu.

Michael?

Am primit chitanţa pentru colet.

Pentru alternator?

Uite, a fost livrat.

Unde l-ai pus?

- Ce? - Alternatorul.

Ce?

Vrei să rămâi. Nu minţi.

Nu ştiu.

La naiba cu alternatorul tău nenorocit!

Ce-ai făcut? Ţi-ai pierdut minţile?

Deci?

Spune. Spune ce ai făcut.

Eu l-am luat.

Eu.

Eu sunt cea care vrea să rămână.

Îmi pare rău.

- Mulţumesc, Vincent. - Pa, Laetitia.

Placăm devreme. E timpul de culcare.

Nu vreau să merg.

- Du-te la culcare. - Nu!

Haide.

- Hai, Thea. - Aşteaptă...

Haide.

Dă-i drumul.

Haide.

Vino încoace. Ce s-a întâmplat?

Îi laşi să plece?

Ce altceva pot să fac?

Opreşte-i.

Nu pot.

Tată...

Trebuie să-ţi spun ceva.

Ce-i asta?

Bună ziua.

Ce-i asta?

Eşti Michael Gozzi?

Ce treabă ai cu el?

Am primit o citaţie. Vrem să vii să vorbim.

Aceasta este proprietate privată.

Nu-ţi face griji, vrem doar să vorbim. Văd că sunt şi copii.

Salut, copii.

Bună. Eşti Laetitia Dumas?

Ce vreţi?

Doar să vorbim. Veniţi cu noi la maşină şi vorbiţi cu judecătorul.

- Avem câteva întrebări. - Auzi!

Calmaţi-vă, domnule. Copiii...

- Plecaţi! - Calmaţi-vă, domnule.

Trebuie doar să cooperezi.

Spuneţi-le copiilor să vină cu noi.

Urcaţi în dubă.

Am spus să plecaţi!

Calmaţi-vă. Calmaţi-vă.

Haideţi, copii.

Dă-te de pe mine!

Dă-o la o parte.

- Las-o în pace! - Nu se întâmplă nimic.

- Calmaţi-vă. - Dă-te! Nu o atinge!

Dă-te de pe ea!

Dă-i drumul.

- Las-o! - O să-l revezi pe tatăl tău.

Dă-te!

Nu aveţi dreptul! Niciun drept!

Tată!

Dă-te de pe mine!

Dă-i drumul! Nu o mai atinge!

- Nu o atinge. - O să o vezi din nou.

- Veţi fi împreună. - Calmaţi copiii, doamnă.

Totul va fi bine, da?

Nu ni se poate întâmpla nimic.

Draga mea, ne vom vedea foarte curând, bine?

Zephyr...

Vino încoace.

Va fi bine.

Dă-le să bea apă.

- Le vom da. - Le vom da, nu-ţi face griji.

- Mulţumesc, doamnă. - Va fi bine.

Draga mea, te iubesc.

Mă tot gândesc la momentul când am plecat de la spital cu acel bebeluş.

Ne era frică să nu fie dată în plasament.

Ne-am aşezat pe iarbă, privind cerul.

Laetitia a spus: "O va chema Nor.

Norii merg unde vor ei.

Va fi liberă.

Va face ce vrea."

Dar copiii nu decid lucrurile.

Credem că sunt fericiţi,

pentru că zâmbesc,

pentru că ne iubesc.

Dar au de ales?

Am ajuns la închisoare pentru prima mea condamnare.

Nu aş fi putut fi afară cu ei, într-un cămin.

Laetitia a primit o pedeapsă cu suspendare.

Şi-a găsit un loc de muncă la restaurantul din sat.

Judecătorul i-a permis în cele din urmă să ia copiii.

Vincent a ajutat-o să găsească o locuinţă.

E ciudat, nu mă mai înfurii.

Numărul 1, vă rog.

Haide.

Ziua eliberării.

Minunat!

Pentru prima dată, sunt calm.

Nu mi-e frică pentru că s-a întâmplat ce era mai rău.

Semnează în stânga jos.

Traducerea: FAST TITLES MEDIA