Original subtitles

Jules?

Pot să te întreb ceva?

Încearcă.

De ce trebuie să mergem în noiembrie brusc în sălbăticie?

Această „sălbăticie” e satul copilăriei mele.

Unde nu m-ai dus niciodată.

De ce acum da? E ceva de sărbătorit?

O crimă va avea loc în biserica din Saint-Fiacre...

în timpul slujbei de dimineață de Ziua Morților.

Scrisorile anonime le aruncați, nu-i așa?

Asta era ieri în cutia noastră poștală. Aproape am rupt-o.

Am fost corist zece ani în acea biserică.

Dintr-odată, totul mi-a revenit în minte.

Și atunci am pus scrisoarea în buzunar.

Chiar crezi că se va întâmpla ceva?

Tu ce crezi?

Tocmai am auzit că fiul risipitor s-a întors. N-am putut să cred.

Doamna Maigret, presupun? Contesa de Saint-Fiacre.

Îmi face plăcere să cunosc soția marelui nostru om.

Chiar făcea parte din familie.

A trecut mult timp. Dar încă mi-l amintesc ca și cum ar fi fost ieri.

Îl găseam frumos pe atunci. Dar asta nu te surprinde.

Mergi la mormântul părinților tăi?

Soțul meu îl admira pe tatăl tău. Adesea se plimbau împreună în parc.

Credea că vei prelua rolul tatălui tău. Pentru el era clar ca lumina zilei.

Asta era expresia lui preferată.

De asta era furios când ne-ai abandonat.

Atunci a fost foarte nerezonabil. Din păcate.

Nu, eu am fost nerezonabil. De aceea nu am îndrăznit să mă întorc.

Păcat, erai doar un copil.

Soțul meu ar fi vrut să te mai vadă măcar o dată.

Spunea tuturor că te-a alungat...

pentru că ai fi fost mai deștept decât el ca administrator.

Îmi imaginez scena.

Îmi plăcea de el. - Și lui de tine.

Ai avut dreptate să pleci.

Cu câțiva braconieri de aici ți-ai fi irosit talentul.

Te las acum.

Avem multe de recuperat. Vii mâine la cină?

La opt și jumătate fix, ca pe vremuri. - Mulțumesc, doamnă contesă.

Contesă? Vei lucra din nou la castel?

Pe mâine, doamnă.

Ora șapte.

Mergi la împărtășanie? - Nu înainte de micul dejun.

Cafea? - Cu plăcere.

Două cafele. - Nu preferi să mai stai în pat?

Dacă chiar se întâmplă ceva? Nu vreau să pierd asta.

Cheamă un doctor. - Repede, Emile.

Trebuie dusă la castel.

Uite-l pe fiul meu cu doctorul.

Fiul ei trebuie avertizat.

E grav?

E moartă.

Nu știu ce părere ai, dar eu am nevoie de o cafea.

Ce s-a întâmplat?

Dragă Alice, mai e cafea?

Am făcut pentru doamna.

O vom pomeni. Deși cafeaua nu-i făcea bine.

Nici măcar cafeaua lui Alice, care, sincer, e de nebăut.

Zahăr.

Dar nu asculta.

Veneam des pe aici. La fel ca preotul.

Dar nu urma nici sfaturile mele, nici pe ale lui.

Ce vreți să spuneți? - De cât timp n-ai mai fost aici?

Domnul Jean vrea să ia micul dejun. - În sufragerie?

În dormitorul lui.

Cine e domnul Jean? - Tipul slab în halat de mai devreme.

Muzicianul slab al cărui talent îi plăcea mult contesei.

Vreți să spuneți că contesa... - Inima își urmează propriul drum.

Și alte organe, după cum știi.

Prietena noastră iubea tinerețea.

De ce vă răzbunați, doctore?

Atâta amărăciune pentru o moartă care v-a fost pacientă și prietenă.

Apreciez prospețimea minții tale.

După 30 de ani de serviciu, e frumos. Dar greșești:

O adoram pe contesă.

Îți ascunzi bine sentimentele.

Ai observat bine, da.

Par cinic, dar e ca să nu plâng.

Ar trebui să-mi vezi mâinile.

De când au atins inima ei moartă, îmi tremură.

Nu, comisare, nu sunt băutor.

Cine semnează certificatul de ce deces? - Eu, evident. Cine altcineva?

Atunci vreau să mai aștepți puțin.

Pentru ce? - Până când se stabilește cauza morții.

O știu. Avea de ani de zile probleme cu inima. Asta a ucis-o.

Nu a ajutat-o nimeni cu puțină otravă?

Cu otravă?

Ești obsedat. Deformație profesională pură.

O crimă va avea loc...

Incredibil.

Zici bine.

Și totuși s-a întâmplat.

Excelent.

L-am sunat pe contele la Paris. Va fi aici în două ore.

Două ore? Mie mi-a luat trei ore.

Contele e cam nesăbuit.

E contesa chiar moartă? - Da.

Un atac de cord grav. - Nu poate fi o coincidență.

Cum adică coincidență? Pot să iau un pahar de vin alb?

Un pahar mare. Pentru șoc.

E cam tare. Trebuie să te obișnuiești.

El nu are probleme cu asta. - Mulțumesc, doamnă.

Nu vrei să mă mai recunoști acum că ești comisar?

Șura, balta cu broaște...

Marie? - Da, Marie Tatin.

Nu te-am uitat.

Vino-ncoace.

Asta-mi place. Mariuța...

Nu mai știu ce năzbâtii făceam pe atunci.

Eu știu.

Păcat, contele tocmai pleacă. Dacă știam că ești aici...

Nu-i nimic. - Îl cunoști?

Ultima oară când l-am văzut, avea cinci ani.

Am încercat să găsesc cuvinte de consolare.

Dar n-am fost niciodată în relații apropiate cu el.

E un om ciudat. Duce la Paris o viață care...

Am auzit.

Unde sunt lucrurile contesei? - Totul e aici, pe masă.

Păcat că trebuie să treci prin acest necaz.

Sigur e plăcut să fii din nou în locurile copilăriei tale.

Așa e. - Eu sunt din Paris.

Dar viața acolo a devenit atât de dură. Nu crezi?

Moralitate, decență, spiritualitate, oamenilor nu le mai pasă.

Oamenii simpli nu-și pun întrebări. Credința lor mută munții.

Ei vor sta într-o zi alături de Dumnezeu.

În Saint-Fiacre mă simt acasă.

Aici oamenii nu se lasă duși de patimi periculoase.

Aici mi-am regăsit încrederea în om. Era greu de găsit.

Da, da. - În război am fost capelan.

Armata mai are disciplină. Găsești așa ceva azi?

Unde e cartea de rugăciuni a ei? - Pe masă.

Eu însumi am pus-o acolo. - A dispărut.

Contez pe tine să o găsești, domnule preot.

Domnule.

Știu unde e cartea de rugăciuni.

Spune-mi. - Ești polițist?

Nu s-ar zice.

Unde e cartea de rugăciuni?

Cum te cheamă? - Ernest.

Nimeni nu ne poate auzi, Ernest. - Nu vei spune nimănui?

Nici măcar la spovedanie. - Promiți?

Nu acum. Mai târziu.

Cu toată agitația, nu ți-am dat mâna astăzi dimineață.

Aproape că aș fi avut slujba ta. - Da, se tot amintește asta.

Mai ales de fiul meu. Vrea să-ți urmeze exemplul.

Vrea să plece de la castel, să realizeze ceva.

Nu trebuie să plece de la castel pentru asta. Uită-te la tatăl meu.

Și la tine, Gauthier. - Mulțumesc, domnule.

Nu-mi mai spui domnule, nu? - Atunci ce?

Maigret sau așa ceva?

Aș putea vorbi cu domnul conte pentru o clipă?

Acum? Îl întreb.

Mă schimb. Ce e? - Comisarul Maigret e aici.

Vrea să vorbească cu tine. - Spune-i să aștepte în salon.

Nu, roagă-l să vină aici.

Intră.

Cineva care mi-a șters fundul cândva nu se sperie de picioarele goale.

Nu, dar aș fi putut aștepta. Am venit să-mi exprim condoleanțele...

Mulțumesc. La fiecare deces în familie îmi pun acești pantaloni.

Cu tot mai multă dificultate.

Dar de data asta situația e fără speranță.

Nu beau pentru moartea mamei mele. Am avut o noapte grea.

Un pahar de șampanie la micul dejun face minuni.

Vrei și tu? - Nu, am avut o noapte liniștită.

Ești mult mai înțelept decât mine.

La Paris, cu un grup de prieteni, am fondat un club. Eu sunt președintele.

Clubul Domnilor. Ne întrunim întotdeauna noaptea, în cluburi de noapte.

Azi-noapte, ședința a durat până la șase. Abia ajunsesem acasă...

când a sunat Gauthier.

Săraca mamă. N-a știut niciodată cât de mult mi-a lipsit.

Ce vrei să spui?

N-am mai fost aici de peste un an.

Am avut dispute aprinse și prostii mărunte.

Acum s-a terminat.

Vreau să-ți arăt ceva.

A fost alaltăieri în cutia mea poștală.

Atunci de ce a murit? Evident, nu de un atac de cord.

Doctorul spune că da. E sigur de asta.

N-am înțeles niciodată de ce nu l-a dat afară pe omul ăsta.

E îndrăgostit de ea de 20 de ani. Nebunește.

Când trăia tata, mai mergea. După aceea, a devenit o farsă.

El voia, dar nu avea voie.

Cred că, în timp, a ajuns să o urască.

Ai rămâne cu un doctor care te urăște?

Vino cu mine. Vreau să-mi iau rămas-bun de la mama.

Mă așteptam să fii deja în camera ei. - Neras și mirosind a curve?

Aici nu merge așa.

Dezgustător. Măcar bunele maniere ar fi putut să i le bage pe gât.

Mama nu se putea abține să nu joace rolul lui Pygmalion.

Firește, se îndrăgostea de statuile ei, care nu erau mereu de marmură.

Of, Maigret, ce tristețe.

Care e, mai exact, cauza morții?

Inima, bine. Dar ce înseamnă scrisoarea aia?

Asta încerc să aflu. De ce mi-a fost trimisă mie scrisoarea?

Pentru că ești celebru. Ia-o ca pe un compliment.

Nu, autorul crede că sunt un prost, care stă cu nasul în față...

și nu găsește nimic. Și asta mă enervează.

Ce vei face acum? - Ce fac de obicei.

Plec.

A, da. Ai cartea de rugăciuni a mamei tale?

Preotul avea geanta ei, bastonul, o mănușă și cartea de rugăciuni.

Ai luat cartea ca amintire?

Nici vorbă. Mai degrabă aș fi luat bastonul.

Poate te șochează. Dar nu sunt ipocrit.

De la bideu la agheasmatar e normal în familia noastră. Nu și pentru mine.

Respect anumite lucruri. Așa e după zece ani cu iezuiții.

Poate ai băgat-o în buzunar fără să gândești, după un astfel de mesaj...

Stilul meu de viață poate afecta creierul. Dar nu am ajuns încă acolo.

Mergi cu mine până la mașina ta?

De ce?

E încuiată? - Aici, niciodată.

Aici poate se fură cărți de rugăciuni, nu mașini.

Ce faci? Ți-am spus că n-am cartea aia.

Ia te uită...

Ce mai e și prostia asta?

Nu e o prostie.

E o crimă.

Contele Maurice de Saint-Fiacre s-a sinucis.

Neînțelegerile cu mama sa ar fi fost motivul.

Nu știu dacă plec. Nu mă pot decide.

Nimic nu mă oprește. Doar conștiința. Ridicol.

Tatăl tău? - Evident, da.

Castelul e totul pentru el.

Dar nu pentru mine. Și nu înțelege asta. - Normal. Va fi bine.

Chiar dacă aș pleca, totuși...

El a sacrificat atât de mult. Pentru castel, pentru mine.

E bine că te gândești la asta. Nu te grăbi.

Dar trebuie să faci ce vrei tu.

Tu ai fost atât de curajos. - Curajos? Dimpotrivă.

Mi-era frică să nu mă închidă în castel.

Am fugit. Nu tocmai o faptă eroică.

Preotul vrea să rămân. Îl ajut uneori, cânt la armoniu.

Mă apreciază mult. Nu mai poate fără mine.

Îmi aranjează o bursă. Crede că ar trebui să devin învățător.

Frumoasă meserie.

Să alergi toată viața după copii?

Infractorii, din fericire, aleargă mai încet.

Vrei să mă întorc mai târziu?

Nu, stai. Cu toată agitația, abia am apucat să vorbim.

Pot fuma? - E camera ta.

De când ai hanul ăsta?

Pe 4 mai anul viitor se fac zece ani.

Merge? - Binișor.

Nu la fel de bine ca în timpul ocupației, desigur.

Atunci mergea fantastic.

Duminica veneau oameni din oraș, cu stomacul gol și buzunarele pline.

Seara era exact invers. Noi aveam de toate, ei nimic.

Acele vremuri nu se mai întorc. - Și bine că e așa.

Nu era asta piață neagră? - Bineînțeles că da.

Dar nici jandarmii nu se dădeau în lături de la o gustare.

Înțeleg.

Ai rămas în Saint-Fiacre tot timpul ăsta?

Ce altceva? - Ai lucrat la castel?

Ca toate fetele din sat. Părinții mei țineau strâns la bani.

Ai lucrat mult acolo? - Stai să mă gândesc...

Până m-am măritat. Cam opt ani.

Îl cunosc pe soțul tău? - Nu, nu era de aici.

Venea din celălalt capăt al departamentului.

Ai fost fericită cu el? - Uneori da.

Când era treaz, putea fi drăguț.

Dar nu-l chema Jules. Dacă înțelegi ce vreau să spun.

Deci cunoști pe toată lumea care a lucrat la castel.

Da, încă mai știu. De ce?

Sunt oameni printre ei care o urau pe contesă?

Asta e, deci.

Mi s-a părut ciudat tot interesul ăsta.

Drăguț, dar ciudat.

Ar fi prea frumos.

Toată lumea o plăcea pe contesă.

Era amabilă.

Știu doar o persoană de aici care avea porniri criminale.

Aia sunt eu. - Voiai s-o omori?

Nu, Jules.

Pe tine aș fi putut să te omor.

De ce m-ai părăsit de pe o zi pe alta?

Ce ți-am greșit? Ce era în neregulă?

Tatăl tău nu mă plăcea?

Îți stăteam în calea carierei? Nu mă mai suportai?

Sau aveai pe altcineva?

Răspunde, Jules.

Acum poți spune, nu?

La vârsta noastră, nu mai trebuie să mințim.

Am să-ți mărturisesc ceva, Marie.

De 30 de ani pun întrebări. Nu știam cum e să fii interogat.

Dar datorită ție...

acum știu cât de neplăcut e.

Tu ești, Maigret? Te așteptam.

Așa am înțeles.

Îmi cer scuze. Probabil mă consideri un bădăran.

N-am fost niciodată atât de nepoliticos.

Ți-am răspuns?

Ai plecat fără să spui nimic.

Aproape în fugă. - Nu mă miră.

Și, firește, n-ai înțeles nimic.

Nu-mi mai puteam ține lacrimile.

Ai ratat un spectacol frumos și rar.

Al 17-lea conte de Saint-Fiacre bocind de mama focului.

Remușcări?

Probabil așa se cheamă. Nu cunosc sentimentul.

Dar deodată am realizat ce am făcut.

Mă iubea, Maigret.

Asta a ucis-o.

Eu am judecat-o...

am condamnat-o...

și am ucis-o.

Tu?

Da, eu.

De peste un an refuzam să vin aici.

Dar ar fi trebuit să fiu aici, să vorbesc cu ea...

s-o iau în brațe. Atunci ar fi fost în viață.

Absurd.

Ne iubeam, dar nu ne puteam spune asta.

Asta a fost. Scuze că mă dau în spectacol. Probabil mă găsești ridicol.

Nu e treaba mea să-ți judec comportamentul.

Vreau să aflu ce s-a întâmplat. De aceea îți repet întrebarea:

Ai luat cartea de rugăciuni a mamei tale?

Nu.

Deci n-ai pus-o în mașina ta? - Om bun, curăță-ți urechile.

Scuze, m-am lăsat dus.

Noroc. Nu bei? - Nu mi-e sete.

Refuzi un whisky de 30 de ani? - Eu plec.

Cu secole în urmă, cineva a refuzat un pahar de la un Saint-Fiacre.

Asta i-a adus moartea.

Nu sunt o figură istorică.

Așadar, voi ridica acest pahar nobil...

în memoria tatălui tău, care mi-a oferit primul whisky aici, în bibliotecă...

primul meu whisky.

Am vorbit cel puțin o oră cu Emile.

Parcă mă auzeam pe mine.

Vrea exact ce voiam și eu atunci.

Nici el nu vrea să-i urmeze tatălui său.

Ce i-ai recomandat? - Să plece.

La asta se gândește. Dar mai ales să nu strice nimic.

E mult mai matur decât eram eu.

Mai echilibrat și...

E un băiat bun. - Bună seara, domnule.

Bună, Marie. E cam răcoare.

Pot să vin mai târziu la castel să spun o rugăciune pentru mama ta?

Desigur, Marie. Ești oricând binevenită.

Nu toată lumea poate spune asta. Azi sunt doar eu cu mama.

Ce bei? - Ce obișnuiesc.

Tăria ta.

Soțul tău a murit din cauza ei, dar noi suntem vaccinați. Nu-i așa?

Unde e Maigret? - Mănâncă cu soția lui.

Perfect.

Contele de Saint-Fiacre. Încântat, doamnă.

Îmi face o mare plăcere să vă cunosc.

Cu atât mai mult cu cât sunteți fermecătoare. Dar Maigret a avut mereu gusturi bune.

Nu-i așa, Marie?

Lasă asta.

Deci mama v-a invitat la cină? Așa a spus preotul Gauthier mai devreme.

Nu e prea târziu. Putem merge la castel.

Anulează comanda. Fă-ți o favoare.

Mai avem câteva sticle bune de bordeaux.

Dă-mi brațul, doamnă. - Nu, mulțumesc. Nu cred că e o idee bună.

Greșești. Cu alcool se țin cele mai frumoase discursuri de doliu.

Alcoolul îi face triști chiar și pe dușmanii defunctului.

Superb, nu-i așa?

Nu cred asta.

În plus, sunt obosită.

Era de așteptat. Soțul tău mi-a povestit totul.

Nu împarți pâinea cu un suspect. Nici whisky, nu-i așa, Maigret?

Nu suspectez pe nimeni.

Pe toată lumea și pe mine în primul rând. Și ai și dreptate.

Imaginează-ți ce proces spectaculos ar fi. La naiba.

Maurice Charles Adalbert, conte de Saint-Fiacre...

cum vă puteți apăra?

N-aș ști, onorabile.

Toți martorii spun: Fiul nerecunoscător...

risipește averea familiei în tripouri și bordeluri.

Se ține cu prostituate și servitoare.

E o rușine, onorabile. O adevărată rușine.

Circumstanțe atenuante? Nu există.

Războiul? Da, un război glorios.

Dar într-un escadron cu fii de arhiepiscopi, cu șampanie în popota ofițerilor...

și șampanie în popota ofițerilor.

Pentru soțiile, caii noștri...

și cei care îi călăresc.

A fost o vreme frumoasă.

Ce mai, ce reacție furioasă. Un adevărat furios.

Ca mama când spunea:

„Când o să te porți cum trebuie, Maurice?”

Ultimul an n-a fost prea plăcut.

Chiar a refuzat...

să-mi mai acopere cecurile fără fond. Îți imaginezi, Maigret?

Dacă voiam s-o omor, onorabile?

Desigur.

Imaginează-ți situația mea. Asta i-am spus și ei.

Dacă chiar am omorât-o?

Da. Fără îndoială.

Trebuie, fiindcă comisarul Maigret o spune.

Marele Maigret.

Faimosul Maigret.

Gata, Maurice.

Du-te acasă.

Du-te la culcare.

Stai. Jules?

Comisarul Maigret.

Încă nu știi totul, comisare.

Întreabă-l pe Jean Métayer ce s-a întâmplat între conte...

și mama lui, cu cinci zile înainte de tragedie. E vorba de un telefon.

E o chestiune murdară, tipic provincială, legată de bani.

Care e numărul de aici? - Foarte simplu: 1418.

Aici e numărul 1418 din Saint-Fiacre.

Vreau să știu de unde am fost sunat adineauri.

Știu. Sunt ofițer de poliție.

Aștept.

Pe ce aștepți?

Numărul 4629 din Saint-Fiacre.

Ăsta e castelul.

De ce nu-l arestezi?

Trebuie mai întâi să știu dacă e vinovat. Un vechi obicei de-al meu...

după cum poate știi.

Nu ești convins? - Nu.

Nici de contrariu.

Ce-i cu tine, Jules?

Ești orb?

Da, totul îl indică pe el.

Și asta e ceva. - Ce vrei să spui?

Nimic. Reflexul unui polițist bătrân și obtuz.

Nu trebuie să fie prea evident. Mai ales când sunt obosit.

Îți faci viața grea. Ceva evident poate fi adevărat.

Poate. Eu mă bag la somn.

Undeva, contele e pentru mine tot „domnul Maurice”.

Copilul de cinci ani care stătea pe umerii mei.

Nu spun că n-ar fi putut să-și omoare mama.

Căci putea fi al naibii de enervantă.

Vreau să spun că el...

ar fi putut s-o omoare.

Dar scrisorile anonime, șiretlicurile...

mizeria asta, lașitatea...

nu-l văd capabil de așa ceva.

Un Saint-Fiacre n-ar face asta. - Cum adică?

Îți pierzi mințile?

Vorbit ca un puști de zece ani, fiul administratorului:

Politicos, respectuos. Micul Jules care admiră locatarii castelului.

Un Saint-Fiacre n-ar putea fi un ticălos? Un criminal da, dar nu un ticălos.

Nu l-ai văzut și auzit?

Trezește-te, naiba!

Nu te-am mai auzit vorbind așa.

Nici eu. Limbajul grosolan e molipsitor.

„Pentru soțiile, caii noștri și cei care îi călăresc.”

Astfel de limbaj e sigur elegant în cercurile lui.

Știi ce voi face când mă „trezesc”?

O șterg de aici.

Probabil ai dreptate. Nu mai sunt eu aici.

Poate că nu vreau să aflu adevărul.

Poate ar fi mai bine să predau cazul.

Nu vorbești serios.

De ce nu? - M-ai dezamăgi.

Ieri voiam să-i spun totul lui Maigret. Dar m-am răzgândit.

Nu vreau să-l trădez pe conte.

Dar l-am văzut intrând noaptea în castel.

De asta era bilețelul în cartea de rugăciuni a mamei lui. Incredibil.

Ce să fac, părinte?

Ușa închisă? Atunci e important.

Ai putea crede asta. - Mă bucur să te văd.

Nu mă surprinde.

Aveam senzația neplăcută că mă eviți.

Contesa a vorbit cu fiul ei la telefon.

Cu câteva zile înainte de tragedie.

Asta nu e o întrebare. - Întrebarea mea.

Nu-mi place să vorbesc despre asta. E dureros.

E important. - S-au certat.

Încă un cec fără acoperire, ea a refuzat să trimită un mandat.

El a început să folosească un limbaj amenințător. Nu știa ce spune.

Ai ascultat? - Da.

Și apoi?

Contesa a spus că fiul ei o va omorî într-o zi.

Ce a spus exact?

„O să mă omoare.” Ceva de genul.

Ceva de genul? - E dureros, am spus.

Pentru cineva care nu vrea să spună nimic, spui destul de multe.

Poftim?

Acel telefon anonim a fost inutil și neplăcut. Tipic pentru tine.

Ce vrei să spui? - Liniștește-te.

Vino puțin, Maigret. Preotul vrea să mă trimită în Legiunea Străină.

Asta era o conversație privată. Nu mai am nimic de spus.

Trebuie să merg la ora de catehism. - Mai întâi spune ce știi.

Părinte, nu mai ești militar.

Și eu nu sunt un inamic pe care îl vei tortura ca să vorbească.

Trebuie să mă ajuți. - Trebuie să plec.

Un cuvânt e de ajuns, nimic mai mult.

Tăcerea ta mă înfurie. - O clipă.

Vreau să nu-mi mai pui întrebări.

Refuzul tău poate fi considerat complicitate. Preot sau nu.

Știi cine e vinovatul. - Dumnezeu știe asta.

Secretul spovedaniei, nu spune nimic.

Aș da mult să știu ce se întâmplă aici.

Și eu.

E șeful acasă? - Da.

Aristide, ai musafir.

Dumneata ești? Intră, știi drumul.

Ce părere ai despre domnul Jean și doamna contesă?

Nu am nicio părere. Nu e treaba mea.

Contesa era contesă.

Ce făcea ea nu mă privea.

Noroc.

Dar în ziua în care l-a întâlnit, mai bine și-ar fi rupt un picior.

Ar fi fost mai ieftin.

Când a sosit aici, abia dacă avea o zdreanță pe el.

I-ai văzut halatul? Și cămășile cu monogramă?

Și fracul? Și pianul ăla? Mai mare nu există.

Era contele supărat din cauza banilor pe care îi cheltuia pe pianist?

Imaginează-ți situația lui. Nu mai primea nimic.

Ca să-l forțeze să muncească, spunea ea.

Pe undeva, o înțeleg.

Dar trebuia să iasă prost.

Dar dacă aș fi fost contele de Saint-Fiacre...

l-aș fi alungat pe pianist demult. Cu un glonț în fund.

Încă un păhărel?

Nu, mulțumesc.

Pe un picior nu poți merge.

Un strop, atunci.

Tu ții contabilitatea? - A domeniului, da. De ce?

Crezi că pianistul doar se lăsa întreținut? Sau e mai mult de atât?

N-ai văzut vreun cec?

Imposibil. N-aveam acces la conturile ei personale.

Ai dreptate să fii suspicios.

N-ar fi de mirare dacă a convins-o să semneze o procură.

La revedere, domnule notar.

Știi unde își ținea mama documentele personale?

În secreterul ei. Era mai ordonată decât mine.

În dormitorul ei? Pot să mă uit? - Da, dar nu e niciun testament.

Notarul a sunat adineauri.

Recent a rupt ultimul testament și n-a făcut altul.

Deci tu moștenești totul? - Da, așa e legea.

Singur?

Așadar, sunt singurul care câștigă ceva din această crimă. Singurul.

Asta e, Maigret. N-am ce face.

Nu fur, să știi.

Îmi iau scrisorile. Nu trebuie să se delecteze nimeni cu ele.

Pot să văd? - Nu.

Scrisorile sunt ale mele.

Scrisorile aparțin destinatarului, nu expeditorului.

Trebuie să mi le arăți. - Nu cred.

Și asta, Métayer? Paginile pe care le-ai rupt din jurnalul ei...

sunt și ale tale? - Chiar crezi că aș merge atât de departe?

Da. Dă-mi ce ai luat.

Te pot obliga. - Nu, nu ești aici în misiune.

Pleacă.

N-are sens. Mă refer la fantezii.

Toată lumea visează ca cei apropiați să moară.

Pentru că ei ne cunosc slăbiciunile, defectele.

Toți avem porniri criminale, fără excepție.

E inevitabil. - Încerc să mă abțin.

Asta dovedește că și tu ai astfel de porniri.

Sunt doar prea răbdător. Te ascult de prea mult timp.

Îmi pare rău. Vorbesc cam mult.

Atunci suntem de acord.

Bună seara, doctore.

Vii la fix. Îl plictiseam pe soțul tău cu mizantropia mea exagerată.

Își pune mintea la contribuție.

Dar va veni cu o dezvăluire. Așa simt.

Cred că e prost dispus. Dar îi trece.

Am vorbit mult cu Jean Métayer.

Un băiat foarte drăguț. - Față de femei frumoase, sigur.

Îi părea rău că discuția voastră a devenit neplăcută.

Voia să-ți aducă scrisorile. Le-am luat eu.

Vrei să citești scrisorile, nu-i așa?

Și paginile rupte din jurnal?

Nu s-a atins de jurnal. - Bine.

Pe cine vei interoga acum, domnule comisar?

Ce vrei să spui cu asta? - Continuă-ți ancheta.

Mă duc să mă plimb.

Ești prost dispus, nerecunoscător și mai și bănuitor.

Bombăne mai departe. Bună seara.

Nu m-ai crezut când am vorbit mai devreme despre porniri criminale.

Dar cred că acum ai putea s-o strângi de gât.

Vinovat, doctore.

Ce părere ai despre articolul lui Lazareff?

Nimic.

O soție de comisar nu gândește, doar ascultă.

Cu respect.

Ai înțeles.

Ești cu adevărat groaznic.

Tu ești singura care mă cunoaște cu adevărat.

Vii să-mi încălzești locul în pat?

Scuze, sunt ocupat. - Poftim, fă ce vrei.

Băiatul ăla roșcat din cor de sâmbătă, știți cine...

Ernest? - Vreau să vorbesc cu el.

Poftim. Ce pot să spun?

Unde l-aș putea găsi? - Acum e la școală.

Cea catolică, presupun?

Desigur.

Nu vreau să te deranjez.

Dar m-am mai gândit la discuția noastră de ieri.

Credeam că am fost clar. - Extrem de clar, părinte.

Am fost destul de des la biserică în tinerețe...

ca să știu că n-ai spune nimic. Secretul spovedaniei, nu-i așa?

Ai spovedit pe cineva din anturajul contesei.

Și acea persoană a spus ceva despre conte.

Tu ai crezut acea persoană. Asta e sigur.

Să eliminăm. Cine a venit la spovedanie? Métayer? Sigur nu.

Doctorul e probabil anticlerical.

Poate bătrânul Gauthier? Trebuie să fie un bun creștin.

Poate Emile?

Pot să împrumut acest buletin parohial? Mama m-a învățat să citesc din el.

Poftim.

Același tip de literă.

Am fost la spovedanie pentru că mă frământa ceva.

Tot ce am datorez castelului. Și ce am văzut atunci...

Speram la un sfat de la preot.

El a spus doar: „Vai de cel care smintește.”

Vreau să știu ce ai văzut, Emile. - Înțeleg.

S-a întâmplat în noaptea dinaintea morții contesei.

La trei dimineața, m-a trezit o mașină.

Ceva neobișnuit în Saint-Fiacre.

Mă duc somnoros la fereastră.

Și văd un om împingând poarta castelului.

Mai întâi am vrut să-l avertizez pe tata.

Dar apoi l-am recunoscut pe om.

Era contele. - Ești sigur?

Cum l-ai recunoscut în întuneric?

E un felinar pe drum, lângă poartă.

Puteai să-mi spui mai devreme.

Slujba de înmormântare e pe 6 noiembrie în biserica din Saint-Fiacre.

Vrei să repeți? - Nu vei fi acolo.

Nu ești în toate mințile. - Taci.

Minți întruna.

Ai intrat în castel la trei dimineața.

Bilețelul pe care l-ai pus atunci în cartea ei de rugăciuni a ucis-o.

Dezgustător.

Șeful nu e aici. - Am venit pentru camera mea.

Camera ta? - Camera mea de demult.

Emile doarme acolo acum, nu? Pot să arunc o privire?

Poftim.

Mă duc somnoros la fereastră.

Și văd pe cineva împingând poarta castelului.

Ești sigur că ai văzut?

L-ai văzut pe conte sau nu?

Minciuna e un păcat de moarte, Ernest.

N-am văzut. Emile mi-a spus să zic așa.

Și aș fi primit un fluier de poliție.

Ăsta e.

E interzis să porți un astfel de fluier.

Șterge-o.

Lipsesc pagini din jurnalul ei.

De la sfârșitul lui '51 până la începutul lui '52. Ce s-a întâmplat atunci?

Din păcate... - Ceva deosebit?

Da, nu-mi place să vorbesc despre asta. Whisky? - Cu plăcere.

E atât de jenant? - Mama a avut o aventură cu un servitor.

Când am aflat, am pus capăt ferm situației.

Dar din respect pentru ea, nu l-am concediat pe omul în cauză.

Nimeni n-a știut nimic.

Nici tatăl lui, săracul, nu știe nimic.

Era Emile? - Da.

Dar a făcut totul ca să ascundă chestiunea.

Într-adevăr, totul.

Nu sunt mândru de ce am spus, dar eram tulburat.

E vina mea. Într-adevăr, am mințit.

Deși nu merită osteneala.

Făcusem datorii la jocuri.

Mama nu voia să plătească.

Atunci am luat cărți din biblioteca castelului.

Pe furiș, căci mama s-ar fi supărat dacă știa că vând lucruri...

pe care le considera relicve de familie.

Așa de simplu e. Dar datorită ție, acum totul e clar.

Doar că n-am nicio dovadă. - Cum procedăm?

N-aveai niște bordeaux bun?

Mulțumesc, Octave. Poți pleca. Nu mai am nevoie de tine.

Scuze că vă cufund într-o atmosferă de Walter Scott. Dar e necesar.

Deși nu toți aveți ținută de seară...

am vrut ca tocmai în seara asta să respect tradiția.

Saint-Fiacre a fost scena unei crime. Victima se află sus.

Iar făptașul se află printre noi.

Stă la această masă.

E zece și zece. La miezul nopții, criminalul nu va mai fi în viață.

Toată lumea știa că o emoție puternică i-ar putea fi fatală mamei mele.

Da, dragi oameni, oricare dintre noi ar putea fi făptașul.

Cu excepția domnului și doamnei Maigret. Singurii.

Chiar și domnul preot ar putea fi.

Rămâneți jos. Ușa e oricum încuiată.

„Vai de cel care smintește.”

Și nu făcea cea mai de vază enoriașă a dumneavoastră asta mereu?

Moartea ei, în timpul liturghiei, în timpul rugăciunii...

ar fi îndreptat totul.

Poate chiar în ochii lui Dumnezeu. - N-aveți dreptul.

Desigur, e o ipoteză, dar una plauzibilă.

Pe care nici Sherlock Holmes n-ar fi respins-o.

După preot...

medicul.

Aici probabilitatea crește.

Adoratorul respins care comite o crimă pasională. Clasic.

Și cine știa mai bine decât dumneavoastră, doctore...

cât de slabă era inima care a cedat în acea dimineață?

Pune capăt acestui joc macabru, Maigret.

Chiar dumneavoastră spuneți că e doar un joc.

Sunt curios de rezultat.

Acum domnul Métayer, numit aici domnul Jean...

de parcă ar fi fost din familie.

Aici e mai simplu. Omul știe unde e coarda sensibilă...

pe care trebuie s-o atingi ca să intri într-un testament.

Și în grabă, îți omori binefăcătoarea.

Păcat de efort. Căci testamentul fusese deja distrus.

Moștenirea nu mă interesează. Acum știu că îi păsa cu adevărat de mine.

Acum, fiul decăzut.

Domnul care are onoarea să vă găzduiască în seara asta.

Sluga dumneavoastră.

Aici nu mai e vorba de posibilitate sau probabilitate.

E evident.

Cine altcineva, vă întreb, ar fi putut comite o faptă atât de lașă?

O faptă atât de josnică, dezgustătoare?

Cine altcineva?

Cine altcineva?

Nu-i așa, Emile?

Doar că el n-ar fi avut niciodată curajul.

N-o să ajungă departe.

Cum a putut? De ce ne ura atât de mult?

Nici tu nu înțelegi. N-ai habar ce înseamnă umilința.

Emile își depășise condiția, iar tu l-ai împins înapoi cu brutalitate.

Din amantul unei contese, a devenit iar servitorul ei.

Nu v-a putut ierta pe niciunul.

De aceea a vrut să vă distrugă.

Aproape că a reușit. - Trebuie să recunosc:

Familia noastră a cunoscut zile mai glorioase.