Afrikaans
Akan
Albanian
Amharic
Armenian
Azerbaijani
Basque
Belarusian
Bemba
Bengali
Bihari
Bosnian
Breton
Bulgarian
Cambodian
Catalan
Cebuano
Cherokee
Chichewa
Chinese (Simplified)
Chinese (Traditional)
Corsican
Croatian
Czech
Danish
Dutch
Esperanto
Estonian
Ewe
Faroese
Filipino
Finnish
Frisian
Ga
Galician
Georgian
German
Greek
Guarani
Gujarati
Haitian Creole
Hausa
Hawaiian
Hebrew
Hindi
Hmong
Hungarian
Icelandic
Igbo
Indonesian
Interlingua
Irish
Italian
Japanese
Javanese
Kannada
Kazakh
Kinyarwanda
Kirundi
Kongo
Korean
Krio (Sierra Leone)
Kurdish
Kurdish (Soranî)
Kyrgyz
Laothian
Latin
Latvian
Lingala
Lithuanian
Lozi
Luganda
Luo
Luxembourgish
Macedonian
Malagasy
Malay
Malayalam
Maltese
Maori
Marathi
Mauritian Creole
Moldavian
Mongolian
Myanmar (Burmese)
Montenegrin
Nepali
Nigerian Pidgin
Northern Sotho
Norwegian
Norwegian (Nynorsk)
Occitan
Oriya
Oromo
Pashto
Persian
Polish
Portuguese (Portugal)
Punjabi
Quechua
Romanian
Romansh
Runyakitara
Russian
Samoan
Scots Gaelic
Serbian
Serbo-Croatian
Sesotho
Setswana
Seychellois Creole
Shona
Sindhi
Sinhalese
Slovak
Slovenian
Somali
Spanish
Spanish (Latin American)
Sundanese
Swahili
Swedish
Tajik
Tamil
Tatar
Telugu
Thai
Tigrinya
Tonga
Tshiluba
Tumbuka
Turkish
Turkmen
Twi
Uighur
Ukrainian
Urdu
Uzbek
Vietnamese
Welsh
Wolof
Xhosa
Yiddish
Yoruba
Zulu
Traducere şi subtitrare Meoţian
Acesta e un televizor RCA Victor de 16 inci
E ca cel cumpărat de tatăl meu
la sfârşitul anilor '40
Primele filme italiene de care-mi amintesc,
le-am văzut pe acest mic ecran
cu familia în jurul meu,
într-o cameră ca asta
Acum sunt american, aşa că atunci când am decis
să fac filme, m-am gândit fireşte
că locul meu e în Hollywood
Dacă eşti regizor în America,
acolo faci filme
Dar cu cât făceam mai multe filme,
cu atât mai mult îmi dădeam seama cât de mult m-a marcat
cinematografia italiană
Ca cineast, sunt oarecum captiv
Nu m-am simţit niciodată regizor Hollywood-ian,
sau cel puţin ceea ce cred eu
că un regizor Hollywood-ian ar trebui să fie
Şi, evident, nici cineast italian nu sunt,
deci cred că sunt undeva la mijloc
Cred că numai aşa mă simt confortabil
În zilele noastre, se pare că numai cinematografia americană există
Celelalte sunt secundare, inclusiv cinematografia italiană
Asta mă îngrijorează
De fapt, ăsta e motivul pentru care fac acest documentar
Ştiu că dacă n-aş fi văzut niciodată filmele
despre care voi vorbi aici, aş fi fost o persoană diferită
şi, desigur, un cineast foarte diferit
Cred că întotdeauna am asociat vizionarea filmelor
cu familia mea
Îmi amintesc foarte bine că tatăl meu
mă ducea la cinema,
şi amândoi împărtăşeam acele imagini
şi emoţia extraordinară de pe ecran
A lăsat o impresie atât de puternică asupra mea
încât azi, o mare parte din dorinţa
şi nevoia de a mă exprima prin film,
vine din acea experienţă cu tatăl meu
Tatăl meu a fost muncitor
A fost călcător de îmbrăcăminte în New York
Îi plăceau filmele, iar prin filme
noi am putut comunica
Când priveam filme la televizor
toată familia era acolo,
bunicii mei, mama şi tata şi uneori fratele meu Frank
Televiziunea era foarte diferită pe atunci
Nu exista cablu, nici televizor color
şi nici sateliţi
Erau doar câteva canale disponibile, 3 sau 4 canale,
şi aceste canale
aveau mereu o nevoie disperată de programe
Francisco !
Francisco !
Francisco, nemţii, fasciştii !
Seara de vineri era diferită
pentru că erau atât de mulţi italo-americani în New York
încât un post difuza filme italiene cu subtitrare
Nu erau multe televizoare în cartier,
aşa că prietenii şi rudele veneau
şi se uitau la aceste filme cu noi
Fiul meu ! Fiul meu !
Italia abia ieşea din dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial,
iar filmele pe care le vedeam
aveau imagini foarte puternice
ROMA, ORAŞ DESCHIS
Francisco ! Francisco !
Nina ! Nina !
Francisco ! Nenorocitule !
Lasă-mă să trec ! Francisco !
Lasă-mă să trec !
Lasă-mă să trec ! Francisco !
Francisco !
Opriţi-o !
Mamă ! Mamă !
Unele imagini erau atât de emoţionante,
atât de mişcătoare,
încât bunicii mei începeau să plângă
Au părăsit Sicilia în 1909, 1910
şi au venit în America,
iar acum vedeau la televizor
ceea ce lăsaseră în urmă
ce se întâmplase cu ţara lor, ce devenise ea
Uitându-mă la feţele lor,
am aflat cum erau bunicii mei cu adevărat
şi că asta era ţara pe care o numeau acasă
A fost copleşitor,
fiindcă pentru prima dată,
am devenit conştient că de aici veneam eu
I-am văzut suferind alături de oamenii din film
Se simţeau protejaţi aici în America
Am putut vedea că simţeau uşurare
şi vinovăţie în acelaşi timp
Ar fi putut fi ei acolo sus, pe ecran
Doamne. Iartă-mă, şi pe ei...
ROMA, ORAŞ DESCHIS
Lumea mea se compunea din apartamentul nostru, biserica,
şcoala la un bloc distanţă, magazinul de dulciuri de după colţ
Dintr-o dată, a devenit mult mai mare
Bunicii mei erau imigranţi sicilieni, care vorbeau doar siciliana
Nu au devenit niciodată cetăţeni americani
Cu greu puteau vorbi sau scrie în engleză,
deşi aveau o cultură italiană rezonabilă
Familia tatălui meu era din Polizzi Generosa,
provincia Palermo,
iar familia mamei din Cimina,
care e tot în provincia Palermo
Oamenii din aceste 2 oraşe
locuiau unii vizavi de ceilalţi,
pe Elizabeth Street din New York,
dar păstrau distanţa
Acesta era doar unul dintre multele obiceiuri
moştenite din lumea veche
Bunicii mei nu prea au avut de-a face cu America
Părinţii mei, copiii lor,
mergeau la muncă în fiecare dimineaţă
ca şi cum s-ar fi aventurat pe un teritoriu necunoscut,
care era chiar după colţ
Apoi, în fiecare seară, se întorceau acasă
pe strada Elizabeth, care e chiar aici
De fapt clădirea pe care stau
e cea în care am crescut, 253 Elizabeth
Strada Elizabeth era Sicilia, iar fiecare clădire era un alt sat
Abia după câţiva ani au apărut căsătorii
între oameni din clădiri diferite
De-a lungul anilor, am încercat
să aflu cât mai mult despre
istoria familiei mele şi de unde venim
Am aflat că Polizzi, oraşul tatălui meu,
a fost un centru pentru călugării benedictini
care se întorceau din cruciade
şi că oraşul a fost numit Gennaroza de către Frederick al II-lea,
care era Împăratul Sfântului Imperiu Roman
La un moment dat în Cimina, oraşul natal al mamei mele,
erau tot atâtea biserici câţi oameni erau
Prin aceste sate au trecut greci,
fenicieni, romani, bizantini, sarazini, normanzi,
francezi, spanioli, iar în secolul XX naziştii
şi apoi americanii
Au supravieţuit tuturor
Bunicii mei au luat capacitatea de supravieţuire cu ei
atunci când au părăsit Sicilia, şi nu s-au mai întors niciodată
Acesta e un festival de stradă sicilian
Festivalul San Ciro, sfântul patron al oraşului Cimina
Numai că aici nu e Cimina
E strada Elizabeth din New York
Acesta e un film pe care l-am văzut
pentru prima dată recent
Mi l-a dat vărul meu
A fost filmat acum 60 de ani de unchiul meu,
tatăl lui, înainte să mă nasc eu
Văzând aceste imagini, ceea ce era lumea atunci,
lumea mea, o lume dispărută acum,
mi-a revenit în minte într-o clipă
Aceste imagini au fost filmate în apartamentul bunicilor mei,
părinţii tatălui meu
Aşa mi-l amintesc
oamenii înghesuiţi,
camere mici
E un eveniment special,
trebuie să fie o nuntă sau un botez, nu sunt sigur
Aceasta e mama tatălui meu,
iar aici e tatăl tatălui meu,
şi mama mamei mele
Acesta e tatăl meu care cântă la mandolină
Trebuie să spun că nu mi-l amintesc
să fi arătat vreodată aşa
Mi-l amintesc puţin mai bătrân, mai gras şi mai chel
Aici e din nou mama tatălui meu,
în faţa magazinului pe care îl aveau atunci
Aici e tatăl tatălui meu
Mereu am auzit de acest magazin,
dar e prima dată când văd imagini cu el
Femeia cu punga de cumpărături
e mama mamei mele
Urmează să intre în clădirea ei
Asta e clădirea în care s-a născut mama mea
Nu credeam că voi mai vedea aceşti oameni mişcându-se
Asta e lumea copilăriei mele,
lumea făcută de oameni ca bunicii mei,
în căutarea unei vieţi mai bune
Nu m-au învăţat niciodată despre locul de unde am venit,
iar eu nu i-am întrebat niciodată
Am învăţat privindu-i pe ei
şi filmele despre ţara lor natală
şi astfel, ei au fost prima mea legătură
cu acel străvechi ţinut, Sicilia
Dacă eşti sărac în Sicilia,
iar bunicii mei şi familiile lor erau foarte săraci,
viaţa poate fi foarte dură
Ăsta e motivul pentru care atât de mulţi sicilieni au venit în America
Lecţia de supravieţuire transmisă de secole,
care a fost adusă în lumea nouă,
e una destul de brutală
Aceasta e:
Gândeşte-te de două ori înainte să ai încredere
în cineva din afara familiei tale
Gândeşte-te la asta
Ţara ta, patria ta, îşi schimbă stăpânul
din nou şi din nou, timp de mii de ani
Deci în cine poţi avea încredere ?
În guvern ?
În poliţie ?
În biserică ?
Nu
Doar în familia ta, doar în sângele tău
Aşadar, alături de familia mea
am început să vizionez şi să iubesc cinematografia italiană,
cu o predilecţie specială
pentru filmele plasate în Sicilia
Pe măsură ce creşteam
vedeam filme italiene de câte ori puteam
De obicei, copiile erau destul de proaste, zgâriate, lipite
Sau le vedeam la TV,
dublate în engleză, întrerupte de reclame
şi tăiate pentru a economisi timp
Dar filmele aveau un efect atât de puternic asupra mea,
încât nu mai conta
În timp, am văzut majoritatea acestor filme
de multe ori, iar impactul lor asupra mea
nu a slăbit niciodată
Primul film italian pe care l-am văzut în copilărie,
a fost la televizor
şi a fost Paisa
Asta se întâmpla în 1948, deci aveam vreo 6 ani
Paisa are 6 episoade
despre armata aliată, americanii şi britanicii
în timp ce îşi croiau drum prin Italia,
de la sud la nord, alungându-i pe germani
Episoadele care ne-au impresionat cel mai mult
când urmăream filmul,
au fost cele despre sacrificii
Aceste sacrificii au fost pentru ceva
ce nu am înţeles atunci,
la o vârstă atât de fragedă
Erau pentru libertate
Partizan
În episodul Napoli din Paisa,
am văzut ceva ce m-a şocat foarte tare
Am înţeles că dacă familia mea n-ar fi plecat din Italia,
aş fi putut fi unul dintre acei copii de pe ecran,
redus la a fura pantofi şi a-i vinde pe piaţa neagră
- Vrei să faci 50 de lire ? - Nu. Vreau 200
- Ce trebuie să fac ? - Urmăreşte strada
Fii atent la poliţie
Vom jefui un negru
Chiar şi cumpărarea şi vânzarea dreptului
de a jefui soldaţi americani
Uită-te la dinţii ăştia frumoşi M-a costat 220 lire
Nişte dinţi, nu ? Dar are haina ruptă
- I-ai văzut cizmele ? - E ruptă
Aceşti copii erau deja înăspriţi
de război şi de consecinţele lui,
Poliţia ! Fugiţi, poliţia !
dar au învăţat toate şmecheriile
Ca acesta
Au creat panică pentru a îndepărta soldatul,
victima lor, de concurenţă
Acest lucru trebuie văzut în context
Pe atunci mă uitam la toate filmele de la Hollywood
Aşa am fost obişnuit
Îmi plăceau western-urile
Costumele, decorurile
Locuri cât se poate de îndepărtate de New York
Îmi plăcea în special Roy Rogers
Acele filme şi imagini erau foarte simple
Poveştile lor erau foarte simple
Chiar dacă mă captivau,
ştiam că nu sunt reale
De fapt, de aceea îmi plăceau, erau fantezii
E uimitor să mă gândesc acum şi să realizez
că în aceeaşi zi în care puteam vedea un film cu Roy Rogers,
mă duceam acasă şi vedeam Paisa la televizor
Adică Paisa nu era o fantezie,
mai ales episodul Napoli
Du-te, Joe. Du-te înainte. Du-te
Nu mă sperii, tu maur uriaş...
pentru că eu sunt alb şi tu eşti negru
Ca această scenă, în care copilul
duce soldatul beat pe nume Joe,
la un teatru de păpuşi pentru a-l ascunde de ceilalţi copii
Joe se simte bine,
dar când îşi dă seama că mulţimea aplaudă
povestea unui cavaler alb care bate un maur, un cavaler negru,
ceva se declanşează în el
E prea asemănător cu prejudecăţile
cu care trebuie să trăiască în fiecare zi, acasă
Ieşi afară ! Strici spectacolul !
A fost primul film văzut de mine
despre tensiunile rasiale ?
Nu sunt sigur
Dar sigur a fost primul
în care locurile păreau reale
Nu arătau ca nişte decoruri
Desigur, nu ştiam că aceste filme
făceau parte din mişcarea numită
Neorealism
care răscolea cinefilii din toată lumea
Nu vreau să mă întorc acasă
Casa mea e o cocioabă
cu uşi de tablă
N-are nevoie de cheie
Nu mai vreau să mă joc
Nu vreau să merg acasă
Dacă adormi, îţi voi fura cizmele
Punctul culminant al episodului Napoli
a fost partea cea mai tulburătoare din el
Câteva zile mai târziu, după ce Joe se trezise,
Hei, tu !
îl vede pe puşti pe stradă
Îşi vrea cizmele înapoi
Mi-ai furat cizmele !
- Ţi-am spus că o voi face dacă adormi ! - Unde locuieşti ?
Du-mă la tine acasă
- Unde este casa ta ? - Nu am !
- Haide, du-mă !
Se duc în suburbiile din Napoli
Du-te şi adu-mi cizmele !
Copilul îi dă lui Joe o pereche de cizme vechi, oarecare
Cizmele sale au dispărut de mult
Astea nu sunt cizmele mele ! Du-mă la părinţii tăi
Câte cizme ai ?
Băiatul îl duce la locul
în care locuieşte acum, peştera Mergelina,
unde victimele bombardamentelor aliaţilor
ajungeau după ce casele lor erau distruse
Joe a văzut multe, dar nu a văzut niciodată aşa ceva
Şi nici eu
Unde sunt mama şi tatăl tău ?
Nu te înţeleg
Unde sunt mama şi tata ?
Mama şi tata nu mai sunt aici Sunt morţi. Bombele. Bum-bum !
Înţelegi ? Bombe Bum ! Bum !
Emoţia acestui film a fost atât de puternică
încât o puteai simţi
chiar şi în cele mai proaste copii văzute vreodată
Aşa am văzut eu Paisa la TV în 1948
Copia era atât de întunecată,
încât abia puteam vedea ce se întâmplă
Totuşi, tot ce era important se vedea
În versiunea lansată în America,
singura pe care am văzut-o,
au folosit o hartă pentru a prezenta fiecare episod
Episodul Sicilia e primul din film,
iar pentru familia mea a fost evident cel mai important
Când a început, toată lumea din cameră
a devenit foarte atentă
Du-te !
Nicuzzo !
Nicuzzo !
Ce vreţi ? Cine sunteţi ?
Îmi amintesc că vocea acelei femei care ţipa în fundal
a emoţionat puternic bătrânii din cameră
Era dialectul lor,
era limba pe care o vorbeau
- Sunteţi americani ? - Da, americani !
Soldaţii sosesc pregătiţi de luptă,
dar germanii tocmai au plecat
În schimb, îi găsesc pe localnici
Fiul meu a fost în Licata acum 10 zile
Când soldaţii americani încep să vorbească italiană,
dialectul lor semănă cu cel al unchiului meu,
pentru că el era americano-sicilian
Nu vă temeţi, doamnă Nimeni nu-i va face rău
Dar unchiul meu vorbea mai bine decât el
Tu vorbeşti italiană !
Şi tu eşti italian ?
Da. Tatăl meu e sicilian S-a născut în Gela
Gela ? Şi eu sunt de acolo
- Cum îl cheamă ? - Tony Mascovi
- El nu este din Gela - El chiar e de acolo,
apoi s-a mutat în America.
Nu există Mascovis în Gela El nu este din Gela
Ei vin aici, spun o grămadă de minciuni şi tu le crezi
Adio libertate
- Unde au pus minele ? - De-a lungul coastei...
Singura care îi poate duce pe americani dincolo de minele germane
e o fată pe nume Carmela,
pentru că urcă pe stânci în fiecare zi în căutarea tatălui şi fratelui ei,
care sunt dispăruţi pe mare
Am încercat să părăsesc biserica pentru a-i căuta
Se tem să mă lase să plec singură
Vă duc eu. Cunosc drumul foarte bine Voi veni cu voi
Nu poţi pleca cu aceşti oameni pe care nu-i cunoşti !
Unde te duci ?
După ce a condus plutonul în siguranţă prin câmpul minat,
Carmela trebuie să rămână în urmă ca observator,
cu unul dintre soldaţi, pe nume Joe
Ce-i, ţi-e frică ?
Erau mulţi Joe în Paisa
El nu vorbeşte italiană,
Eşti fascistă ?
Sigur că eşti
iar ea nu vorbeşte engleza
Nu fi idiot !
Fată bună
Atunci nu eşti fascistă
Ea se asigură că Joe îşi acoperă flacăra brichetei
pentru că ea ştie că nemţii ar putea fi încă în apropiere
Te simţi puternic pentru că ai o armă Sunteţi toţi la fel !
Haide, avem câteva ore aici împreună
N-am chef de ceartă
Haide, Carmela, zâmbeşte
Uite: Paisa, Spaghetti, Bambini, Mangiari, Mussolini
Dar tu ?
Engleza ta e mai bună decât italiana mea ?
Hai să te încercăm
- Uite, eu Joe, înţelegi ? - Joe
Bine, bine
Eşti prima din clasă
Bine, acum încearcă asta
Eu Joe, băiat
- Tu Carmela, fată - Fată
Bine, bine, te descurci bine
Suntem prieteni, înţelegi ?
Prieteni
Fată bună, fată bună
În cele din urmă, ei se relaxează
Noi avem o grădină
Mama mea cultivă roşii
Eu şi sora mea am legat o frânghie între 2 peri,
ca să ne legănăm
Aici, uite
Ei se relaxează...
Vezi ?
Nu, ea arată mult mai bine în realitate
încât Joe lasă garda jos
Surioara
- De ce ai tras ? - Am văzut o lumină
Am văzut o lumină
Joe e grav rănit, iar Carmela închide oblonul
de deasupra sa pentru a-l ascunde de nemţi
Ăsta ar putea fi un loc romantic
Dacă americanii n-ar fi aici !
Am avut dreptate O adevărată vizuină a piraţilor
Uite ! E cineva acolo
Ce faci aici ?
- De ce ai fugit din sat ? - Pentru că mi-era frică
Ea încearcă să le distragă atenţia
Se preface că îi e frică
şi se bucură că nemţii au venit să o protejeze
Ai avut întâlnire cu iubitul tău, nu ?
Jos mâinile !
Trebuie să fie nebun să nu apară
Am dreptate, nu-i aşa ?
Când Carmela reuşeşte în sfârşit să se furişeze
ca să vadă ce face,
noul ei prieten Joe e mort
Nu există retragere pentru noi
Mâine vom contraataca Vor fugi ca iepurii
Sună ca o carabină
Poate că Joe are probleme
Când americanii se întorc, găsesc cadavrul lui Joe
Ei presupun că el a fost ucis de Carmela
Ce nemernică, nu ?
Ei nu ştiu că şi ea e moartă
Împuşcată de nemţi şi aruncată
de pe marginea unei stânci
Ei nu vor înţelege niciodată
Niciodată
că şi-a sacrificat viaţa pentru a o salva pe a lor
Dar noi ştim
Îmi amintesc un alt film italian
pe care l-am văzut atunci
Fabiola mi-a captat imaginaţia
A fost prima epopee italiană pe care am văzut-o
Avea o intrigă foarte complicată
Ia-mă de aici
Cred că a devenit şi mai confuz
prin reeditare şi dublaj pentru versiunea americană
Ca majoritatea epopeilor de atunci,
Fabiola a fost despre conflictul
dintre Imperiul Roman şi Creştinism
Ceea ce m-a frapat cel mai mult, a fost aspectul filmului
Era diferit de epopeile americane color
pe care tatăl meu mă ducea să le văd pe atunci
Fabiola avea decoruri minunat de detaliate şi somptuoase,
cu texturi magice,
pe care nu le vedeam în filmele americane
Nu e greu de înţeles de ce
Cultura italiană e veche de câteva mii de ani,
în timp ce cultura americană are doar câteva secole
Mitologia noastră e formată din împuşcăturile din OK Corral
Iar a lor,
din lupta gladiatorilor în Colosseum
Pentru artiştii americani, acest tip de imagini
ar fi un efort
Dar pentru italieni,
e la fel de natural ca respiraţia
Îmi amintesc că am văzut un alt film la TV
cam în aceeaşi vreme
Era plasat în Evul Mediu,
şi se numea La Corona di Ferro
Eram prea tânăr pentru a observa numele regizorilor,
dar mulţi ani mai târziu am aflat că ambele filme au fost realizate
de acelaşi regizor, Alessandro Blasetti
COROANA DE FIER
Intriga din La Corona di Ferro
era şi mai complicată decât cea din Fabiola
Dar chiar nu conta,
pentru că eram captivat de acest film
Era o lume de vis a unui copil,
scoasă direct din folclorul italian
Pentru că decorurile şi costumele
erau atât de frumos lucrate,
visul era foarte puternic
Paisa era lumea reală
dar La Corona di Ferro era o lume
în care mă puteam refugia
Era plină de viaţă, într-un mod în care
epopeile pe care eram obişnuit să le văd, nu erau
În copilăria mea, ambele tipuri
de filme mi s-au părut la fel de realiste
Dar La Corona di Ferro a mai avut ceva surprinzător
Puterea şi teroarea unui basm
de fraţii Grimm
Ce de drăguţ. Le putem lua la palat, tată ?
Ştii cum poţi să le faci să cânte mai bine ?
- Cum ? - Cu un ac. Uite
- Ce faci ? - Le înţep în ochi
- Atunci vor cânta mai bine ? - Eu nu vreau !
Linişte ! O să vezi ce bine vor cânta
Cum îţi poate face plăcere să răneşti o păsărică ? Eşti rău. Bestial !
Nu mai vreau să fiu fiul tău Eşti rău ! Pleacă de aici !
Nu !
Ce vrei ?
Tu eşti mama copilului, sau ea ?
Lumea antică îmi capta imaginaţia,
şi mai ales Roma antică
Asta s-a transformat într-o fascinaţie
pentru istoria bisericii şi a creştinismului timpuriu
Am început să colecţionez benzi desenate
cu poveşti despre Imperiul Roman
Am adunat poze decupate
din cărţile de gramatică latină de la şcoală
Dar nu era suficient
Voiam să fac propriile mele filme,
propriile mele epopei
Am început să desenez storyboard-uri
Pe atunci, nu ştiam că există storyboard-uri
Dar numai aşa puteam face asta
Aşa că am făcut storyboard-uri pentru unele filme imaginare
Ani mai târziu, am văzut unele dintre primele
filme mute italiene
A fost o revelaţie
Asta e o scenă din Cabiria
E o epopee despre Cartagina
scrisă de poetul italian Gabriele D'Annunzio
Cabiria a avut o mare influenţă asupra lui David W. Griffith
şi a fost o inspiraţie majoră pentru filmul său Intolerance
Am fost uimit de acest film,
de cât de expresiv era
A fost aceeaşi uimire
atunci când am văzut prima dată Paisa în aer liber,
doar că diferită
A fost ca şi cum aş fi găsit o uşă secretă
care ducea direct în inima lumii antice
Imaginile puternice din Cabiria nu puteau proveni decât
dintr-o ţară a cărei imaginaţie istorică se întindea cu mii de ani în urmă
Aveam impresia că mă uit
la un jurnal de ştiri din Roma antică
Încă din copilărie, am descoperit ambele extreme
ale cinematografiei italiene,
care în mintea mea au fost întotdeauna asociate:
Epicul
şi Neorealismul
Fiecare film e produsul timpului său,
dar filmele neorealiste au fost mult mai mult decât atât
După neorealism, nimic nu va mai fi la fel
La sfârşitul războiului, în 1945,
industria cinematografică italiană era un dezastru
Germanii au confiscat toate echipamentele de filmare
şi au transformat studioul Cinecitta în depozite
Desigur, acestea au fost imediat bombardate de aliaţi
Iar după ce germanii s-au retras din Roma,
studioul a devenit tabără de refugiaţi
Cineaştii italieni erau pe cont propriu,
cu foarte puţine resurse
Naţiunea italiană însăşi trebuia să renască
Cum a ajuns industria filmului
aflată într-o completă dezordine,
să joace un rol atât de important în această renaştere ?
PĂMÂNTUL SE CUTREMURĂ
Cum a ajuns să reprezinte un popor întreg,
disperat să se redefinească după 20 de ani de fascism
şi devastarea războiului ?
Când clopotul sună alarma în Trezza,
celor care îi au pe cei dragi pe mare, le sângerează inimile
Dacă v-ați îndoit de puterea cinematografiei
de a transforma lumea,
de a interacţiona cu viaţa şi de a întări spiritul,
atunci studiaţi exemplul neorealismului
Ce a fost neorealismul ?
A fost un gen ?
A fost un stil ?
A fost un set de reguli ?
Mai mult decât orice altceva, a fost o reacţie
la momentul istoric teribil prin care trecea Italia
Neorealiştii trebuiau să spună lumii
prin ce trecuse ţara lor
Ei trebuiau să spargă bariera dintre documentar şi ficţiune
În acest proces, au schimbat definitiv
regulile de realizare a filmelor
Fiul meu, fiul meu, fiul meu...
Fiule, fiul meu...
Mamă, vezi ? M-am întors. Fii fericită
În ansamblu, aceste filme exprimau rugămintea
ca restul lumii să se uite cu atenţie la poporul italian
şi să vadă umanitatea sa fundamentală
De aceea trebuiau să fie sinceri
Nu aveau de ales
HOŢII DE BICICLETE
Neorealismul nu se rezuma doar
la a scoate ce e mai bun dintr-o situaţie proastă,
deşi era unul dintre obiectivele sale
Fără decoruri ?
Foloseşte locaţii reale
Nu poţi plăti actori adevăraţi ?
Foloseşte amatori
Dacă oamenii şi decorurile
vin direct din lumea reală, la fel şi poveştile
Au existat decoruri şi actori
în multe dintre aceste filme,
dar pentru prima dată,
iluzia a trecut în plan secund faţă de realitate
Luaţi acest personaj, de exemplu
E şomer de mult timp
Când îşi găseşte în sfârşit o slujbă,
are nevoie de un singur lucru pentru a o căpăta
O bicicletă
În prima sa zi de muncă cineva i-o fură,
aşa că îşi petrece tot filmul căutând-o pe străzile Romei
împreună cu fiul său
Pietro, ia tramvaiul la Monte Sacro şi aşteaptă-mă acolo
Ce faci ? Mişcă !
Vremurile disperate, necesită măsuri disperate
Hoţul ! Opriţi-l !
Hoţul !
Opriţi hoţul !
Regizorii neorealişti nu doar doreau să facă aceste filme
Ei trebuiau să le facă
Dincolo de orice altceva, neorealismul a apărut
dintr-o necesitate morală şi spirituală
Te învăţ eu să mai furi biciclete !
- Tată ! Tată ! - Trebuie băgat la puşcărie !
- Tată ! - Criminalule !
Ticălosule !
Tată !
Tată !
Impulsul neorealismului de a face dreptate în viaţă,
e cu noi chiar şi astăzi
Îmi place să mă gândesc la neorealism
ca la sămânţă din care a crescut un copac frumos, solid
Ramurile acelui copac reprezintă
toţi marii cineaşti italieni din perioada postbelică
Pentru mine, e cel mai preţios moment din istoria filmului
Roberto Rossellini, Vittorio De Sica, Lucchino Visconti,
împreună cu scenariştii lor, printre care: Sergio Amidei, Federico Felini,
Suso Cecchi D'Amico şi Cesare Zavattini
au făcut filmele care definesc neorealismul:
Roma oraş deschis, Paisa, Hoţii de biciclete, Pământul se cutremură
Aceste filme continuă să fie sursă de inspiraţie
pentru regizorii din toată lumea
În trecut, Nouvelle Vague în Franţa,
Cinema Novo în Brazilia,
iar azi noii regizori din Iran şi Taiwan,
ca să nu mai vorbim de noii regizori americani
în special din cinematografia independentă
S-ar putea spune că neorealismul
a început cu Roberto Rossellini
S-a născut la Roma în 1906
Tatăl său a construit şi a deţinut primul cinematograf modern din Roma,
Cinema Corso
Când era tânăr, a început să meargă
la film acolo în fiecare zi
Dintre multele filme pe care le-a văzut la Corso,
2 filme ale regizorului american King Vidor,
The Crowd, şi Hallelujah,
au fost deosebit de semnificative pentru el
Nu e surprinzător
Amândouă sunt filme grozave, de fapt puncte de reper,
au fost semnificative pentru mulţi cineaşti, inclusiv pentru mine
Tatăl lui Rossellini a murit când el avea 26 de ani,
aşa că a fost forţat să facă ceva ce nu mai făcuse,
să-şi ia o slujbă
Aşa a intrat în film
A început prin a face efecte sonore, editare şi dublaj
A fost atras de documentare
chiar de la început
Primele sale filme au fost documentare scurte despre animale
Acest subiect a continuat să-l intereseze tot restul vieţii sale
În unele dintre aceste filme,
cameramanul a fost Mario Bava,
care mai târziu a devenit un mare regizor de filme horror
Pentru mine e amuzant, pentru că nu-mi pot imagina
doi oameni mai diferiţi, lucrând împreună
Rossellini a avut ocazia să facă
primul său lungmetraj în 1940, La Nave Bianca
A mai făcut doar 3 filme în perioada fascistă:
Un Pilota Ritona,
L'Uomo Dalla Croce
şi Desiderio,
care a fost terminat de prietenul său Marcello Pagliaro
şi lansat după război
Aceste filme au fost produse de studiourile italiene
toate melodrame puternice,
dar şi foarte convenţionale
În timpul ocupaţiei, Rossellini începuse deja
să imagineze un nou tip de film
Când eşti regizor, mai întâi trebuie să faci rost de bani
Aşa merge afacerea asta
După cum a spus odată De Sica:
Nu ca şi cum Rossellini, Visconti şi cu mine
am fi stat odată pe Via Veneto
şi am fi spus: Hai să creăm neorealismul
A început cu regizorii
care încercau să-şi facă filmele
Căutăm bani
Nu avem bani să ne terminăm filmul
Asta De Sica îşi aminteşte că i-a spus Rossellini
când s-au întâlnit pe stradă
într-o zi din 1945
Ce film ? a întrebat De Sica
Rossellini i-a răspuns:
E povestea preotului Don Morricini, cel care a fost executat de fascişti
Filmul despre care vorbea Rossellini,
atunci când a fost terminat, s-a numit: Roma, Citta Aperta
ROMA, ORAŞ DESCHIS
Aici în America, s-a numit: Open City
Priveşte, părinte. Priveşte !
Eşti mulţumit ?
Asta e mila ta creştină, dragostea ta pentru semeni ?
Nu-ţi poţi salva complicii Vei muri ca un trădător
Vă vom distruge pe toţi, pe toţi ! Până la ultimul !
Nu ai vorbit
Dacă neorealismul a început cu un singur film,
acesta ar trebui să fie Roma, oraş deschis
Fellini l-a numit pe Rossellini: Un mare tată, ca Adam,
care ne-a creat pe toţi
Cu Roma, oraş deschis şi Paisa,
el a influenţat cinematografia la fel de mult
ca Griffith sau Eisenstein
Toată lumea pare să fie de acord cu asta
Dar în afară de aceste jaloane timpurii,
munca sa nu e bine cunoscută
şi mulţi oameni care îi cunosc filmele mai târzii,
nu le apreciază la justa lor valoare
De exemplu: Viaggio in Italia (1953),
care e unul dintre preferatele mele
CĂLĂTORIE ÎN ITALIA
L-am văzut prima dată când eram student la film
şi eram oarecum pregătit să-l văd,
aşa că m-a emoţionat imediat
De-a lungul anilor însă, am aflat
că alţi oameni nu mi-au împărtăşit entuziasmul pentru film
Ca multe dintre filmele lui Rossellini, nu e uşor de înţeles la prima vizionare
Dar dacă te dedici filmului,
îi acorzi timp,
descoperi că poate fi o experienţă bogată, emoţionantă
Cred că Rossellini a fost
unul dintre puţinii regizori care a devenit
mai aventuros pe măsură ce îmbătrânea,
iar asta e un lucru rar
Lucrările sale din anii '50, '60 şi '70
sunt la fel de pasionale ca filmele sale neorealiste,
E pur şi simplu diferit
La vârsta de 60 de ani, el a realizat
unul dintre cele mai bune filme ale sale: La prise de pouvoir par Louis XIV
care a marcat începutul unei direcţii noi şi interesante
La fel ca Orson Welles cu Citizen Kane,
Rossellini a ajuns să respingă filmul Roma, oraş deschis
ceea ce nu e foarte surprinzător
În mijlocul carierei,
de fiecare dată când faci un film nou,
acesta e comparat cu unul făcut cu mult timp în urmă,
iar noua lucrare nu se ridică la nivelul acesteia
Asta poate fi foarte frustrant, chiar enervant
Asta nu schimbă faptul că Roma, oraş deschis
e un film unic
în care istoria şi cinematografia se întâlnesc pentru a crea ceva deosebit
Roma, oraş deschis a fost un succes mondial, un fenomen
Dar a început încet Întâi a avut succes în Franţa,
apoi în America, şi abia apoi în Italia
Ce faci ?
- Îi voi omorî pe toţi ! Pleacă de aici ! - Pe noi toţi ne vei omorî. Nebunule !
La acea vreme, revista Life a scris
că filmul a ajutat Italia să recâştige nobleţea
pierdută sub Mussolini
E neobişnuit să citeşti asta despre un film
Roma, oraş deschis a devenit
ambasadorul noii Italii în lume
E un film despre oameni obişnuiţi:
un preot, o femeie însărcinată, un grup de partizani comunişti
câţiva copii care devin toţi eroi
în circumstanţe extraordinare
E de asemenea, un film despre ocupaţie şi preţul ei,
în timp ce Paisa e un film despre eliberare şi preţul ei
Unii critici şi istorici au considerat că episodul final din Paisa
plasat în valea Po,
e cea mai pură formă de neorealism
Lipsit de orice artificiu dramatic, lucrurile se întâmplă pur şi simplu
Suntem atraşi tot mai mult
în situaţia disperată a unor oameni cu adevărat curajoşi
Fellini, care a fost unul dintre asistenţii de la Paisa,
a spus că Rossellini refuza să se lase constrâns de scenariu
Căuta să se menţină
deschis tuturor posibilităţilor
Uite încă un partizan mort Ar trebui să mergem după el ?
Ar trebui să te fereşti de turela aia germană, Tudesco
Nu-mi pasă. Mă duc
Voi ocoli plaja şi voi exploda mina aia
Unii partizani şi soldaţi americani şi englezi
sunt complet izolaţi în pustietate
înconjuraţi de germani
Ei află că nu vor primi
sprijin din partea aliaţilor
Ai veşti de la cartierul general al Armatei a 15-a ?
Comandamentul generalului Alexander a confirmat ordinul
de încetare a operaţiunilor Partizanii trebuie să se întoarcă acasă
Mai e un partizan în Po
Oamenii ăştia nu luptă pentru Imperiul Britanic,
ci pentru viaţa lor
Ce mai spune Cartierul General ?
Le-am spus că vom rămâne izolaţi în orice moment
Şi ce naiba se aşteaptă să facem ?
Ei ştiu că nu avem muniţie, hrană,
mijloace de apărare ? - Le-am explicat situaţia noastră
Răspunsul a fost tot: Încetaţi orice activitate
Ce cred ei că vom face ? Suntem înconjuraţi de germani
Casa Madalenei e acolo
Să mergem
Sunt atât de înfometaţi, încât sunt forţaţi să iasă în câmp deschis
Să vedem cine e
E Cigolani. Intră, Cigolani
- Intră, te rog - Bună ziua, prieteni
- Ce este ? - Ieri a fost aici un neamţ
Lasă-l să vină. Nu mi-e frică
Ei ştiu că sunt americani ascunşi
Da
De trei zile n-am aprins focul
pentru că nemţii văd fumul
- Da, sunt peste tot - Ne vânează !
- Ai ceva de mâncare ? - Avem numai puţină mămăligă
- Se poate găti aici - Afară e un tip de treabă, un american
- Pot să-l chem ? - Cheamă-l, cheamă-l
Te-au ciupit ţânţarii, băiete
Am ceva pentru asta
Soldatul american găseşte o cale de a răsplăti familia
pentru amabilitatea lor
Pentru faţă
Dar atenţie, trebuie să o întindeţi, să o întindeţi
Familia pregăteşte o masă pentru bărbaţi
Polenta şi anghile
Pescuitul anghilelor pare simplu,
să le alegi şi apoi să omori una
chiar în faţa camerei
Doar un act de brutalitate cotidiană
E de asemenea, un mod de a ne pregăti
pentru ceea ce urmează să se întâmple
Alan ! Alan !
La naiba. Germanii mitraliază casa Maddalenei
Casa Maddalenei ?
Ei ştiu că am fost acolo
- Germanii ne-au descoperit - Fugiţi la bărci, grăbiţi-vă !
Această familie a fost compromisă de propria ospitalitate,
Alan, vino cu mine !
iar germanii îi măcelăresc
Mama ! Mama !
Fellini a spus că Rossellini ştia exact ce voia
în timpul filmării acestui episod
Era hotărât să găsească o nouă cale
de a spune o poveste prin intermediul filmului,
fără a fi înfrumuseţată sau îmbunătăţită artistic,
unde totul se desfăşoară ca în realitate
Pentru mine, această claritate a viziunii
are un impact aproape religios
Aşa cum spunea criticul de film francez Andre Bazin:
Rossellini regiza realitatea
Germanii câştigă încăierarea
şi îi separă pe soldaţii aliaţi de partizani
Ei tratează partizanii ca pe nişte trădători
nedemni de respectul datorat prizonierilor de război
Ce o să faci cu partizanii ăştia
legaţi ca nişte animale ?
Nici o lege internaţională nu protejează partizanii
Nu sunt consideraţi soldaţi,
sunt doar proscrişi
Dar cei doi din San Marco ?
Sunt din armata italiană
Nu, noi nu recunoaştem guvernul lui Badoglio
Ce ai de gând să faci cu ei ?
Aştept ordine de la cartierul general
Familia mea nu va şti niciodată ce s-a întâmplat cu mine
E la fel pentru toată lumea.
Asta se întâmpla în iarna anului 1944
La începutul primăverii, războiul s-a terminat
Sfârşit
Acest film, turnat în Berlin în vara anului 1947,
vrea să fie doar un portret obiectiv al unui mare oraş
acum aproape distrus,
unde 3,5 milioane de oameni au o viaţă disperată
În 1947, Rossellini a mers la Berlin pentru a face filmul:
Germania, anul zero
ultimul din trilogia sa postbelică
E vorba despre un băieţel numit Edmund,
care încearcă să supravieţuiască
într-o lume complet distrusă de război
Edmund nu are nimic, nici măcar speranţă
În această lume a corupţiei şi a groazei nesfârşite,
singura regulă e supravieţuirea
Toate forţele conflictuale din jurul său,
îl determină pe Edmund să facă ceva de neconceput,
să-şi omoare tatăl bolnav
care şi-a pierdut dorinţa de a trăi
Pentru el, e un act de milă
Odată ce a făcut-o, nu-i mai rămâne decât disperarea
În comparaţie cu filmele anterioare,
Germania Anno Zero e uşor neimplicat
Dar cred că Rossellini trebuia să rămână obiectiv,
pentru că el ne prezintă
o realitate teribilă
Încercaţi să vă imaginaţi
cum era în Germania după război, după ce întreaga lor cultură
s-a autodistrus
Cum ar fi să fii un nevinovat
într-o lume vinovată ?
Pentru mine, Germania Anno Zero e un film al compasiunii reale
Moartea lui Edmund e un sacrificiu solitar,
la fel ca cel al Carmillei
De fapt, sacrificiul e ceea ce leagă
cele 3 filme din trilogie
Cred că Rossellini implora naţiunile Europei postbelice
să găsească simpatie şi toleranţă pentru fostul lor inamic,
pentru a putea merge mai departe împreună
Nu cred că altcineva a avut curajul
să facă un astfel de film în 1947
După Germania Anno Zero, Rossellini a făcut ceva diferit
o poveste numită Miracolul
Federico Fellini a scris scenariul, iar acesta e chiar Fellini,
jucând rolul unui vagabond
Il Miracolo e o vitrină pentru Anna Magnani
Filmul e de neconceput fără ea
Joacă rolul unei păstoriţe, o femeie cu inteligenţă limitată,
dar cu o credinţă infinită
Iisus, Iosif şi Maria
De ce pleci ? Nu pleca, nu
Pot să-ţi vorbesc ?
Doamne, ce mângâiere !
Ce frumos, sfântul meu frumos ! Sunt atât de fericită. Ce bucurie !
Mă faci să vreau să mor, şi gata
Apoi ia-mă cu tine în Rai, pentru a-l contempla pe Dumnezeu
Il Miracolo e despre credinţă,
o temă curentă în opera lui Rossellini, în acea vreme
Cred că încerca să întrebe:
Cum poate supravieţui credinţa războiului mondial
şi ororilor holocaustului ?
Ai trecut prin sat, şi nu te-a văzut nimeni ?
Sigur. Ei sunt nevrednici Nu sunt demni ca mine
Ştii ce mi se spune mereu ? Că nebunii nu merg în rai
Pentru mine ?
Ea e convinsă că el e Sf. Iosif,
dar el nu e sfânt şi profită la maximum de situaţie
Ăsta e raiul
E raiul pe pământ
Femeia nebună a primit har
Mă simt rău
Îi ia ceva timp să realizeze ce i s-a întâmplat de fapt
Nanni, ştii că eşti însărcinată ?
- Cum ? - Da, eşti însărcinată
Când îşi dă seama,
crede că va naşte Pruncul Iisus
Lasă-mă să plec, nu mă atinge !
E harul lui Dumnezeu
Oamenii fără adăpost cu care stă, o dau afară
Oamenii din oraş nu au absolut nicio simpatie pentru ea
Ştii cine se crede ea ?
Pentru ei, ea e doar o nebună
Toată lumea se amuză pe seama miracolului
care e pe cale să se întâmple
Dar apoi, chiar se întâmplă un miracol
Se naşte un copil
Miracolul e viaţa
Il Miracolo pare un film atât de simplu,
dar e deosebit pentru că, fără a atrage atenţia asupra lui,
Rossellini comunică ceva esenţial despre natura păcatului
E o parte a ceea ce suntem,
şi nu poate fi eliminat niciodată
Pentru el, creştinismul e lipsit de sens dacă nu poate accepta păcatul
şi nu permite răscumpărarea
El a încercat să ne arate că păcatul acestei femei,
ca şi nebunia ei, e nimic în comparaţie
cu umanitatea ei
Acest film a fost cauza
unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria cinematografiei americane
Când Il Miracolo a avut premiera la cinematograful Paris din Manhattan,
cardinalul Spellman, care era cardinalul New York-ului pe atunci,
şi Legiunea Decenţei, care era organizaţia catolică de supraveghere,
au numit filmul o parodie blasfemiatoare
şi au organizat o campanie pentru a fi retras din cinematografe
Joseph Burstyn, distribuitorul filmului în SUA,
a dus cazul până la Curtea Supremă
La 26 mai 1952, instanţa a decis în favoarea sa
Au afirmat că filmele au dreptul
la aceeaşi libertate de exprimare ca şi presa,
şi au eliminat complet ideea de blasfemie
ca motiv de cenzură
Am avut şi eu probleme cu cenzura,
aşa că ştiu din proprie experienţă
ce decizie epocală a fost aceasta
Il Miracolo a provocat un scandal,
dar a fost nimic faţă de ce s-a întâmplat un an mai târziu,
cu Stromboli
Stromboli a fost primul film italian
pe care l-am văzut pe un ecran mare, la cinema
Stromboli Ţara lui Dumnezeu
Chiar şi la vârsta de 7 ani,
am putut simţi atmosfera de scandal din jurul filmului
Aproape că îi puteai simţi gustul
chiar acolo în cinema
Desigur, îi auzisem pe părinţii mei vorbind despre el
Rossellini şi vedeta sa Ingrid Bergman
au avut o aventură şi apoi un copil în afara căsătoriei
Azi nu pare a fi mare lucru,
dar atunci a fost
Au fost condamnaţi în toată America
şi nu doar de biserică
Ei au fost condamnaţi în Senatul american
La fel ca Il Miracolo, Stromboli a fost centrat
în jurul unei femei şi a poveştii ei
Asta a fost o problemă pentru criticii
care au considerat că Rossellini se îndepărtase prea mult
de neorealismul pur
Faptul că femeia a fost interpretată
de Ingrid Bergman, una dintre marile vedete din Hollywood,
a înrăutăţit lucrurile
Rossellini trădase mişcarea pe care o ajutase să apară
Evoluase şi se maturizase ca artist,
dar lumea s-a supărat foarte tare pe el
aşa că Stromboli i-a adus probleme pe ambele maluri ale Atlanticului
De ce râzi ?
Eşti atât de nebun
Nu ştii nimic despre mine
Am vorbit de câteva ori peste sârma ghimpată,
iar acum vrei să te căsătoreşti cu mine ?
Sigur
Acum, 50 de ani mai târziu
controversele şi criticile au dispărut,
iar noi putem privi obiectiv filmul
În film, Ingrid Bergman e o refugiată lituaniană
pe nume Karen
Ea e blocată într-un lagăr de prizonieri italian
şi nu se poate întoarce acasă
fiindcă a avut o relaţie romantică cu un soldat german
Cererea sa de viză pentru Argentina a fost respinsă
Italia nu vrea să o primească, aşa că nu are unde să se ducă
Ocupaţia ta ?
Niciuna
Unul dintre prizonierii italieni, care e pescar sicilian
îi oferă o soluţie
Dar apoi, ea vede unde vor locui
Vulcanul
În Stromboli, o insulă izolată de pe coasta Siciliei
- E mereu activ ? - Da
Uite, pietrele cad în mare
Îşi dă seama că tocmai a intrat într-un alt fel de închisoare
E o insulă fantomă
Pământul meu
Vezi ?
Rossellini a descris-o pe Karen astfel:
Lasă-mă în pace
O femeie a trecut prin încercările războiului
A ieşit din el rănită şi împietrită,
nu mai ştie ce e un sentiment uman
Nu-mi pasă de orzul vostru,
sau de viile tale, sau de noul tău pământ
Vreau să părăsesc insula asta şi să plec departe,
ca toţi cei care au trăit aici
S-au născut aici şi au plecat departe
Dar ce-i cu tine ?
Ce-i ?
Ascultă, asta e casa mea ! Tu eşti soţia mea !
Tu stai aici pentru că aşa vreau eu
În fiecare dimineaţă, soţul ei pleacă pe mare
cu ceilalţi pescari
Într-o zi, ea merge pe plajă
Vine un bărbat
şi îi arată cum caută peştii
Deşi totul e inocent,
asta se întâmplă în văzul insularilor
Pentru ei e de neconceput
E de neiertat
Ea nu ştie că şi-a dezonorat soţul
Încornoratule !
Când eram copil, nu înţelegeam multe
din ceea ce se întâmpla pe ecran
Dar partea asta am înţeles-o
Încornoratule !
De fapt, fratele meu mi-a explicat
Nu uitaţi, asta e o societate foarte mică, închisă
Sunt izolaţi pe această insulă
E mâncare pe masă
Eu nu vreau să mănânc
Ce-i cu tine ?
În această lume, când îţi pierzi respectul ca bărbat,
e o adevărată tragedie
Ea devine atât de disperată, încât va face absolut orice
pentru a pleca de pe insulă
Eşti un om bun
Aşa că îi face o vizită preotului,
care se oferă să o ajute pe ea şi pe soţul ei să emigreze
Dar vrea să fie sigură că el o va ajuta
Tu eşti...
eşti un om sensibil, cu experienţă
Eu sunt doar un biet preot
Urmărind scena, deşi eram foarte tânăr,
mi-am dat seama după limbajul trupului
că se întâmplă ceva interzis
Eşti singurul care mă poate consola
Sunt doar preotul paroh
al unui sat de pescari
Dar calităţile tale umane, le pot vedea
Eu sunt preot
şi te pot ajuta doar prin spovedanie
sau prin rugăciune
Tu...
Tot ce am pentru tine
e un profund sentiment de milă
Domnul să te călăuzească
Adună-te
Meditează
Gândeşte
Scena prinderii tonului e centrul întregului film,
inima lui
Intri lent în miezul existenţei acestor oameni
Rugăciunea
Aşteptarea
Stai, avem un peşte
E ca şi cum camera ar fi fost acolo cu mii de ani în urmă,
pentru a înregistra un vechi ritual de obţinerea hranei,
cu mult înainte ca istoria să fie scrisă
când încă se transmitea
de la o generaţie la alta
E vorba despre sacralitatea hrănirii ca act comunitar
şi procurarea hranei împreună cu oamenii tăi
Mâncarea e sfântă, un dar de la Dumnezeu
Scena e destul de lungă
Se construieşte lent, ca o piesă muzicală
Iisus şi Maria
Iisus şi Maria
Mulţumesc Isus, mulţumesc Maria
Dumnezeu e cu noi
Ţi-a plăcut pescuitul ?
Nu, a fost groaznic
Ce s-a întâmplat ?
Nu mă simt bine
De ce ?
Crezi că... ?
Poate... ?
Da, au trecut 3 luni
Cred că sunt însărcinată
Karen, Doamne, sunt atât de fericit
Când vulcanul ameninţă să erupă,
insularii ies cu bărcile şi aşteaptă să treacă
- Sf. Jerome - Roagă-te pentru noi
- Sf. Maarten - Roagă-te pentru noi
- Sf. Nicolas - Roagă-te pentru noi
Pentru ei, acest lucru e normal
Dar Karen a ajuns la limită,
nu mai poate suporta
Antonio !
Deschide !
Antonio !
Singura modalitate de a părăsi insula
e să meargă pe jos peste vulcan
pentru a ajunge la un vas din partea cealaltă
Datorită prezenţei lui Ingrid Bergman în film,
Stromboli a fost produs de RKO,
deţinută pe atunci de Howard Hughes,
care nu ştia ce să facă cu filmul,
aşa că a tăiat 25 de minute
şi a introdus o voce din off la final, pentru a lega lucrurile
asigurându-ne că se întoarce la soţului ei
Dar în versiunea lui Rossellini, e un final deschis
Ce se întâmplă cu Karen sus pe vulcan ?
Rossellini a spus odată că important era să aflăm
dacă această femeie mai poate plânge
O să mă sinucid
Nu am curaj
Dar mai e ceva
Nu pot
E o femeie care a trecut prin încercări groaznice
şi care acum are un copil, care creşte în ea
La marginea vulcanului,
ea se trezeşte într-o nouă realitate spirituală
O, Doamne !
Nu contează dacă se mai întoarce la soţul ei
Filmul e despre călătoria ei,
una pe care mulţi dintre noi am fi putut-o face
în diferite momente ale vieţii noastre
Ce mister
Suferinţă, acceptare, transcendenţă
Ce frumuseţe
şi în cele din urmă, pace
Germania Anno Zero e despre pierderea sau absenţa credinţei
Stromboli e despre o femeie care descoperă credinţa
Rossellini a făcut un film despre credinţă,
despre îmbrăţişarea credinţei
Împreună cu Fellini, a adaptat Francisco, trubadurul lui Dumnezeu,
o carte scrisă în secolul al XIV-lea
În urma tragediei mondiale,
exemplul Sf. Francisc de iubire necondiţionată pentru orice fiinţă vie
a devenit o urgenţă reală
Nu mai văzusem niciodată viaţa unui sfânt
tratată atât de neserios într-un film
şi cu atât de multă afecţiune
E cineva aici ?
Ce-ţi trebuie, frate ?
Eşti atât de chipeş !
Ce-ţi trebuie ?
- Unde ţi-e şeful ? - Poţi vorbi cu mine, e acelaşi lucru
Vreau să stau cu Francisco
- Ce vrei să faci cu vaca ? - Vreau să o dau fraţilor
- Vaca e a noastră ! - Bunicul a înnebunit !
- Bine, bine, care-i problema ? - Nu putem da vaca aşa
Păstraţi-vă vaca Nu avem nevoie de ea
- Duceţi-vă - Păstrează-l tu pe bătrân
Aici trebuie să munceşti mai mult decât înainte
Da, vreau să lucrez
Pentru tine, rudele tale sunt ca şi moarte
Moarte
Iar tu va trebui să fii umil, să predici, să munceşti
Să predic, să lucrez, de toate
Îţi va fi greu să-ţi părăseşti familia ?
Greu
Ce vrei de la Francisco ?
Vreau să fiu un sfânt, ca Francisco
Eu sunt Francisco
Francisco !
- Să mergem
Francisco, trubadurul lui Dumnezeu a fost filmat la începutul anilor '50
în munţii din jurul Romei
- El e noul nostru frate - Cum îl cheamă ?
- Giovanni - Îl cheamă Giovanni
Rossellini a folosit călugări adevăraţi pentru rolurile principale
Filmul e o serie de episoade
despre viaţa Sf. Francisc şi a fraţilor săi
- Ce-i cu tine ? - Bietul de el, îi e frig
Acoperă-l
Aceste episoade servesc drept parabole
Can't find what you're looking for?
Get subtitles in any language from opensubtitles.com, and translate them here.