All language subtitles for A History Of Britain - Pt9 - Revolutions

Pe 30 ianuarie 1649,
englezii si-au ucis regele.

Se mai întâmplase si înainte cu toți
edwarzii și richarzii omorati de supușii lor.

Dar acum era altceva:
insași monarhia britanica fusese exterminata.

Acum ramasesera doar oamenii și parlamentul lor
ca păstratori ai libertăților Angliei.

La ce iti folosea libertatea daca erai speriat?

De fapt oamenii vroiau să știe:

Cine le garanteaza siguranța?

Cine ii va opri pe soldați sa ardă și sa jefuiasca,

permitandu-le oamenilor
să doarma liniștiti în paturile lor?

Cine ii va proteja
de războaiele religioase și politice

care păreau să continue,
și să continue, și să continue?

Va fi parlamentul sau va fi
un mare general ca Oliver Cromwell?

"Nu contează",
spunea pragmaticul filozof Thomas Hobbes,

un regalist care se intorsese
în Anglia lui Cromwell.

"Tara are nevoie de un conducător puternic
care sa întruchipeze TOT poporul."

"Orice sau oricine poate salva țara de la anarhie, orice care va poate salva de voi insiva."

"Nu conteaza ce este bine sau rău."

"Lasa-te în mâinile puterii care te protejează,"

"atotputernicul Leviatan."

Dacă acesta e Oliver Cromwell,
atunci așa să fie.

Este ceva rezonabil.

Scoțienii, englezii și irlandezii
nu aveau de gand sa fie rezonabili.

Erau mult prea ocupati sa fie neprihăniti.

In următoarea jumătate de secol,
"dreptatea" va ucide o mulțime de britanici.

In final, va apare rezonabilul, dar nu înainte
de a fi vărsate o mulțime de lacrimi:

lacrimi de extaz și lacrimi de durere.

(: SDR :)

O ISTORIE A BRITANIEI
de Simon Schama

REVOLUTII

Nu toată lumea stătea treaza noaptea
muscandu-si unghiile ca Britania nu avea rege.

Pentru mulți,
erau zorii unei noi ere.

Nimeni nu prevăzuse în timpul războaielor civile,

ca dandu-le victoria, Atotputernicul le arata
că Albionul trebuie transformat în Ierusalim.

Ii transformasera pe regii stuarzi în praf.

Singurul rege care urma acum,
era regele Isus,

și singurul guvern adevărat,
era cel al sfințior Săi.

<>

<>

Împărăția lui Dumnezeu era aproape,
cea mai binecuvântată revoluție.

Nimeni nu era mai convins de aceasta decât
sfântul războinic al Albionului: Oliver Cromwell.

<>

<>

Cromwell se auto-numește "căutător",

și toată viața a căutat destinul
dat de Dumnezeu, lui și țarii sale.

La început,
fusese "inocentul" ales de Dumnezeu

care ani de zile condusese viața
unor obscuri domni de țară din estul Angliei.

Cromwell a inceput sa-si croiasca drum în lume
cu un fel de criză care a lovit modesta lui avere.

Dar lumea a văzut acest necaz ca o lucrare
a Celui Atotputernic, salvarea lui de gratie.

A suferit un fel de convertire religioasă.

A lăsat vanitățile deoparte,
așa că s-a putut deschide spre lumina.

<>

<>

<>

Sentimentul că Dumnezeu il alesese,
a făcut din Cromwell un om nou.

Știa incotro se duce.
Știa ce trebuia făcut.

Trebuie să smulgă sabia din mâinile infidelilor
papistași-adoratori-ai-regelui.

A mers la război ca un novice,
fara nici o experiență militară.

Sentimentul ca este alesul divin era armura lui.

Aceasta l-a facut extrem de încrezător,
rece sub foc, dar niciodată nesăbuit.

O aură de invincibilitate
a început să se "agațe" de el.

A devenit forța motrice a Revoluției Dumnezeiesti.

Când regele învingea,
sfida judecata lui Dumnezeu

si era nevoie de sângele lui
pentru a-si ispăși crima.

Dar a devenit evident ca inlaturarea monarhului
nu era o garanție a indepartarii monarhiei.

Căci dacă Charles nu putea fi in persoana
printre supușii săi, apropiatii săi puteau.

Cuvântul grecesc "icon" înseamnă
atât imagine, cat și copie.

"Eikon Basilike", imaginea cernita a regelui,
a apărut la o săptămână de la executia sa.

A fost un bestseller instantaneu,
din care s-a facut 35 de ediții într-un an,

făcand din Charles un martir nemuritor...

...un Hristos modern
sacrificat pentru păcatele poporului său.

Ca si Hristos,
Charles înviase purtandu-si coroana cereasca

întrupandu-se în persoana fiului său, Charles II,
exilat în Franța si așteptand un semnal.

Poetul John Milton,
un campion al Commonwealth-ului parlamentar,

a fost angajat pentru a ataca cultul
împăratului martir, atât de mult idolatrizat,

pentru a convinge fricoșii și credulii
ca nu au nevoie de Charles I.

Ca de fapt,
nu au nevoie de nici un monarh Stuart.

"Uite", vroia să spună,
"nu te mai îngrijora de regele mort."

"Acum ești suveran.
Gândeste-te ca ai fost întotdeauna suveran."

"Regii doar te-au pus la munca sau ti-au dat foc."

Dar când Cromwell și Milton au spus poporului că venise timpul sa fie gata sa se guverneze singuri,

bineinteles ca nu erau,
in sensul literal adică.

Cum? Orice tesător sau plugar parvenit

care citea carticica de 6 penny auto-numindu-se "magistrat al gramezii-de-bălegar",

sa-si dea dreptul de vot?

Doamne ferește!
Asta-i drumul spre haos.

Nu, oamenii ar trebui să pună guvernul în mâinile oamenilor lui Dumnezeu

care sunt cei mai apti sa o faca:

incoruptibili, bogați și evlaviosi.

"Oh, văd", spunea liberul John Lilburne, "Echilibratul",

un fost ofițer de armată
care vroia sa elimine diferentele

dintre puternici și supusi,
dintre bogați și săraci,

"ca aceași oameni
ne-au adus în această mizerie."

Am mai vazut ca John Lilburne,
unii dintre noi chiar au fost ca John Lilburne:

primul pe baricade,
primul arestat, care nu tace!

Iubit sau urăt,
știi că nu va pleca.

Pentru Cromwell, era un "guturai",
o gura sparta periculoasă,

capabilă să demoleze disciplina din armată.

Lilburne, la rândul său,
detesta noul regim.

<>

<>

Soldații il citeau pe Freeborn John
și credeau ca ar trebui să aibă dreptul la vot.

Dă-le un deget și iti iau toată mana!

Curând vor începe să creadă ca ofițerii lor
erau tiranii lui Lilburne,

iar Egalitarii le spuneau ce sa faca.

Trebuiau opriti!

O armată nu era, repet,
NU ERA, o comunitate.

<>

<>

<>

<>

<>

<>

Liderii Egalitaristilor au fost dusi in Turn,
ca mulți alti trădători.

Apoi s-a întâmplat ceva uluitor!

O campanie de petiții
care solicita eliberarea egalitaristilor

a fost inceputa în Londra
de catre sotiile egalitaristilor.

Pentru puritani, principalele virtuții
ale femeii erau tacerea și blândețea.

Dar aceste femei erau nerușinate,
încăpățânate, cu gura mare,

și, trebuie recunoscut, curajoase.

Sotiile egalitaristilor erau implicate mereu
în campaniile mișcării.

Elizabeth Lilburne era politizată de lupta scoaterii soțului dintr-o închisoare sau alta.

Mary Overton fusese pedepsita cu brutalitate

pentru imprimarea și distribuirea
broșurilor soțului ei:

legata intr-o cușca și târâta pe străzile Londrei
impreuna cu copilul ei de șase luni,

lovita și ponegrita ca o prostituată ordinara.

Dar cea mai pasionala și articulată dintre "surori", era Katherine Chidley.

A început ca o predicatoare carismatica

și a intrat in politică
încercand sa faca Commonwealth-ul sa înțeleaga

suferințele specifice sexului ei.

<>

<>

<<și ca nu mai suportam sa ne vedem copiii agatându-se de noi și strigand dupa pâine>>

<<și ca nu mai avem nimic a le da sa mănince,
mai bine murim, decât sa vedem acea zi!>>

Nu la asta se aștepta Oliver Cromwell
din partea "Ierusalim-ului"!

A devenit si mai rău!

În mai 1649, câteva sute de soldați răsculati
au încercat să-si uneasca forțele în Oxfordshire.

Cromwell a marsaluit ca un nebun 80 km într-o zi

și i-a prins în miezul noaptii la Burford.

Un prizonier, Anthony Sedley, blocat în biserică, așteaptandu-se la ce e mai rău,

si-a scrijelit numele pe zid.

În dimineața următoare, trei dintre camarazii săi
au fost dusi în curtea bisericii și împușcati.

Apoi Oliver a plecat la Oxford
sa-si ia diploma de onoare în drept.

S-a asigurat că soldații răzvrătiti
au fost expediati intr-un loc

in care isi vor putea exprima frustrarea
pe altcineva.

"Iti e foame?", era convingerea lui,

"vrei să știi cine e de vina
pentru prelungirea războaielor civile?"

Spune "salut"
Anticrist-ului de peste Marea Irlandei!

Tinta razboiului sângeros al lui Cromwell

era o armată de regaliști din Irlanda
care actiona în numele fiului regelui.

Cu toate ca erau la fel de multi
protestanti ca și catolici,

Cromwell era convins
ca erau legiuni ale Diavolului,

nefacand nici o distincție intre ei.

La Drogheda,
pe drumul principal dintre Dublin și Ulster,

a făcut cunoscut foarte clar ce avea în minte.

Nu se poate ascunde aceasta oroare,
este acolo?

A fost crima de război a lui Cromwell,

o atrocitate atat de hidoasă, incat contamineaza istoria anglo-irlandeza, de atunci.

Avem nevoie sa stim
care a fost această atrocitate.

Nu a fost un macel fără discernământ
al femeilor și copiilor.

Nu există martori oculari
care sa pretinda că au văzut vreodată așa ceva.

Dar ceea ce Cromwell numeste
"ordine fără ezitare și milă",

a fost, în orice caz,
un act criminal de nedescris.

Cel puțin 3.000 de soldați regalisti
au fost măcelăriți la Drogheda...

...marea majoritate
după ce s-au predat și au fost dezarmati.

La Biserica Sf Petru,

Cromwell a ordonat ca soldații sa arda stranele
de sub turla ca să ii "afume" pe apărători,

care au fost arsi de flăcări.

Generalul a crezut de cuviinta
să nu-si bata capul cu masacrul:

<>

<>

<>

<>

<>

<>

Clar ca este Oliver Cromwell in original,
astăzi fiind o lectura de nesuportat.

Nu, nu e mărturisirea unui nebun exterminator,
ci este mărturisirea unei ingust la minte,

a unui bigot protestant încăpăţânat
și imperialist englez,

și care, sigur,
mai este si foarte rău.

Cromwell trata Irlanda ca pe o colonie primitiva, asa cum si credea ca era,

alungandu-i pe irlandezi din fermele lor și folosindu-le terenurile pentru a-si plăti soldații.

Înainte de a-si termina "pacificarea",
dacă asta credea el ca era,

o altă "piesă" din zbuciumata Britanie
s-a ridicat sa-și bată joc de el.

Scoțienii l-au invitat pe Charles II
în vârstă de 20 ani să vină și să le fie rege

și au pornit la război în numele său.

Cromwell i-a ademenit în Anglia în vara lui 1651.

Armata scotiana s-a pomenit prinsa
între două forțe masive.

În bătălia de la Worcester, pe 3 septembrie, au suferit o înfrângere dezastruoasa și ireversibilă.

Charles II fuge ascuns de simpatizanții regalisti până când va putea iesi pe ascuns din țară.

Când Oliver Cromwell a revenit la Londra,
în toamna lui 1651,

era ca un Cezar englez,
cum nu se mai văzuse din timpul lui Edward I.

Dacă Cromwell era Dumnezeul englezesc,

era pentru că simțea în adancul lui că Anglia
era adevăratul teren promis de Dumnezeu

și cel mai bun lucru pentru Britania
era să devină cat mai englez posibil.

Desigur ca visul lui Stuart al unei Britanii unite
a starnit războaiele civile.

Acum Cromwell le pusese capat
transformand visul in realitate.

Nu ca un regat unit, ci ca o
"Republică Unita a Marii Britanii".

Dar ce fel de republică trebuia să fie?

Cromwell știa ca tara era epuizata
dupa aproape 15 ani de război.

Era timpul, așa cum spunea el,
"al vindecarii și stabilitatii".

Dar aceasta nu înseamnă afaceri,
ca de obicei.

Sigur ca Dumnezeu nu a vrut
atât de mult sânge și bunuri risipite

doar pentru ca avocații nelegiuiti
și afaceristii sa devina si mai bogati?

Asa păreau sa mearga lucrurile în parlament,

"paznicul libertăților Angliei",
asa cum el însuși se numise.

Așa era când membrii săi
au fost inlaturati de armată

pentru a permite judecarea regelui,
ridiculizat de dușmani ca "Târtiţă".

Pentru Cromwell,
"Târtiţa" era o monstruozitate,

un bastion de egoism și lăcomie care semana
mai mult cu Sodoma, decât cu Ierusalim-ul.

Cel mai rău,
nu s-a aratat niciodată dornic să-l închidă.

Când s-a propus un proiect de lege pentru înlocuirea vechilor membri

si sa ramana pe termen nelimitat,
a fost ultima picătură.

Pe 20 aprilie 1653,

Cromwell a mărșăluit până la Westminster
acompaniat de o trupa de mușchetari.

Moise coborase de pe munte
și nu arata deloc ca un profet fericit!

La început, se părea ca parlamentarii
din Cambridge se comportau asa cum trebuia.

Cromwell s-a asezat în scaunul său obișnuit,
si-a scos pălăria,

cerand președintelui sa fie respectat
dacă se va adresa Camerei.

A salutat chiar si "Târtiţa"
pentru grija sa fata de binele publicului.

Dar cand se încălzi,
subtilitățile au fost inlaturate

și a început să-i mustre pe membrii uluiti
pentru indiferența fata de justiție și evlavie.

"Cred ca nu acesta este limbajul parlamentar",
a spus el.

"Ei bine, mărturisesc, nu este,
si nici nu te aștepti la asa ceva de la mine."

Pălăria s-a rasucit,
întotdeauna era un semn rău.

Cromwell se plimba in sus și în jos prin sala,

strigând că Domnul il numise și ca alesese instrumente mai vrednice decat vocaţia lor.

Un biet suflet a încercat să-l oprească în spate,

dar Cromwell era în in "modul inger exterminator" și l-a împins cu dispreț:

"Nu esti parlamentar!" răcni el,
"Nu ești parlamentar!"

Apoi a strigat dupa muschetari.

Cizmele au intrat grele, zgomotoase.

Parlamentul a fost desfiintat.

A fost un moment deprimant de modern.

De fapt,
o lovitură de stat clasica.

În acest moment, Cromwell a trecut linia
de la agresiune la dictatură.

Astfel, a rezolvat un "accident vascular cerebral"
al întregului războiului

in care el însuși luptase împotriva comportamentului neparlamentar al împăratului.

Lui Cromwell ii plăcea să pretindă că fusese
o dura lovitură data "ambiției" și "avariției",

dar ceea ce il rănea cu adevărat și fatal,
era Commonwealth-ul insusi.

Acum era momentul cand Cromwell putea confisca puterea și toată lumea se aștepta la asta.

Dar Cromwell nu lucra pentru el,
facea lucrarea Domnului!

În locul parlamentului, va înființa o adunare
de oameni alesi cu grijă pentru evlavia lor.

Va fi o "adunare de sfinți".

Limbajul lui era foarte diferit
cand ii îndemnat sa-si faca treaba.

<>

<>

<>

Dar extazul mistic și politica nu fac casă buna. Cel puțin, nu în Britanie.

În câteva luni,
nefunctionbila asamblare s-a prăbușit,

liderii săi implorandu-l pe Cromwell
să-i scoata din mizeria lui.

I-a obligat sa ramana!

Se părea ca nu mai era nici o alternativă
decat să ia coroana, pentru a deveni Oliver I.

A fost încă un pas de indepartare de "Omul Domnului" pus sa pedepseasca trufia regilor.

Deci, in locul lui,
a ales să devină Lord Protector.

Care i-a dat un inel bun:
autoritate, nu tiranie.

Era rege in toata regula,
dar un suveran constituțional,

guvernământ cu un consiliu
și un parlament nou-ales.

Marea sa speranță era stabilitatea,

dar adevărul era că Protectoratul
era orice in afara de stabilitate

cu privire la direcția
pe care trebuia să o ia țara.

Britania ar trebui să fie dreaptă sau rezonabila?

Fusese un război civil in care
luptase în repetate rânduri dupa capul lui.

Moşierul Cromwell putea vedea virtuțiile
unei stari rezonabile de lucruri.

Având timp sa respire, oamenii obisnuiti de la țara
reveneau foarte precauti la viața de toate zilele:

magistrații lucrau in instanțe,

gentlemenii vanau,

casele daramate se reparau,

copii se căsătoreau,

prietenii și vecinii se intalneau la cină.

Și când unii dintre acesti gentlemeni
erau alesi in parlamentele Protectoratului,

vechile conexiuni dintre Westminster și sate,
secretul guvernului englez,

în sfârșit,
erau iar refăcute.

Dar "latura directă" a lui Cromwell era neliniştita
de această întoarcere prea reușită la viata.

Nu era atat de multa vindecare, cat regres:
era un regalism "prin ușa din spate"!

Deci, în 1655,
Cromwell si-a aratat "buldogul" din el.

Generalii-sefi.

A inlocuit justiţia din comitate
cu "talibani" protestanti călare:

"Inăbușeste clopoteii!"

"Spioneaza toate casele!"

"Inchide-i pe desfrânați!"

"Anuleaza Crăciunul!?"

John Evelyn,
regalist fervent și gentlemen al literelor,

care îndura cu silă
leviatanul de stat cromwell-ian,

era unul dintre nenumărații oameni care vroiau sa puna capăt cat mai repede agresiunii generalilor.

<>

<>

<>

<>

<>

Era un dezastru al relațiilor publice
ale Protectoratului.

"Prudentul Cromwell"
se impune iar deasupra piosilor

și scăpă de Generalii-sefi în grabă!

Uneori cele două instincte lucrau împreună,
ducand la schimbarea Britaniei,

iar aceasta este una dintre ele:

Sinagoga lui Bevis Marks din Londra.

Uneori istoricii se plâng că este dificil sa se găseasca dovezi a ceva bun facut de Protectorat.

Aceasta este o dovada
destul de clara pentru mine.

Pentru că pe aceste banci tari din stejar
au fost acceptati primii evreii,

care fusesera expulzati acum 360 de ani,
"parcati in spate".

Sub Protectorat, evreiilor li s-au permis în cele din urmă să se închine și să trăiască liberi

in ceea ce a devenit o părticică
a începutului Londrei multi-culturale.

Lui Oliver Cromwell trebuie să-i mulțumim

pentru deschiderea unui nou capitol
a istoriei anglo-evreiesti, a istoriei mele.

"Calendarul său Apocaliptic" ii spunea că o
convertire a evreilor anunța sfarsitul lumii.

Dar "simțul său de afaceri" ii spunea că rețeaua evreilor din comerțul olandez și spaniol,

putea fi o sursă neprețuită
de informații comerciale și militare.

Evlavie și pragmatism, aceste calități gemene atât
de des în conflict in personalitatea lui Cromwell,

de data aceasta s-au unit,
poate că si din cauza evreilor,

ca să-l facă un adevărat Lord Protector.

Dar nu rege!

În cele din urmă,
la fel ca și ghinionistul rege pe care l-a distrus,

Cromwell nu a putut "sa se lepede" niciodata
de simțul nevredniciei.

A fost ceea ce scapase el și Britania:
o adevărată dictatură.

Oliver Cromwell a crezut
ca face lucrarea Domnului.

Adevaratii dictatori se cred Dumnezei!

Asa au fost toti cei care
s-au închipuit mici Dumnezei:

Chrles I, sau oligarhia republicana,
care a trezit cel mai mare dispreț al lui Cromwell.

"Simplitatea" a fost cuvântul
cu care se autocaracteriza mereu,

fiind cel mai mare compliment moral.

Dar pentru a sustine Protectoratul,

trebuia să fie mai mult decat un Leviatan,
decat il tineau praselele.

Aceasta este atat scuza,
cat și eșecul său.

Este una dintre ironiile cele mai extraordinare
din istoria Britaniei,

Protectoratul lui Cromwell,
demonizat atât de regaliști, cat și de republicani,

în cele din urmă a pus bazele
monarhiei noastre constituționale:

un sef executiv care isi alege guvernul,
dar care răspunde in fata unui parlament ales.

Dar Cromwell nu a trăit ca sa o vada.

Pe 3 septembrie 1658,
aniversarea bătăliei de la Worcester,

Cromwell a murit în timp ce o uriasa
furtună se napustea asupra Angliei,

zmulgand copaci și clopotnițe
si strivindu-le de pământ.

"Era", spuneau babele,
"Diavolul care a venit dupa sufletul său".

Oliver Cromwell nu a lăsat în urmă
un sistem politic viabil, ci o viziune.

Poate că a fost un om furios, nemilos, arogant,
uneori chiar maniaco-depresive,

dar această viziune
a fost de o "dulceață" uimitoare:

o viziune a Ierusalim-ului,

un loc în care toată lumea sa fie libera
sa-l primeasca pe Hristos în felul ei,

cu condiția să nu deranjeze
pacea și conștiința nimanui.

După ce sunt date la o parte marșurile, măcelurile
și strigatele de furie bătand cu pumnul in masa,

Oliver Cromwell a vrut o viață liniștită
pentru toată lumea.

Dar catolicii erau exclusi din această viziune

deoarece pentru Cromwell, ca și pentru toata țara
în general, catolicismul însemna tiranie.

Poate că Protectoratul a lăsat țara în siguranță fata de despoți, dar nu si de anarhie.

După moartea sa, a revenit răzbunatoare,
osciland puterea între soldați și politicieni,

cu nopțile nedormite și întrebările sâcâitoare
de acum 10 ani.

Cine are grijă de noi?

Cine ne asculta?

Unde găsim un suveran sa ne protejeze?

A fost nevoie de un alt soldat incapatanat pentru
a vedea singura modalitate de a restabili ordinea.

Generalul George Monck
a fost regalist în Războiul Civil

și cromwell-ian când se părea că
numai Protectoratul putea menține pacea.

Si-a dat seama
că a trecut timpul "Dumnezeului Protector",

si ca era doar o persoană care ii putea lua locul:

un nou rege!

Ironia restaurarii lui Charles II

este ca a venit pe tron nu pentru că Anglia
avea nevoie de un succesor pentru Charles I.

A venit pe tron deoarece Anglia avea nevoie
de un succesor pentru Oliver Cromwell!

Nu a fost o bucurie generală,
focuri și ospețe.

S-a terminat haosul adus de moartea lui Cromwell.

Acest nou Charles părea a fi
doar ceea ce toată lumea spera:

un model de judecata "dulce".

In orice caz,
asta credea Samuel Pepys.

Pepys era un produs pur al Angliei lui Cromwell.

A fost prezent când noul rege
si-a adus vasul amiral acasa.

Pe drum, barbatul înalt si brunet
a urcat și a coborat de pe duneta

spunand povestea evacuarii lui
după bătălia de la Worcester.

Era un rege plin de carisma.

Avea farmec.

Dar ii va supraviețui rațiunea
emoțiilor trezite de întoarcere?

Ziaristul John Evelyn noteaza
cu "regalism nepocăit" focul din piept:

<>

<>

<>

<>

<>

<>

<<Și toate acestea fără nici o picătură de sânge>>

<<și alaturi de armata care se răsculase împotriva lui.>>

Regele a fost încoronat la Westminster
pe 23 aprilie 1661.

Domnia sa a fost antedatata la ziua
de după decapitarea tatălui său.

Dar chiar înaintea ca regele sa fie încoronat,
cei cu memoria lunga au cautat răzbunarea.

Pe 30 ianuarie 1661,

exact la 12 ani dupa ce
capul retezat al lui Charles I cădea în paie,

rămășițele lui Cromwell și ale ucigașilor de regi
au fost scoase din morminte

și atârnate intr-o spânzurătoare la Tyburn,
înainte de a fi îngropate adânc in pămant.

În următoarele luni, alti 11 ucigași de regi
au fost spânzurați, trasi pe roata și taiati.

Vechii cromwell-ieni au privit toate astea
cu tact, pe furiș, in tăcere.

Se întrebau cât de responsabil
va fi acest nou regim.

Charles știa ca uciderea "veseliei"
nu ii afecta popularitatea.

Dându-le votul liber, poporul,
mai ales după Generalii-Sefi,

vor vota din plăcere,
nu din evlavie.

♪ Verdele lavandei,
Diddle-diddle... ♪

Desigur, conducatorul dansului era Charles însuși,
incapabil constituțional sa fie atât de bădăran,

incat să "disprețuiasca" orice femeie generoasa
care il invita în patul ei.

A făcut-o cu toate!

Era "epoca deocheata de aur"!

Dacă Anglia puritana a fost guvernata "cu urechea palnie" pentru a primi cuvântul Domnului,

Restaurarea a restaurat "suveranitatea ochiului".

Pasiunea guvernului
a fost "scopo-filia" privirii fixe:

oricand se privea fix o peruca scandaloasa,
un decolteu adanc,

un păduche "prins" de obiectivul unui microscop
sau constelațiile stelelor.

♪ Albastrul lavandei,
Diddle diddle ♪

♪ Verdele lavandei... ♪

Entuziasmul copilăresc al lui Charles
pentru instrumentele optice

sugera că putea fi un nou tip de Stuart,

a cărui viziune nu "locuia"
pe tărâmurile noroioase ale absolutismului,

ci era concentrata precis,

preocupata să observe realitatea
politica, dar și pe cea fizică.

De fapt, dovedea ca este ceva foarte puțin probabil: un rege Stuart rezonabil.

Era Stuart-ul pentru care lumea fizică
era alfa și omega lui,

fiind pământesc în realismul său.

Prea pământesc,
credeau unii,

uitandu-se dezgustati la acest teatru al indolenței punctate de desfrâu, care devenise curtea.

Nu erau atât de lumești,
atât de raționali,

ca sa nu le fie teama că va veni ziua
cand vor da socoteală.

Aceasta zi era aproape,
așa cum s-a dovedit!

În vara lui 1664,
a apărut o cometă pe cerul Angliei.

Coada salcie putea fi văzuta
cu o claritate fara precedent

prin prisma noilor telescoape deținute,
printre altii, si de rege.

Dar ceea ce majoritatea oamenilor au văzut,
era un viitor dezastru.

Toti citeau almanahurile.

Stiau că Apocalipsa va fi marcata
de ciumă, foc și război.

Un an mai târziu,
mii de corpuri erau ucise de ciuma bubonica,

aruncate în fiecare săptămână
în marea groapă de la Aldgate.

Nu se putea face nimic științific cu ea,

cu excepția numararii cu grija a morților,
ceruta de statisticile moderne.

♪ Moartea ce-mi este destinata ♪

♪ Nimeni nu are dreptul ♪

♪ Sa mi-o ia ♪

♪ Vino ♪

♪ Vino ♪

♪ Moarte ♪

O șesime din populația Londrei a pierit.

Infecția s-a mai potolit cu debutul toamnei,

dar neliniște era "agatata"

de numărul Necuratului:

6...6...6.

Și desigur,
peste taramurile afumate ale iadului,

în prima săptămână a lui septembrie 1666,

a venit focul diabolic.

În primele ore ale duminicii de 2 septembrie,
primarul Londrei a fost trezit

ca să i se spună că a început un incendiu
în magazinul unui brutar din Pudding Lane.

Răspunsul său a fost:

"Pipi!
O femeie sa faca pipi pe el!"

În timp ce sforăia,

flăcările au ajuns la depozitele care flancau Tamisa între Turn și London Bridge,

pline până la refuz cu seu, smoală și brandy.

S-a format o minge de foc monstruoasa
care vuia și inghitea străzile înguste,

"hrănindu-se" cu proeminențele
de pe chei și frontoane.

Dupa incă o oră, intre 200 si 300 de case
erau înghițite de flăcări.

John Evelyn,

care spusese cu ani in urma că se așteaptă să se abata un dezastru asupra suprapopulatei Londre,

nu era deloc bucuros de împlinirea profeției:

<>

<>

<<10.000 de case cuprinse de flacări.>>

<>

<>

<>

<>

Când a început ploaia,
după o săptămână de la izbucnirea incendiului,

permițând o evaluare mai rapida,

amploarea dezastrului
i-a îngrozit chiar si pe pesimiști.

Au fost distruse 13.200 de case,

împreună cu unele dintre clădirile
cele mai faimoase ale orașului.

Catedrala St Paul era în ruine.

Se pare ca noul Leviatan
nu avea nici o asigurare contra incendiului!

Totuși, toti erau convinsi că Londra se va inalta ca pasarea Phoenix din propria cenusa,

la fel cum a renascut Roma,
uimind lumea.

Asta a ramas in mintea lui Christopher Wren,

matematician, arhitect și geniu stralucitor
al Societății Regale.

Deci, cand printre antichitatile romane
găsite printre resturile lui St. Paul,

a fost si o tablită
purtând inscripția latină:

"Resurgam":
"Ma voi ridica din nou",

Wren a pus mesajul la inima.

Londra a fost o dată un mare oraș roman
iar acum ii va întrece pe antici,

cu piete mari,
bulevarde largi,

calculate sa obțina geometriii care sa satisfacă perspectivele și 50 de biserici noi.

Și in inima sa va fi un nou St. Paul,

o catedrală cum nu s-a mai văzut
în nordul Europei.

A facut un model gigantic din lemn pentru a arăta regelui și clerului exact ce vor avea.

Cum se putea sa nu fie copleșiti de imensa cupola

care folosea tehnologia microscopului
pentru a inunda interiorul cu lumina?

Dar era o problemă!

Wren si-a proiectat catedrala
sub forma unei cruci grecesti,

sacrificand planul tradițional
al bazei bisericii protestante

în favoarea acusticii perfecte și a luminii.

Aproape ca ii poți auzi pe credinciosi,
plângerile furioase ale reverenderilor.

"Unde va sta corul?"

"Cum facem procesiunea
intr-un naos care nu exista?"

Cei mai multi spuneau:

"Spuneti-ne ca suntem demodati, dar ni se pare
suspect de asemanatoare cu o bazilica catolica."

"O dam naibii dacă trebuie să-l transformam
pe Saint Paul în Sfântul Petru."

Când regele i-a spus sa se intoarca
la plansele cu desene,

se spune că ochii de obicei foarte uscati
ai lui Wren s-au umplut cu lacrimi.

Putea să-si construiască domul
numai când i se alătura un naos lung,

ceva asemănător cu o biserica traditionala.

Ironia era ca in tot entuziasmul lui roman,

Wren credea ca a construit o adevărata biserică protestanta, dar momentul era cumplit.

Încă de la Reformă,
Britania era victima fricii anti-catolice

și a erupt încă o dată
în timpul domniei lui Charles.

Nu era totul pierdut!

Charles era suspectat ca avea in secret
catolici în guvernul său.

Și așa era!

De asemenea,

era suspectat ca avea intelegeri secrete cu militantii catolici ai lui Ludovic XIV al Franței.

Și așa era!

Dar era mai rău...
mult mai rău.

Fratele regelui, James,
Duce de York,

se convertise la Biserica Romana
și nu făcuse un secret din asta.

Cum regele nu avea copii,

primul domnitor catolic de la
Mary cea Sangeroasa, era o perspectivă iminenta.

Asta facea sa tremure comitatele.

Un secol mai devreme, Regina Elisabeth fusese amenințată sa fie asasinata de catolici.

Iezuitul ascuns în umbră era
un "accesoriu" permanent al coșmarului popular.

Când un ex-iezuit numit Titus Oates,

a inventat o gramada de minciuni
despre un complot pentru a-l omori pe rege,

inventand o invazie franceza
si crearea unui stat catolic sub James,

a declanșat alarma la Guy Fawkes.

Și când magistratul a investigat
cazul misterioasei crime din Primrose Hill,

i s-a părut evident că Oates știa despre ce vorbea.

Iritarea țarii a crescut peste masura.

Violența anti-catolică a cuprins țara:

revolte, incendii,
linșaje mafiote, procese-parodie.

Pentru unii politicieni,

starea urâta de spirit a țării era o ocazie de aur
ca să faca presiuni asupra cauzei lor preferate.

Nu ar trebui să i se permită lui James,
Duce de York, să stea pe tron.

Trebuia să fie exclus.

Nimic nu putea opri ciclul de războaie religioase care iar izbucnise.

Era o criză extraordinară
în istoria monarhiei britanice.

Miza nu era numai viața sutelor de victime,
toate minciunile si isteria,

ci soarta organizării politice în sine.

Deoarece, a fi de acord cu excluderea
insemna a accepta ca parlamentul avea dreptul

sa judece cine era apt sau inapt
de a ocupa tronul.

Și aceasta era o concesie pe care Charles II
nu avea deloc de gand s-o faca.

Charles a intampinat cea mai grava criza a domniei sale cu arma sa cea mai puternică:

raţiunea.

A propus un compromis:

sa i se permita fratelui său să succedeze
dacă era de acord să fie catolic in privat,

fara sa-si lase amprenta asupra Bisericii Angliei.

Cuprins de valul paranoiei, Parlamentul nou ales convocat la Oxford, l-a refuzat.

A zis ca memoria ii era inca vie.

Acest Charles aducandu-i aminte
de soarta încăpățânatului său tată,

care a declanșat un război când a fost suspectat
ca este prea "moale" cu catolicismul.

Dar memoria istorică este o sabie cu două tăișuri!

Când Comunele s-au reunit
în Sala Mare din Christchurch

pentru a auzi ceea ce credeau ca va fi
capitularea regala,

s-au trezit ca se confruntă
cu un Leviatan în hermina.

"Aceasta este voința regelui",
a spus el.

"Accept-o sau pleaca."

A fost un joc de noroc uluitor.

Susținut de Camera Lorzilor,

Charles nu a lăsat exclusionistilor Comunelor
altă alternativă decât să meargă la război.

A pus pariu că memoria ultimei runde
va fi un factor descurajant.

A avut dreptate!

Mormintele morților din Edgehill, Marston Moor
și Worcester erau încă în curs de a fi sculptate;

că acel război începuse ca un protest parlamentar
și s-a încheiat cu o cruciada puritana.

Cine mai vroia asa ceva?
Nu exclusionistii!

Au "clipit" primii!

James a primit cheile regatului
când fratele său a murit în 1685,

moștenind un parlament nou
cu o mare majoritate regalista,

împreună cu o largă simpatie publică.

Însa,
în 3 ani a risipit totul.

James nu si-a ascuns niciodata credința.

Catolicismul lui nu era doar un confort privat
celebrat departe de privirile publicului.

Nu,
James vroia sa fie un rege catolic vizibil.

Dar juca un joc periculos!

Când James a încercat să inlature
legile anticatolice, pilonii unității,

ţăranii, mica nobilime și Biserica
au fost îngroziți.

Când episcopii s-au plâns,
regele a declarat:

"Voi găsi o cale de a-mi face treaba fără voi."

Episcopii protestatari au fost închiși în Turn.

Momentul ales de James era dezastruos:

făcea toate astea când Louis XIV, militantul
rege catolic al Franței, amenința Europa.

Până în ianuarie 1688,

James a reușit să-si înstrăineze toti aliații naturali

și sa se transforme într-o versiune
mai periculoasa a tatăl său, Charles I.

Chiar a inceput sa completeze rândurile
ofițerilor armatei, cu irlandezi catolici.

Singura consolare era că la 52 de ani
nu avea nici un fiu.

Următorul în linie la tron era fiica sa Mary,
o protestanta devotata,

căsătorita cu prințul olandez William de Orange,
erou al rezistenței impotriva lui Ludovic XIV.

Pe 10 iunie 1688,
totul s-a schimbat!

Soția lui James, Mary de Modena, a nascut
un băiat care a fost botezat in ritualul roman.

Acum, nu numai că era un rege catolic,
dar exista și o dinastie a lui!

Ce se putea face?
Ei bine, ceva extraordinar!

Șapte oameni de stat au trimis un mesaj
in Olanda cu o cerere explozivă:

"Prințule William,"
au întrebat ei,

"te superi daca invadezi Britania
si ne salvezi de regele catolic?"

Si William de Orange vroia să-si salveze țara
de despoții catolici,

dar țara avea in minte, in primul rând
și întotdeauna, ca era o Republica olandeză.

Politica engleză era întotdeauna un spectacol pentru William, dupa evenimentul principal:

marele război european împotriva lui Ludovic XIV.

Ce sa faca?
Acolo va fi un război cu armata britanica.

Pentru a se asigura că vor lupta pentru el,
nu împotriva lui,

exact la 100 de ani de cand Armada spaniolă
a eșuat să facă același lucru,

William a lasat balta ideea cuceririi Britaniei.

Nu era nimic dacă nu continua.

60.000 de copii de manifeste de la William

au acoperit Anglia într-un efort
de a prezenta planificata invazia

ca un răspuns la o revoltă spontană
împotriva tiranului catolic.

A fost atât de convingător,

încât a reușit sa-l faca pe James străin în propria țara și pe olandez un adevărat britanic.

Soarta Armadei i-a trezit din betie,

forța de invazie olandeza
făcand-o pe cea spaniola sa para mica.

De data aceasta erau 600 de vase
și până la 20.000 de militari.

Au debarcat la Torbay
pe 5 noiembrie, de ziua lui Guy Fawkes.

Evident ca Dumnezu era protestant!

Când si-a dat seama că această invazie protestantă chiar avea de gând să-l elimina,

curajul lui James a disparut.

Cu hotararea la pamant,
cu nopțile bântuite de fantoma tatălui sau,

a fugit din regat.

William susținea că a venit
doar pentru a restabili libertățile engleze,

dar acum avea soldați olandezi pe străzi,

iar dacă decidea să fie rege,
la urma urmei, cine putea spune altfel?

În februarie 1689,

Wilhelm de Orania și Mary Stuart
s-au proclamat rege și regina a Angliei.

Dar în timpul ceremoniei,
iar s-a întâmplat ceva extraordinar.

A fost citita o Declarație a Drepturilor

cu condițiile în care li se permitea
noilor monarhi să se așeze pe tron.

Parlamentul schimbase
"fișa postului" domnitorului!

Se dovedea că țara nu avea nevoie de Leviatan.

Dorea un președinte al consiliului,
iar olandezul William era perfect pentru acest rol.

William III putea sa-i intrebe
daca sa lupte in războaiele sale,

dar fara sa ceara fonduri
reprezentanților aleși ai poporului.

Guvernand împreună cu Parlamentul,

guvernul său arata destul de mult ca o versiune rezonabila a Protectoratului lui Oliver Cromwell.

Istoria a numit-o
"Revoluția Glorioasă".

Probabil ca nu a fost deloc asa,

dar după aceea,
monarhia britanică nu va mai fi niciodată la fel.

Dar vechea monarhie
a avut o ultima faza disperată.

În luna martie 1689, James a intrat în Irlanda
cu 20.000 de trupe franceze.

Irlandezii s-au înghesuit
să-si primeasca regele catolic.

Ca si englezii,
vor deveni pionii din jocul de șah al altcuiva.

Langa Drogheda, două armate, două lumi,
se confruntă peste râul Boyne.

Una aparținea
lumii vechi a credinței și fervoarei,

cellaltă, profesioniști olandezi și germani,
făcea parte dintr-o mașină modernă de război.

Nu sunt premii
pentru cine ghiceste care a câștigat!

Nimeni!

<>

<>

<>

<>

<>

<>

(: SDR :)