All language subtitles for pfa-bbk.tlor.1080p

Trebuie să te gândeşti...

că poate fi sursa unei mari dureri

să străbaţi pe jos o distanţă de 4 mile

fără să şti ce se poate întâmpla
în timpul acestui drum.

Să adormi noaptea lângă
cineva sau cu cineva

fără să fi în stare, de frică, să adormi,

căci dimineaţa următoare
te-ai putea trezi mort,

jefuit sau arestat.

Poate asta e definiţia luptei
pentru supravieţuire.

Însă supravieţuirea e doar un cuvânt,
iar filmul ăsta e o poveste întreagă.

Court. Acum poţi zice
că filmul ăsta e gata.

Toată dezvoltarea a muzicii americane

a început o dată cu muzica din delta
care mai târziu a devenit muzica blues.

Cântăreţii de blues
nu erau toţi profesionişti.

Mi-aduc aminte de unul care cânta blues,
duminică dimineaţa, în pridvor.

Tipul stătea având alături o sticlă de gin,

dar care nu avea gin înăuntru,
ci doar apa de ploaie.

Şi cânta blues.

VIAŢA LUI RILEY

Totul e legat de feeling.

Poţi cânta o mie de note pe minut,
una după alta şi să nu exprime ceva,

iar dacă nu exprimi acel
feeling minunat nu înseamnă nimic.

Pentru majoritatea noastră a negrilor,
bluesul înseamnă exprimarea unei dureri.

Sau a unei lupte, respingeri,
a exploatării. Asta transmite bluesul.

Mulţi dintre cei de azi cred că bluesul
e un fel de muzică a bătrânilor.

Dar să vezi ce se întâmplă
când chiar ei au vreo problemă personală.

Nu există muzică pe lume
care să exprime mai bine nişte sentimente

ca bluesul cântat la chitară.

Adevăr, sinceritate, cinste,
realitate şi autencitate.

Astea sunt cele 5 lucruri.

Dacă respecţi aceste 5 lucruri,
vei şti cum să cânţi blues.

În caz contrar vei fi doar un papagal

care încerci să spui ceva,
ce numeni nu poţi înţelege.

El a inventat modalitatea
de a cânta bluesul contemporan,

folosind muzicienii
modernului blues electric.

E singurul muzician, bărbat
sau femeie, care a definit

acest nou gen muzical.

Cei care au urmărit muzica de
blues şi au fost atraşi de el

simţeau imediat realitatea
povestirilor din cântecele lui.

Când vorbeşti de blues,
ajungi invariabil la B.B.

El e maestrul. Super-invatatorul.

COMENTARIUL FĂCUT DE MORGAN FREEMAN

Ce face pe cineva măreţ? Deosebit?

Cum e când priveşti
povestea vieţii cuiva

şi îţi dai seama că acea persoană
a creat istorie?

Lumea spune că
s-a născut cu talentul ăsta

sau că a fost binecuvântat
de forţele divine.

Alţii spun că mediul în care a trăit
l-a făcut să ajungă ceea ce a fost.

În 1925, într-o miercuri fierbinte şi
umedă pe la mijlocul lunii Septembrie

ţipetele unui nou născut s-au
auzit din colibă unui agricultor

care muncea pe câmpiile de
bumbac din Delta Mississippi.

În acea zi s-a născut un
băiat care va marca istoria.

Băiatul era Riley B. King.

AICI S-A NĂSCUT B.B.KING

Când te reîntorci pe Route 82 e
un semn pe care scrie Itta Bena.

Indică că Itta Bena e spre dreapta.
Dar de fapt e spre stânga.

M-am născut sub privirile tatălui meu
undeva la jumătatea distanţei

dintre Indianola şi Itta Bena.

Prima dată când am vorbit de locul
de naştere, i-am spus "Atta Bena"

şi aşa a rămas de atunci.

Când ajungi acolo dacă o iei pe drumul spre
Morgan City trebuie să faci o mare curbă.

Aşa ajungi acolo şi descoperi
un rău plin de buşteni şi stuf,

după ce ai trecut lacul.

Dacă treci podul, căci îmi aduc aminte
de podul ăla, găseşti o biserică,

o biserică cu numele de Creek Bear Church.

Am făcut o poză cu biserica aia.

Aici bumbacul era rege şi că stăteai pe un
tractor toată ziua, făcând mile peste mile.

Dacă vezi acum podul ăla...

Pe vremea noastră treceam apa
pe o punte făcută din scânduri.

Dacă am înţeles bine din
ce-ai spus, trebuie

să faci o curbă ca să
dai din nou de drum.

Până acum ne-am descurcat bine, fără
probleme. Suntem protejaţi de cel de sus.

M-am documentat
foarte mult despre zona asta.

Sigur suntem protejaţi de cel de sus.

Când mă aflu aici

în locul unde cu siguranţă
oricine îmi poate spune,

B ăsta-i locul unde te-ai născut
şi lumea a aflat de tine

este o adevărată fericire pentru mine
pentru că mă simt foarte bine.

Mamă mea se numea Nora Ella iar
numele tatălui meu era Albert Lee.

Erau un cuplu tânăr,
căsătorit nu de mult timp

şi când am apărut şi eu
ca prim născut...

Locuiau nu departe de aici

într-o casă din scânduri,
tipică pentru plantaţiile din anii 1920,

care semăna cu cele din apropierea ei,

cu spaţii între scânduri,

prin care puteai privi afară
şi să-ţi dai seama cât era ceasul.

Când plouă, trebuia să însiri multe găleţi
să strângă apa care picura de pe acoperiş.

Trebuia să pui multe găleţi
că apa să nu ude duşumeaua.

Mama mea, cred că era
că majoritatea mamelor.

Vroia să se asigure că învăţăm
tot ce îmi va fi necesar.

Cred că mama mea mă iubea şi eu o iubeam

şi tot ce doream să învăţ era
ceea ce încerca să mă înveţe.

Când mama şi tatăl meu s-au despărţit

mama s-a stabilit în
Kilmichael, în Mississippi.

Cred că prezenţa mamei lui,
l-a influenţat foarte tare.

Moartea ei, fiind foarte apropiaţi,
l-a afectat foarte tare.

Am observant că mama avea hemoragii oculare
şi avea pete mari de sânge pe ochi.

A murit de diabet, boală care o are
şi băiatul ei, aici de faţă...

MORMÂNTUL MAMEI

Am locuit la o mulţime de
oameni, după moartea mamei.

Miss Mimy a avut grijă de
el după ce i-a murit mama.

La fel a făcut şi Miss Bulla.

Am avut 2 mătuşi minunate şi o altă

care avea un fonograf şi pe
care o vizitam destul de des.

O chema Jemima şi mergeam des la
ea să ascult muzică la fonograf.

Îmi plăcea să ascult muzică de la fonograf,
dar nu-mi plăcea că tot vroia să mă pupe.

Mesteca tutun, şi mie nu-mi
plăcea mirosul de tabac mestecat.

Ori de câte ori încerca să mă pupe
simţeam gustul tutunului,

i-am tot spus mamei mele
să nu mă mai ducă acolo.

Dar apoi îmi aduceam aminte de muzică de la
fonograf şi spuneam hai să mergem la ea.

Aşa că mă pregăteam
pentru primul sărut,

şi speram să nu mai trebuiască
să trec printr-un aşa calvar.

Riley s-a mutat apoi în casa
lui Ed din Edwayne Hendersonin,

apoi în Lessie Fair
şi de acolo în Jay Booth

unde se ducea des
în casa unchiului William,

fratele mamei sale,
ca s-o ajute cu creşterea copilului.

Fratele mamei mele era
căsătorit cu sora unui preot.

Preotul ăsta îşi vizita sora, care era
mama mea, după slujba de Duminică.

Venea, îşi lasa chitara pe pat, şi
eu o înhăţăm când nu erau atenţi.

Faptul că l-am auzit cântând la chitară

m-a determinat să încep
să învăţ să cânt şi eu,

înainte să aud şi pe alţii
cântând la instrumentul ăsta.

Îmi plăcea că venea în vizită,
să cânte la chitară,

dar nu-mi plăcea
când începea să mănânce,

căci nu mai rămâneau
decât picioarele de pui.

Însă când începea să cânte la
chitara uităm de toate astea

şi ascultăm cu mare atenţie.

Să ascult muzică cantata la chitara
mi se părea cel mai frumos lucru.

Aşa mi s-a trezit interesul în muzică.

Rădăcinile mele, aşa cum se
spune, sunt în şcoala Elkhorn.

Pe atunci trebuia să fac 8 km
pe zi ca să merg la şcoală.

Şcolile de pe plantatiil
nu ofereau condiţii bune

de educaţie în cele 4
luni de mers la şcoală.

Băieţii mai mari trebuiau să muncească pe

plantaţie, nu să-şi
piardă timpul în şcoală.

Aveam cam şase ani când am început şcoala,

dar B.B. Începuse şcoala
pe când avea 8 ani.

Toţi, indiferent de vârstă în perioada
claselor 1-8 învăţăm în aceeaşi cameră.

Era amuzant să mergi la şcoală Elkhorn
căci eu nu cunoscusem altă şcoală.

N-am fost în vreo altă şcoală, aşa
că nu ştiam cum era în altă parte.

Era isteţ. Nu pentru că învaţă bine,
ci pentru că se descurcă bine.

Era suficient de isteţ să
câştige la joacă tot timpul

şi să-şi câştige murăturile
pe care să le mănânce gratis.

Stăteam toţi în cerc şi ne
ţineam de mâini iar cel din

mijloc trebuia să încerce să
scape din cercul făcut de noi.

B.B. Reuşea să scape
intodeauna din mijloc pentru

că avea mâna suficient de
grea să ne dea deoparte.

Intodeauna încercam să gândesc pozitiv.

Asta am învăţat de la
profesorul Luther H. Henson.

M-a învăţat o mulţime de lucruri care
încă îmi mai răsuna şi azi în cap.

"Nu fuma, nu bea."

"Singură casa pe care o
ai e propriul tău trup."

"Ai mare grijă de ea, căci
alta nu vei mai primi."

Cred că ne învaţă astea căci simţea că
noi copiii negri trebuiam să învăţăm

să fim sănătoşi şi cum să
ne facem viaţa mai bună.

Că trebuia să vi la şcoală să studiezi
şi să capeţi o mai bună educaţie.

Intodeauna am ţinut la el.

Mi-aduc aminte că aveam 7 ani

şi munceam la fel ca şi cei mari,

munceam şi făceam ce făceau şi adulţii.

Munceam de la răsăritul
soarelui până la asfinţit.

Adică de când începeai să vezi
până nu mai vedeai nimic.

Când mi-aduc aminte că aram cu catârul,

şi că urmai catârul ăla la
arăt cam 50 kilometri pe zi.

Făceai asta 6 zile pe săptămână,
6 luni pe an. Calculaţi şi voi.

Înseamnă dup ace am
arat timp de 18 ani, am

făcut înconjurul lumii
ca număr de kilometri.

Astea erau condiţiile în
care s-a născut Bluesul.

Cel care ara câmpurile o
făcea de unul singur.

Omul trecea cu plugul făcând arătura

arătura după arătura. Şi în
general cântau când făceau asta.

Bluesul îl auzeai cântat
pe plantaţii, căci acasă

era interzis de părinţi
să cânţi aşa ceva.

Acasă se cântă gospel.

Deci doar pe câmpurile cu bumbac
puteai cânta tot ceea ce vroiai.

Să cânţi muzica aia fără să-l
invoci pe Isus sau Dumnezeu...

Păi, atunci pe cine invocai?
Pe diavol, probabil.

Oamenii religioşi nu concepeau
să se cânte această muzică,

adică bluesul, căci ea era
inspirată de diavol în persoană.

Nu ştiu cum era în alte
părţi, dar aici nu era voie.

Se spunea că cei ce cânta blues
şi-au vândut sufletul diavolului.

Erau mulţi cei care în biserici
spuneau că asta e muzica diavolului

dar modul în care B.B. King cânta blues,
era un dar din partea lui Dumnezeu.

Şi dacă ai fi o persoană adevărat
religioasă ar trebui să admiţi asta,

că B.B. A avut harul ăsta
înainte de a se naşte.

Toată săptămâna erai John, Mary
sau Jim, adică nişte nimeni.

Dar Duminică deveneai
fratele John, sora Mary, Domnul Jim.

Pentru că erai cineva Duminică
dimineaţa în biserică.

Dacă n-ar fi fost aşa
am fi dispărut de mult.

Mama mea a fost foarte religioasă.
Foarte religioasă.

Ea m-a făcut să merg la biserică
chiar dacă vroiam sau nu.

Când a venit în biserica noastră,
Fratele Archie era predicator.

Pastorul Archie Fair cânta la chitara
electrică. Am vrut să devin şi eu că el.

În biserică, băiatul ăsta a avut şansa
să cânte la chitara lui Archie.

Era pastor şi învăţător.

Şi nu cred că trebuia să mă
înveţe doar pe mine, ci pe toţi.

L-am plăcut, l-am venerat şi cred
că aşa m-ajutat mult de tot.

Când micuţul Riley a venit să stea
cu noi după moartea mamii sale,

era pentru că nu mai vroia
să stea la unchiul William,

aşa că a fost trimis să stea cu bunica lui.

A făcut tot ce-a putut ca fie
o bunică bună pentru B.B. Ea

lucra şi pentru mama mea...
îi gătea, îl spala, îi cosea

făcea curăţenie în casă, cred
că muncea şi pe plantaţie.

Când mi-a murit bunica am rămas
în casa unde am stat cu ea.

Unde am stat cu ea până a murit.

Mi-aduc aminte că funerariile
bunicii au costat 35-40 dolari.

Eu nu făceam bani mulţi pe atunci,
făceam cam 15 dolari pe lună.

Dar am plătit înmormântarea
bunicii mele, eu singur.

Imaginea bunicii moarte a fost
traumatizantă pentru băiat.

Şi era normal să fie aşa, nu
ştia foarte bine cine era tatăl

său, mama lui murise, bunica la fel.
Şi el locuia acum singur.

Şi nu avea mai mult de 14 ani.

M-am simţit abandonat.
Eram acum doar eu singur.

După aceea tatăl meu a venit şi m-a
luat în Lexington Mississippi.

Am început să merg la o
şcoală acolo, o şcoală

mai mare decât cea în
care fusesem înainte.

Avea 3 surori şi un frate vitreg

cu care nu se înţelegea prea
bine, aşa ne-a spus nouă.

Avea 3 fete şi o un băiat, adică
ăştia erau surorile şi fratele meu,

pe care îi iubeam, dar de care
nu m-am apropiat prea mult,

aşa cum am fi putut fi, dacă
am fi crescut împreună.

Tatăl meu nu mi-a spus
vreodată că mă iubeşte.

Însă ştiu că ţinea la mine

mai ales atunci când îmi spunea Jack.

Nu ştiu de ce naiba îmi spunea aşa,

dar simţeam că e foarte mulţumit
de mine când îmi spunea Jack.

Îl auzeam din când în când
spunând: "Ce zici de asta, Jack?"

Şi îmi venea să plâng de fericire,
căci ştiam ce simţea atunci.

Dar niciodată, niciodată, după
câte îmi aduc aminte, nu mi-a spus

fiule, te iubesc, te iubesc.

Aşa cum spun eu copiilor noştri şi
nepoţilor nostril când ajung acasă.

În acea perioadă era o perioadă a
depresiunii economice şi a opresiunii.

Şi opresorii ne spuneau
că nu avem nici un drept.

Ca noi negrii n-avem nici un drept.
Că suntem

doar nişte ciori. Iar
cioară nu e decât o cioară.

Ku Klux Klanul se născuse
atunci, în acea zonă.

N-am dat personal cu ochii de
ei, dar ştiu mulţi care au dat.

Dacă nu ştiaţi, Consiliul Cetăţenilor
Albi a apărut în Mississippi.

În Indianola, locul unde mă născusem eu.

Unde stăteam noi trebuia să muncim
din greu şi să ne supunem albilor.

Prima mea experienţă legată
de segregaţia rasială

a fost să văd un tânăr
negru spânzurat de o

mulţime furioasă, în
legătură cu o femeie albă.

L-au prins, castrat, l-au târât legat
de o maşină până la tribunalul

din Lexington şi apoi l-au spânzurat.

Asta am văzut chiar eu.

Şi asta e ceva ce nu voi uita niciodată,
e că în război când vezi pe cineva mort.

E ceva ce nu vei uita vreodată.

Vedeai că ai ajuns doar un obiect,
nu mai erai o fiinţă umană.

Era că în proverbul ăla
care circulă pe atunci.

Dacă îţi moare un catâr, cumpăra altul.

Dacă îţi moare un negru, angajează altul.
Aşa am fost crescut.

Atâta erai pentru ei, un catâr şi nu
puteai spune "da" sau "nu" unui alb.

Nu puteai să zici nimic şi când te plăteau
trebuia să accepţi cât îţi dădeau.

Trebuia să accepţi totul, nu
aveai cum să te cerţi cu albii.

Pe atunci nu există serviciul de
protecţie socială sau pensionare.

Nu există aşa ceva. Aşa
că nu puteai fi asigurat.

Singura asigurare era că vei
fi îngropat când vei muri.

Dacă nu erai asigurat că vei fi îngropat
ajungeai să te pună într-o ladă,

dacă aveau una sau făceau una
să te îngroape în pământ.

Am trăit şi ştiu. Era mai rău că groaznic.

Tot timpul am fost conştient că
trăiesc într-o lume a albilor şi

negrilor, dar ştiam într-un fel, va
veni o zi când se va schimba asta.

Şi cred că unul dintre lucrurile care l-au
împins înainte pe B.B. A fost acela că

într-o bună zi se va schimba totul.

Noi toţi am crescut într-o
atmosferă de ură şi discriminare.

Niciunul dintre noi nu puteam bea
apă de la o fântână publică.

Niciunul dintre noi, incluzându-l
şi pe B.B., nu putea

intra într-un restaurant
să mănânce ceva ca lumea.

Niciunul, adică nici B.B. Nu putea
intra într-un hotel să-şi ia o cameră.

Şi el s-a confruntat cu
rasismul, discriminarea

şi furia, ca oricare dintre noi.

Dar asta nu l-a făcut niciodată pe B.B.
Să se întoarcă contra albilor.

Tânărul Riley King a visat
intodeauna să se întoarcă la casa

lui din Delta Mississippi pe
care o consideră căminul lui.

Aşa că în 1941 tânărul de 16 ani
Riley a sărit pe bicicleta lui

şi s-a îndreptat spre Delta
acolo unde îşi lăsase inima.

A mers cu bicicleta de la casa
tatălui său din Lexington

cam vreo 80 de kilometri,
până acasă la noi.

A venit din Lexington într-o
după amiază, fără vreun bagaj.

Am reuşit să ajung în Kilmichael.

Şi mă crezi sau nu, dar când am
ajuns bicicleta mi s-a rupt de tot.

Eu şi cu John eram pe verandă când
Riley a apărut pe bicicleta lui.

L-am întrebat pe John: Cine e asta? Şi el
a zis: Nu ştiu! Apoi i-am spus: E Riley!

Toţi ai lui plecaseră.

Mai erau doar mr John Fair şi
frumoasa lui soţie Lessie.

John s-a dus la tatăl lui să-i
găsească un loc unde să doarmă

şi i-a spus băiatului: "O să-ţi
aranjez cabana aia mică."

Nu avea nici haine cu el, decât ce
avea pe el când a sosit pe bicicletă.

Avea un şef bun. Mr Cartledge
era acea persoană,

cum ar trebui să fie toţi din lumea asta.

Era unul dintre aceia de care
spunem că e un om corect.

Pe atunci, în anii 1930 mulţi dintre noi nu
puteam crede că alibi pot fi şi corecţi.

Toţi spuneam că albii de atunci
se gândeau doar la binele lor.

Mr Cartledge nu era un astfel de alb.

B.B. Era priceput şi putea
să muncească bine de tot.

Tăia copacii, ara câmpurile, le însămânţa.
Era culegător calificat.

Casa era cam aici.

Aici a locuit B.B. Când eu stăteam cu Flake
şi Zelma Cartledgen şi fiul lor Wayne.

Mi-aduc aminte că îi plăcea
să cânte la chitară.

Era unul Denzel care vroia să-şi
vândă chitara pentru 15 dolari.

M-am dus cu tatăl meu s-o cumpărăm

şi B.B. Urma să ne dea
înapoi banii plătiţi pe ea.

Poate nu şti, dar Wayne vroia ca tatăl sau

să-i cumpere lui chitară,
dar tatăl lui n-a

fost de acord şi aşa
chitara a ajuns la B.B.

Încă sunt supărat că
chitara n-ajuns la mine.

Când am ajuns pe plantaţia Barrett...

de care auzisem multe lucruri

şi că cei care munceau şi stăteau acolo
erau foarte mulţumiţi de propietar.

B.B. Era tractoristul meu. B.B. A
condus tractorul până la mr Barrett.

Erau multe plantaţii foarte mari
care aveau aşa numiţii "călăreţi".

Care erau nişte albi călăreţi.

Ăştia aveau şi arme şi biciuri.

Mr Barrett era o persoană...
foarte grijulie, aş putea spune.

A angajat un supraveghetor
negru pe nume, Booker Baggitt.

Şi noi munceam ca nebunii căci
nu vroiam să fie dat afară.

Mr Baggitt m-a învăţat
cum să conduc tractorul.

Dacă există superstaruri
în condus tractoare,

cred că eu devenisem unul. Şi
mai eram şi drăguţ pe atunci.

Mă trezeam şi într-o jumătate de oră
trebuia să fiu în garaj pe tractor.

Locuiam cam la 1,6 kilometri de garaj.

Aşa că din momentul în
care mă trezeam aveam

30-40 minute să ajung
să mă urc pe tractor.

Mă îmbrăcam pe drum şi ajungeam la
garaj când erau gata să-i facă plinul.

La început am cântat gospeluri
în diferite quartete.

Şi în general eram
solistul vocal principal.

Ne descurcăm în general foarte bine cu
cântatul. Unul dintre grupuri s-a numit...

- The Famous St. John Gospel Singers.
- The Famous St. John Gospel Singers.

St. John Gospel Singers
devenise deja apreciat.

Fratele John era şeful grupului.

Mai era şi fratele Auriel, dar şi
Birkett Davis care cântau în grup.

Riley cânta la chitară, şi asta a
făcut diferenţa faţă de alte grupuri.

Mai avea şi o voce foarte bună,
ca şi ceilalţi membri din grup.

Era foarte distractiv să-i asculţi.
Apăsam pe butonul de la radio

şi aşteptam să-i aud.

Şi apoi am decis că a venit vremea
să mă însor, cu o tânără fată...

Martha King. Am trăit împreună

într-o colibă cu trei camere, şi două
uşi, una în faţă şi una în spate.

Dar Martha şi B.B. N-au avut copii.
Căci lipsea toto timpul de casă.

B.B. Cântă gospel şi nu ajungea
aproape niciodată acasă.

B.B. Nu prea stătea pe acasă.
Era plecat prea mult la cântări.

Sâmbătă era ziua mea liberă. Mă
duceam în oraş să mă distez.

Unii mergeau pe jos până în oraş,
alţii mergeau cu ce găseau.

Dacă cineva avea un mijloc de
transport, lua cu el o mulţime de lume.

Aşa uitau de problemele lor.

Church Street era o stradă a negrilor.

Oamenii veneau, plecau, jucau şi dansau
tot timpul dansuri care erau la modă.

Dacă nu mergeai pe Church Street,
însemna că nu erai din Indianola.

B.B. Spunea că nu e un loc
unde poţi cânta gospel

ci mai bine cânţi blues la
colţuri de stradă Sâmbătă seara.

Avea un colţ unde cântă
Sâmbătă după amiază devreme.

Îşi punea pălăria jos ca lumea
să arunce monezi în ea,

iar seara se mută mai jos
pe Church Street în altă

zonă, unde lumea aprecia
mult mai mult bluesul.

Acolo strângea mult mai
mulţi bani în pălărie

decât strânsese mai
devreme de la unii care

poate erau dintre cei
care mergeau la biserică.

A ajuns să cânte în localurile
de pe Church Street.

N-aş putea spune că erau localuri de
noapte, ci mai curând nişte taverne.

Church Street din Indianola, Sâmbătă seara

e ceva ce nu trebuie uitat.

Am venit cât de repede am putut
şi m-am apucat de treabă

căci trebuia să cânt într-o
biserică în seara respectivă.

Am tot arăt cu tractorul.

Am călărit tractorul toată ziua.

Şi apoi s-a întâmplat. În
seara respectivă am interupt

contactul, am sărit de pe
tractor şi am început să alerg.

Eram pregătit să plec, şi asta
a început să meargă din nou.

Şi când începe să meargă din
nou tractorul o ia înainte.

Şi s-a distrus total.
Eram speriat de moarte.

Nu m-am oprit din fugă până în Memphis.

Memphis devenise un loc
precum raiul, pentru mine.

Chitarişti, muzicieni, totul îmi
dădea un sentiment incredibil.

Muzicienii de pe Beale Street ajutau
pe oricine care vroia să înveţe.

Toţi muzicienii se
întâlneau pe Beale Street,

la sfârşit de săptămâna şi-şi
împărtăşeau fel de fel de idei.

Când am ajuns în Memphis
şi i-am auzit pe aia

toţi cântând am simţit un gol în stomac.

Am descoperit că eram un nimeni.
Încă mai simt asta.

O dată ajuns în Memphis B.B.
King l-a văzut şi ascultat

pe marele bluesman Bukka White.

Bukka se născuse în West
Point, Mississippi.

Mulţi spun că el m-a învăţat
să cânt, dar nu e adevărat,

m-a învăţat însă, câte ceva despre
ce înseamnă să fi un cântăreţ blues.

Bukka White obişnuia să-mi spună
că dacă eşti un cântăreţ de blues

trebuie să te îmbraci ca şi cum te-ai
duce la bancă să împrumuţi bani.

Adică elegant.

Chiar dacă te îmbraci
casual trebuie să arăţi

curat, nu c-ai fi dormit
aseară sub vreun pod.

Ăsta-i genul de chitară
la care cânta Bukka.

Pe chitară asta el cântă stil slide

ceea ce degetele mele nu reuşeau să facă.
Am nişte degete încăpăţânate.

Ca să obţin genul de sunet
pe care îl scotea el.

Trebuia să-mi mişc aşa
degetul, să trag de coardă.

Cred că mi-am dezvoltat destul de
bine stilul ăsta de-a lungul anilor.

L-am întrebat o dată pe B.B. Cum
face să-i sune chitara aşa.

Mi-a zis că a încercat să
sune ca şi cum chitara

ar fi din oţel. Cine
s-ar fi gândit la asta?

SEARA AMATORILOR. DOAR CEI MAI BUNI. ÎI
POŢI VEDEA ŞI AUZI LA ORA 9.00 PE SCENĂ.

Am ţinut spectacole pentru tinere
talente timp de 11 ani la rând.

La început îţi dădeau că
premii 5, 3 şi 2 dolari.

Apoi oricine urca să cânte
pe scenă primea 1 dolar.

Primeai 5 dolari dacă aveai cea mai bună
compoziţie sau cele mai bune versuri...

Mi-aduc aminte că am participat
la spectacolul ăla de multe ori.

Apoi mulţumesc lui Dumnezeu
a apărut Rufus Thomas.

Rufus Thomas era MC-ul spectacolului.

Probabil că arătăm foarte rău...

căci în momentul în care Rufus m-a
văzut, mi-a zis De ce ai venit din nou?

Şi eu i-am spus că am nevoie de acel dolar.

Dolarul pe care l-a luat era
pentru biletul de autobus, care

costă 10 de cenţi, aşa că îi
ajungea pentru o săptămână.

De atâtea ori m-a ajutat şi m-a repus pe
linia mea, aşa că Rufus îţi mulţumesc.

Am stat în Memphis 6-8 luni.

Apoi am spus rudelor mele

să-i spună lui mr Barrett că-mi pare rău de
tractor şi că vreau să-i plătesc reparaţia.

Aşa că s-a întors să lucreze pentru Barrett
şi era plătit cu ziua ca tractorist.

Mr Barrett mi-a transmis
că nu era supărat pe mine.

Cred că reparaţia a costat 500 sau
600 dolari pe care i-am plătit eu.

Şi data următoare când
am plecat spre Memphis

ca să-mi încep cariera,
am început de la zero.

În perioada când am lăsat
Memphisul s-au petrecut

multe lucruri, multe din ele foarte bune.

Sonny Boy Williamson ÎI avea
un show la radio West Memphis.

M-am dus să-l văd într-o zi.

Can l-am văzut, l-am implorat
să mă lase să cânt un cântec.

M-a pus să dau o probă,
am dat-o, i-a plăcut

şi m-a băgat în showul
din ziua respectivă.

În seara respectivă m-a trimis
în locul lui să cânt în

două locuri, din care în unul
nu-i dădea prea mulţi bani.

Sonny Boy a zis c-o s-o
sune pe cea la care trebuia

să meargă să cânte, şi să-i
spună că are o problemă.

A întrebat-o: "Miss Anna, aţi ascultat
programul de la radio?" A zis că da.

"O să-l trimit să cânte
în locul meu diseară."

M-am dus şi mi-a plătit 12 dolari.
12 dolari

americani ceea ce însemna bani mulţi.

Am câştigat 35 de cenţi la bumbac.

Miss Anna mi-a zis, că dacă
n-am o slujbă la vreun radio

aşa cum avea Sonny Boy, o
să-mi aranjeze ea una.

Şi că aş putea cânta 6 nopţi pe săptămână.

Eram doar un cântăreţ de blues...

fusesesm tractorist, şofer
de camion şi DJ pentru o vreme.

Cântăm blues, pentru că aşa am trăit.

După felul în care vorbesc, poţi
întreba dacă chiar am fost DJ.

Am făcut-o timp de 5 ani.

Singura modalitate s-o
faci, era să vorbeşti

tare şi clar. Ca să te audă toată lumea.

Ăsta-i adevărul. Şi
mi-a plăcut să fac asta

că îmi aduc aminte că
şi cum ar fi fost ieri.

Sunt B.B. King, cu o
declaraţie şi un fapt natural.

WDIA.

Toată lumea vroia să ştie
de ce se cântă bluesul.

Eram la prima staţie radio
operată doar de negri. Nu

doar din sudul oraşului
Memphis, ci din toată America.

EMITEM

Salutări tuturor.
Uppuppiddu and how do you do?

Bună dimineaţa tuturor într-o
Duminică dimineaţă a bluesului,

din partea WDIA şi a lui Rufus Thomas.

Se deschisese acest nou
post de radio în Memphis.

WDIA transmite în unde negre.

Când s-a stins lumina roşie şi s-a
ieşit din emisie am bătut la uşă.

A ieşit unul şi m-a întrebat:
Tinere cu ce te pot ajuta?

I-am spus: Vreau să scot un disc
şi vreau să lucrez la radio.

Mr Ferguson, căci el era tipul,
a spus că ei nu scot discuri,

şi apoi cu o privire serioasă a spus:

Mr. Williams, avem un nou produs.

"Poate că e potrivit
pentru acest nou produs."

Şi a scos şi mi-a arătat
sticlă cu acest produs.

Mi-a zis: "Asta e Pep-ti-konia."

"Crezi că poţi scrie un jingle
pentru promovarea lui?"

M-am gândit şi i-am spus
că da pot scrie un jingle.

Un jingle care sună cam aşa:
"Pep-ti-kon arată bine."

"Pep-ti-kon arată bine,
Şi-l poţi cumpăra de peste

tot pe lângă casă." A
spus doar: Eşti angajat.

Aşa a apărut Blues Boy King?
Tatăl tău ţi-a dat numele ăsta?

Nu, eu eram un DJ la WDIA şi lumea mă ştia
sub numele de Blues Boy de pe Beale Street.

Lumea în loc să-mi spună
Blues Boy a scurtat la B.B.

Numele meu adevărat e Riley B. King.

Dacă cineva ar fi venit să mă salute: Bună
Riley, n-aş fi ştiut de cine e vorba.

Dacă m-aş gândi la ce înseamnă un
mare muzician, aş spune cam aşa:

75 la sută sunt bărbat şi
doar 25% sunt muzician.

Dar dacă o dată cu timpul
o să ajung la 50-50

o să fie bine, dacă eşti un tip de
treabă şi îi tolerezi şi pe ceilalţi.

L-am învăţat tot ce-am ştiut.

De multe ori nu înţelegea ce-i spuneam.

Dar când l-am băgat într-un
grup, a înţeles că

am pus presiune pe el
şi a început să înveţe.

Nu puteai lucra cu cineva pe
care nu-l cunoşteai bine.

Când îl vezi pe B.B. King cântând, îl
vezi şi pe basistul care îi stă în spate.

Deci a învăţat ceva.

Obişnuiam să le spun celor din formaţie:

"Ştiţi mult mai multe
decât mine şi cântaţi

mai bine ca mine, dar
eu sunt şeful trupei."

B.B. Era un bun chitarist şi
a învăţat să cânte cursiv.

Învăţând de la toţi cei
care erau în jurul lui

tânărul şi încrezătorul
în propriile lui forte,

Riley King era gata să
imprime primul lui disc.

B.B. King a imprimat primele discuri
pentru Bullet Records din Nashville.

Propietarul companiei era Jim Bullet.
Cred că a imprimat 4 discuri acolo.

A înregistrat un cântec în onoarea soţiei
lui, cântecul se numea "Martha King".

M-am simţit realizat atunci că muzician,
când am imprimat primul disc.

Aveam o mulţime de locuri unde se
foloseau tonomatele noastre în LA,

în special în zona Central Avenue,
care era o zonă populată cu negri.

Discurile cu blues nu
erau prea multe pe atunci

dar ne-am gândit că ar fi
bine să scoatem mai multe.

Am participat că pianist la
câteva imprimări cu B.B.,

la vechile Studiouri Sun
Records ale lui Sam Phillips.

Sam Phillips avea un contract cu
noi, cei de la Modern Records, care

prevedea că noi trebuie să primim
primii tot ceea ce imprima şi aşa

puteam să scoatem pe atunci, discurile.

Sam ne trimitea Demo-urile, şi
cele ne plăceau, le şi cumpărăm.

Când Chess Records l-a înregistrat
pe Jackie Brenstonin cu "Rocket 88"

şi nu ne-a trimis nouă
de la bun început acea

înregistrare, deşi aia era obligaţia lui,

am rupt contractul cu Sam Phillips

şi am decis să fac eu înregistrări cu B.B.

Prima sesiune de înregistrări cu B.B.
Din Memphis

a cuprins şi piesa "3 O'Clock Blues",
care a fost un mare success.

Am făcut-o reunind pe loc câţiva
muzicieni şi am imprimat şi discul.

L-am întrebat pe B.B. cât de
mare a fost amplificatorul

folosit la piesa aia şi mi-a
spus că a fost cam atât.

De aia a reuşit să obţină sunetul
ăla atât de natural şi de adevărat.

Nimic nu putea falsifica sunetul căci aşa
cum cântai, aşa reda şi amplificatorul.

Imprimarea a fost făcută în clădirea
YMCA, pentru negrii din Memphis.

Tot ce-am făcut a fost să acoperim
ferestrele cu mobilă şi paturi,

ca să nu se imprime şi ce se auzeau
de la maşinile de pe stradă.

Când m-am întors în California,
am ascultat înregistrarea şi

am înţeles că avem în mâinile
noastre un foarte mare succes.

După ce a fost înregistrat
"3 O'Clock Blues"

lucrurile au început să
se mişte pentru B.B.

Mi-a spus că ar vrea să-şi ia o nouă
chitară, înainte să intre în studio.

I-am spus că o să-i cumpăr două.
I-am cumpărat două chitari

printre care se găsea şi cea
căreia i-a dat numele de Lucille.

Drept mulţumire a zis că o să scoată 2
albume de success, ceea ce a şi făcut.

Dintodeauna mi-am dorit
s-o cunosc pe Helena.

Helen? De care Helen vorbeşti?

Helen, chitara ta. Incepusei
să vorbeşti despre...

Ah, te referi la Lucille?
Asta e Lucille, iubita mea.

Păi, nu asta e chitara cu
care te-am văzut aseară.

Prima chitară căreia i-a zis Lucille am
pierdut-o într-o bătaie într-un nightclub.

Cantasem acolo pe durata
unei întregi ierni.

Era un club care aducea
mai mult a tomberon,

exact a tomberon, doar
că era un pic mai mare.

Umpleau coşurile de gunoi cu kerosen,
le dădeau foc şi aveau încălzire.

În seara respectivă, doi tipi
au început o bătaie între ei

şi în bătaia aia, unul din
coşuri s-a rostogolit cu

focul aprins în el, foc
care s-a revărsat pe podea.

Au încercat să stingă fosul,
însă s-a stârnit şi mai tare.

Toţi cei din club, inclusiv
cu mine, au fugit afară.

Când am ajuns afară mi-am dat seama
că lăsasem chitara pe scenă,

şi am vrut să mă întorc, dar
toţi mi-au spus să n-o fac.

M-am dus înapoi să-mi iau chitara şi era
să ard de viu încercând s-o salvez.

A doua zi dimineaţă s-a
descoperit că cei doi

bătăuşi au rămas blocaţi
înăuntru şi au ars de vii.

Şi am aflat că cei doi se luaseră la bătaie
din cauza unei femei care se numea Lucille.

De asta mi-am numit chitara
Lucille, ca să nu uit

şi să fac şi eu vreodată aşa ceva.
Şi n-am făcut.

Antreprenorul de pe Beale Street, Robert
Henry a început să se ocupe de B.B. King.

Asta a dus la un turneu naţional,
prin cele mai mari teatre

şi cluburi pentru negri, aşa
numitul "chitlin' circuit".

Turneele nu erau potrivite pentru casnicii.

Turneele au devenit noua
casă a lui B.B. King.

Mi-a zis: Cecille, Martha m-a părăsit.

Am întrebat-o pe Martha de ce l-ai lăsat.

Şi ea mi-a zis că e din cauză că B.B.
E plecat tot

timpul şi că ea are nevoie
de un bărbat acasă.

I-am zis că B.B. Are sigur parte
şi de alte femei pe unde cântă

şi că ea Martha să nu fie nebună să-l
părăsească. Să rămână cu soţul ei.

Dar n-a rămas cu el.

Asta e o meserie foarte dificilă,

dar n-aş putea trăi fără ea, şi
cred că şi B.B. Simţea la fel.

B.B. A apărut la început
alături de Bill Harvey

Bând, dar Harvey a ajuns
să-l acompanieze pe B.B.

Harvey a compus şi scris versuri
doar pentru cei care meritau.

Cei de la Sunbeam l-au prezentat pe B.B.
Lui Harvey?

Într-un fel Robert Henry
a făcut-o, căci el era

cel care-i ştia pe toţi
de pe Beale Street.

După ce Harvey a semnat cu B.B...

şi-a lăsat trupa şi cei 11 muzicieni,

şi a stat cu B.B. Timp de 14 ani.

Harvey a apărut pe toate discurile
lui B.B., succes după success.

Apoi după ce am fost în
turnee o lungă perioadă,

m-am lăsat să mai fiu DJ, am stat
doar în turnee şi încă mai fac asta.

Când B.B. A reuşit să-şi cumpere
primul autobus pentru turnee,

a fost minunat, căci trecerea de la
remorcă la un Continental Trailway

a făcut mult bine întregii trupe şi
era ceva ce alte formaţii nu aveau.

B.B. A fost printre primii, care şi-a
luat un autobus mare pentru turnee.

Cei ca Duke Ellingtonin, Count
Basie, Cab Caleway, Gene Kruppa

adică marile big banduri cu
artişti pe care îi ascultăm cu

toţii din când în când, ori de
câte ori aveam posibilitatea,

aveau astfel de mari autobuze. Aşa
că am vrut să am şi eu aşa ceva.

Şi l-am cumpărat.

Asta era B.B. King Bând
pe Beale Street în 1955.

La intersecţia între Beale
Street şi Hernandez.

Cred că toţi ştiau trupa asta, era B.B.
King Bând.

Asta rămâne adevărata B.B. King Bând
indiferent de schimbările de personal.

Nu eram o trupă rea.
Eram chiar foarte buni.

Lângă locurile unde stăteam în
autobus aveam cutii cu mâncare

cum ar fi porc cu mazăre,
sardine, prăjituri şi fursecuri

pentru că de multe ori
nu aveam timp să mâncăm

într-un restaurant sau
cafenea pentru cei ca noi.

LOC DE AŞTEPTARE ŞI DE MÂNCAT
PENTRU NEGRII DIN AUTOBUZE

Era foarte dificil să ne găsim un
loc unde să putem mânca şi noi.

Şi am văzut tărâmul promis.

Poate nu voi ajunge acolo cu voi

dar vreau să aflaţi în
seara asta că, noi suntem

poporul care vom ajunge
la tărâmul promis.

Integrarea rasială în UŞA n-a
început mai devreme de anii 1960.

B.B. Făcea deja turnee de 10-12
ani, înainte să înceapă.

Nu puteai trăi făcând doar "chitlin'
circuits" cum se numeau atunci,

turneele astea făcute cu jucători negri
de baseball sau cu muzicieni negri.

Se numeau "chitlin' circuits" şi erau doar
pentru comunitatea neagră. Aşa se numeau.

Dar nu erau doat atât, nu-i aşa?

Erau mai mult decât atât.

Toată comunitatea neagră
din America aşa le spunea,

"chitlin' circuits". Nu
e doar o presupunere.

Toţi cei din zonele comunităţii
negre ştiau termenul ăsta.

Iar "chitlin' circuitis" era singurul
loc unde vedeai artişti negri.

Apoi în acest "chitlin' circuit"

au intrat toate locurile unde
puteai vedea artiştii negri.

Adică şi tetrele şi barurile de noapte.

La intrare nu vedeai nici un
afiş, reclamă se făcea oral.

Chitlin' circuit? Nu ştiu ce înseamnă.

Nu puteai merge la hoteluri decente.

Trebuia să stai în moteluri,
moteluri pentru negri

sau acasă la cineva.

Am fost în perioada marşului în
Birmingham, Alabama în 1960.

Au încercat să-l omoare
pe Martin Luther King...

Eu stăteam la acelaşi motel cu el.
Eu stăteam în

camera 7, iar King stătea
cred, în camera 10.

Au aruncat în aer camera dintre ele.

Au aruncat în aer o cameră a motelului.

A fost singură dată când am
fost atât de aproape de moarte.

Poţi ajunge să faci multe doar ca să cânţi.

Aproape orice.

Dar să ajungi să mori pe
motive de segregare rasială...

Noi cântăm în toată ţara, de la
taverne până la ultimele cârciumi.

Aşa făcea B.B. Făcea aşa ca
să-şi poată plăti formaţia.

Era tot timpul pe drumuri, în turnee.

Vroia să bată un record. Să
cânte timp de 365 de zile pe an.

Dar eu i-am spus că nu doresc acel
record, că trebuie să mai şi imprimam.

Pot spune că am cântat
timp de 320 de zile

pe an, dar B.B a cântat
şi mai mult de atât.

Nu ştiu de unde avea atâta energie.

Omul ăsta munceşte mai mult ca
oricare altul şi casa lui e turneul.

Fără nici o seară liberă. Muncă
timp de 365 de zile pe an.

S-a întâmplat să nu dormim de loc.

B.B. Mi-a spus că n-o să-i
ceară mamei mele, mâna mea,

deoarece credea că va fi refuzat
şi nu vroia să se întâmple asta.

Aşa că a zis să aşteptăm până fac 18 ani.
Şi am zis OK.

Şi aşa am şi făcut. El era
în Detroit în acea zi.

Am împlinit 18 ani în mai,
dar am zis să aşteptăm

până în lunie când vom ajunge în Detroit.

Pentru că vroia ca
Reverendul Franklin, tatăl

lui Aretha Franklin să ne căsătorească.

Aşa că am aşteptat până am
ajuns în Detroit, ne-am luat

autorizaţia şi reverendul
Franklin ne-a căsătorit.

B.B. Ştia că e greu să ai o
relaţie cu un bărbat ca el

pentru că se mişcă mult prea repede.

Adică să stai cu unul care e în turneu
tot anul, adică aleargă tot anul.

După ce ne-am căsătorit am sărit în
maşină şi am luat-o spre Cleveland

unde avea o cântare şi a
continuat tot aşa şi după aia.

Şi aşa a fost zi de zi.

În primele noastre zile de căsătorie
am fost la pescuit ori de

câte ori am avut ocazia. Îi
plăcea la nebunie să pescuiască.

Într-o zi s-a dat jos din maşină
şi a zis că merge la pescuit.

L-am întrebat: "Mergi la pescuit în
costum?" Mi-a zis că asta era tot ce avea.

Că nu are alte haine, aşa că s-a dus
la pescuit în costumul de mătase.

A pescuit în costumul lui de
mătase demonstrând că făcea doar

ce vroia, când vroia, fără să
conteze ce avea să se întâmple.

Hän teki aina mitä halusi,
keinolla millä hyvänsä.

ABC-Paramount i-a oferit
cred că 25.000 de dolari

pentru un contract de înregistrare.

Aveam un prieten Fats Domino
care era pe listele casei ABC.

Era perioada în care orice înregistra
devenea mare hit

şi că eu aveam contract
făcut cu cine nu trebuia.

B.B. ar fi rămas cu noi

dacă Jules i-ar fi dat
şi el 25.000 de dolari.

Vreau să spun că ori de câte ori cântăm
nu încercam să cânt doar pentru mine.

Eu cântam pentru public şi
vroiam să-i văd râzând, zâmbind.

Dacă chiar vroiai să vezi
ce înseamnă dragostea

adevărată, trebuia să mergi
la concertele lui B.B.King.

Nu conta car de mare era sala,
experienţă era la fel tot timpul.

Bluesul prindea viaţă, ori
de câte ori B.B. Cântă.

Când cântă el pe scena
nu trebuia să se forţeze

prea tare, căci el era
bluesul personificat.

B.B. Era tot timpul plecat
într-o lume a lui, a bluesului.

Acea lume mistică a bluesului a
devenit lumea lui, îi aparţinea.

Când i-am auzit vocea am avut senzaţia
că văd un Boeing 747 decolând,

iar când s-a îndepărtat
de microfon, vocea i-a

devenit şi mai puternică.
Atunci am înţeles.

Era aşa cum se spunea în New Orleans,

că este cu totul alt fel de rahat,

"Era intradevar alt fel de rahat".

Parcă era ceva vrăjitoresc în vocea lui.
Un fel de shamanism.

M-am dus la un concert cu B.B.
pe când aveam 15

ani. A fost concertul
care mi-a schimbat viaţa.

Nu are nici o legătură cu
tehnica lui de interpretare...

Primele lucruri care m-au inspirit
au fost cele auzite la B.B...

ci cu modul în care încerca
să-şi spună povestea.

Şi care păreau, că mi
se adresau mie, direct.

Era preocupat să facă lumea să vibreze.
Şi eu am încercat

de-a lungul vieţii mele,
că musician şi compozitor

să încerc să mă concentrez să fac la fel.

Tonul chitarii lui B.B. King...

A fost primul sunet căruia
i-am dat numele de SOCC

adică "Sunetul Conştiinţei Colective".

Asta e muzica. Să compui ceva în momentele
tale cele mai dificile sau cele mai bune,

să le pui pe muzica şi să faci
şi lumea să le simtă ca şi tine.

Nu e vorba doar de a le pune pe note,
nu e vorba de tehnică componistică.

E vorba de a putea să scri aşa ceva.

Dacă nu poţi scrie aşa ceva, nici nu
o poţi vinde şi nimeni nu te aude.

B.B. A ştiut cum să-şi vândă muzica.

Şi acum vreau să vă aud aplaudând pe cel
mai mare cântăreţ de blues din lume,

pe regele bluesului, B.B. King!

Când B.B. A ajuns în Chicago a
cântat în multe săli de dans,

cluburi de noapte sau teatre
cum ar fi Teatrul Regal.

Jimi Hendrix m-a dus să-l
văd "Live at the Regal".

Cred că albumul scos de B.B. King la Regal
a fost cel mai bun album live de blues.

"Live at the Regal" a fost primul album
pe care îl canatam în fiecare zi.

Poate de 20 sau 25 de ori pe zi.

Discuri că "Live at the
Regal" sau "Cook County

Jail" sunt printre discurile
mele Live favorite.

Cred că pasiunea şi ardoarea cu
care cântă pe aceste discuri,

vor fi cu greu depăşite vreodată.

"Live at the Regal" a fost un
moment muzical de cotitură

care m-a îndepărtat temporar
de bluesul alb britanic

după ce am auzit genul
ăsta de blues american.

Îi ascultasem mai înainte
pe Clapton, Green

pe Free şi Jeff Beck Group şi pe

John Mayall & The Bluesbreakersia
în toate componentele.

B.B. Avea o capacitate
fenomenală de comunicare

cu publicul. B.B. King cânta ceva gen...

“I bought you a brand new Ford
but you wanted a Cadillac”

I let you stay at my penthouse
and you said it was a shack.

Dacă asculţi "Live at the Regalia".

O să vezi că fiecare notă, fiecare cuvânt,
fiecare cântec e un diamant perfect.

De aici s-a inspirat pentru
sunetul sau, şi Peter Green,

Asta după ce Peter Green a auzit
"Live at the Regal" cu B.B. King.

Cântă cele 6 note mari şi
accentuate, cam aşa ceva.

Începea de acolo şi ajungea cam
la capăt prin tonuri de chitară.

Părea că nu cântă pentru că
publicul alb să înţeleagă.

Toţi dintre noi care ne apropiam
de muzică de genul ăsta,

luăm tot ce se făcuse înaintea noastră.

Printre cei care m-au influenţat
cela mai tare au fost Lowell Fulson,

Elmore James şi Charlie Christian.

Unul dintre interpreţii mei
favorite a fost Django Reinhardt.

Eram înnebunit după soundul lui
Blând Lemon şi Lonnie Johnson,

după cum îmi aduc aminte.

Noi toţi din ultimele două generaţii
am învăţat totul de la B.B.

Aşa cum cei din generaţia lui B.B.
au învăţat de la T-Bone, maestrul.

Înainte să ajung în armată, cam în
1942, am auzit de T-Bone Walker.

T-Bone era ca un adevărat dansator.

Avea un stil admirabil şi
când cântă parcă dansa.

Avea ceva fascinant în
melodiile sale atât de simple.

Cântă genul de blues minor, adică
ceva ce ţinea de teritoriul "B.B.".

Adică cânţi într-o anumită cheie
şi apoi te joci cu tonalităţile.

De asta spun că era "teritoriul B.B. King".

Mi-aduc aminte că multe genul
ăsta am auzit la T-Bone

dar B.B. King a fost cel care
a fost adevăratul maestru.

T-Bone Walker a fost cel mai bun în ceea
ce a făcut şi în modul cum a făcut-o.

Mi-a plăcut şi încă îl mai admir.

Şi astăzi dacă ascultaţi ceea ce cânt
o să vedeţi că am fost influenţat.

E un fel de secret al meu, dar ceea ce
am auzit la cei pe care i-am admirat

am amestecat cu ideile mele ca
să ajung la un anumit sunet.

De obicei poveştile de dragoste se
întrerup căci îl prinzi înşelându-te

sau apar problemele cu banii...
şi noi am avut toate

problemele astea şi într-un
fel am supravieţuit.

Dar dragostea a rămas, dacă înţelegeţi...

şi aşa am continuat să trăim.

Un muzician călătoreşte foarte mult
şi de asta n-ar trebui să fie însurat

dacă călătoreşti mult, şi nu cunosc
mulţi muzicieni care să fi avut

şi căsătorii fericite.

R foarte greu să ai o viaţă de familie cu
cineva care munceşte 365 de zile pe an.

Am avut un fel de înţelegere...

că într-o bună zi se va opri.

Dar aşa ceva a fost total lipsit
de realism din partea mea.

Şi ajungi la un punct când înţelegi
cât de lipsită de realism am fost.

Să fi căsătorit e ceva
minunat, dar care devine ceva

foarte urât când ajungi să divorţezi.
E ceva oribil.

Dacă ar trebui s-o facem din nou

ai încerca să vezi dacă ajungi tot aici?
Da, aş încerca.

A venit la mine şi mi-a spus.

Că are nişte probleme financiare mari.

Şi că ar trebui să facem ceva.

I-am explicat că trebuie să continue
să joace după regulile bine ştiute.

Sid m-a ajutat să scap
de problemele cu fiscul.

I-am spus: "Mulţumesc,
dar tu eşti PR meu şi ai

făcut ceea ce managerul meu
ar fi trebuit să facă."

"De ce să nu fi tu managerul meu?"
Asta mi-a fost întrebarea către el.

Într-un fel i-am spus lui B.B. ca o
să-l scot din "chitlin' circuits".

Şi o să-i aranjez multe apariţii în public.

Şi astfel.

B.B. O să ajungă să facă nişte bani.

După ce Sid a început să se
ocupe de el, cariera lui B.B.

A luat o altă turnură. Acum
totul era cum trebuia să fie.

Nu eram foarte conştient
de existenţa bluesului

până când chitariştii britanici

n-au început să vorbească de el.

Britanicii erau foarte serioşi
în legătură cu bluesul.

Rolling Stones, Beatles,
toţi tipii de genul ăsta.

Ca adolescent eram fan al bluesului.

Lightnin' Hopkins era un
favorit de-al meu, dar mai

mult ca pe oricine l-am
ascultat pe B.B. King.

N-am fost pe atunci influenţat pe
atunci în modul de a cânta la chitară.

Nici eu nici Paul. Dar dacă aş fi
vrut să fac chitara mea să vorbească

o parte din mine mi-ar fi spus cum
să cânt la chitara ca să mişc lumea

iar cealaltă parte mi-ar
fi spus că ar trebui

că cânt că B.B. King,
ca să nu par caraghios.

Indiferent ce spune, John era
un chitarist remarcabil.

A avut reprize de chitară solo
chiar sălbatice, agresive.

Îmi plăcea stilul lui.

Dar B.B. Era un chitarist

pe care trebuia să-l
admiri, şi pentru modul

cum cântă dar şi pentru
modul cum se comportă.

După ce am învăţat tot ce a
trebuit, cam pe la 25 de ani,

am fost foarte norocos să ajung să fiu
cooptat în proiectele lui John Mayall.

Pot spune că Eric a fost influenţat
cel mai tare de Freddie King,

Mick Taylor de Alvin King,

iar Peter Green a fost cu siguranţă
un devotat urmaş al lui B.B. King.

Când mă întâlneam cu Jimi
Hendrix, vorbeam doar de B.B.

Începea să cânte câteva note

şi am realizat că nu era
nevoie de prea multe note,

ca să-mi arate cum cântă B.B. King.

Ceea ce era fascinant la cei trei King...

e că noi am învăţat să
cântăm la chitară de la ei.

O dată cu invazia
britanică, am ajuns şi noi

să fim cunoscuţi
ascultătorilor americani.

Howlin' Wolf, Muddy Waters.
Au ajuns să fie cunoscuţi

bluesmanii din Chicago, chiar şi B.B. King

datorită grupurilor engleze şi lui Clapton.

A fost un mare dar oferit
nouă de britanici.

Când Creăm a făcut "Strânge Brew",
cântec care nu mi-a plăcut prea mult,

singura mea posibilitate să-mi
ofer justificarea de a-l cânta,

a fost să-l cânt în stilul lui Albert King.

A fost primul lucru pe care mi l-a
spus Jimi când ne-am întâlnit.

E adevărat că am făcut aşa, cum şi
alţi muzicieni au făcut la fel.

De asta m-a fascinat bluesul britanic.

Se cântă tare, se foloseau amplificatoare
Marshall puternice, era mult mai rock.

Noi o facem mai bine. Ştiam
cum s-o facem mai bine.

Doar că Bluesul a căpătat nişte noi
valenţe când albii au început să-l cânte.

L-au ridicat la alt nivel.

Toţi marii bluesmani au cântat
iniţial doar pentru audienţă neagră.

Când au ajuns să cânte în Europa au
descoperit că erau priviţi ca nişte zei

ceea ce a constituit o
mare surpriză pentru ei.

Nu eram obişnuiţi să
cântăm pentru aşa mulţi

albi. Îl vedeam pe Clapton
parcă râzând la ei.

Eric Clapton, Paul Butterfield
şi Michael Bloomfield

au venit unde cântăm în Chicago.

N-am avut bani suficienţi să le
cumpărăm o sticlă de whisky aşa că

am cumpărat una ieftină de vin de
la magazinul cu alcool de alături,

De atunci ori de câte ori îi
vedeam în public le spuneam:

Vedeţi că avem un poliţist în sală
şi nu putem să cumpărăm Whisky.

Dar pe ei îi interesa să-l
audă pe Muddy cântând blues.

Aveam 17 ani când am intrat într-un
club la un concert cu acte false.

Terminasem cantarea

şi au venit 4 albi, iar unul era mai
alb ca ceilalţi. Era Johnny Winter.

Intrasem şi ne uităm la cei care
cântau pe scenă. Era şi B.B.

Nu ştiau nimic de mine, aşa că
nu ştiau dacă ştiam să cântăm.

Ai venit să cânţi? Mi-a zis că da. Apoi
m-a întrebat dacă poate cânta şi el.

I-am spus: Nu ştiu. Te anunţ
eu foarte repede dacă poţi.

Fiind singurii albi din sală, B.B.
Era îngrijorat să nu aibă probleme.

Era speriat să nu fim de la
IRS, sau ceva asemănător.

Am fost foarte şocat şi surprins când
mi-au spus că nu sunt de la IRS.

Mi-a luat ceva timp să-mi revin.

A fost de acord să cântăm
nişte aranjamente.

M-a verificat. Dacă eram în sindicat.

Pot să vă spu ceva, băiatul era bun.

L-am încercat în mai multe chei,

chei care erau dificile pentru cei
nefamiliarizaţi. Ceva ce mă amuză.

Trebuie să vă spun că Johnny era adevărat.

B.B. Era un sfânt. Un sfânt al Bluesului.

Mulţi tineri albi vin să te asculte.
Unul, Mike Bloomfield te adoră.

Ai auzit şi de alţi tineri
albi care te apreciază?

Da, cred că da.

N-aş vrea să mă risc, dar cred că ştiu.

Da ştiu că sunt unii care au început
să mă placă şi le sunt recunoscător.

Pentru mine asta înseamnă că am
deschis câteva uşi între noi,

nişte uşi care păreau că nu
vor fi vreodată deschise.

Prima dată când am ajuns
să cânt în faţa unor albi,

părea totul foarte ciudat.

I-am spus managerului Bill să
controleze dacă suntem unde trebuie,

că n-am greşit locul
unde trebuia să cântăm.

Bill a coborât, s-a dus să verifice
şi a constatat că asta era locul.

S-a întâmplat să fiu acolo, la Filmore

când au cântat Otis Rush,
Steve Miller şi B.B. King.

Bill a spus:
"Ladies and gentleman."

Nu mi-a venit să cred când am auzit asta.

A continuat: "Vi-l prezint pe preşedintele
comitetului executiv B.B.King.

N-am mai fost prezentat aşa,
niciodată, înainte sau după.

L-a pronunţarea numelui meu toată
lumea s-a ridicat în picioare,

şi timp de 3-4 piese aşa
au rămas în picioare.

Am fost atât de mişcat că am şi lăcrimat.

L-am văzut pe B.B. cu
lacrimile şiroind pe obraji

şi ştergându-şi lacrimile cu inelul
cu diamante pe care îl purta.

Am văzut multe la viaţa mea, pe
vremea aia când stăteam cu mama.

Dar când am văzut genul ăla
de adulare a lui B.B.,

acel gen de cinstire, mi-am
zis că asta vreau şi eu.

M-am simţit ciudat, foarte, foarte ciudat.

Dar am cântat. Şi apoi
am plâns şi în culise.

Era ca şi cum Nat King Cole reuşise să

depăşească toate barierele
şi să fie acceptat.

După perioada anilor 1968 am făcut concerte

şi la Filmore şi în colegiile universitare.

Pe B.B. L-am putut duce
în cluburile de rock

şi în alte locuri unde nu mai
pătrunseseră înainte artişti negri.

Şi-a schimbat audienţa
de la cluburile de negri

pentru cele pentru albi.

A fost făcut un salt uriaş.

Şi acum B.B. Putea face
orice îi trecea prin cap.

Am ajuns să văd că suntem plătiţi toţi la
termen, că am asigurările plătite la zi

şi că dacă cânţi bine, puteai
să te îmbeţi sau puteai pune

mâna pe o femeie frumoasă.
Asta era salariul adevărat...

Oriunde mergeam doar asta
auzeam, femei scandând

doar numele lui B.B., doar atât.

B.B. în est, B.B. King, B.B. în vest.

Mi s-a spus că sunt un afemeiat.

Mi s-a spus în multe feluri
când era vorba de femei.

Cea mai mare parte sunt adevărate.
Căci iubesc femeile.

Una dintre femeile care te-a
iubit a fost Carrie Cunningham.

Spunea: "Aş muri pentru B.B. King."

"Daaca ar apare aici, aş tăbărî pe
el, aş smulge hainele de pe el."

Încă n-am întâlnit vreo femeie care să
nu-mi placă. Dar nu m-am culcat cu toate.

Femeile sunt ca nişte
îngeri coborâţi pe Pământ.

Nu cred că mai sunt multe femei
care m-ar vrea la vârsta mea.

Unele poate că da, crezând
că am ceva bani economisiţi.

Da, poate că am.

Am stat 8 luni uitându-mă peste listele
cu piese pe care să le produc.

Am fost un B.B-fan de când eram copil

şi vroiam să-i produc nişte dicuri.

Nu putea fi rău să fi
producătorul lui B.B.King,

dar mi s-a spus că sunt
prea alb şi prea tânăr.

M-am gândit să strâng mulţi
artişti pe care să-i pun împreună

cu B.B. şi ceva bun va ieşi din asta.

Aşa că i-a prezentat ideea lui B.B.
şi mi-a zis

că e interesantă ideea, dar n-ar
scoate un album sub forma asta.

I-am spus să facem jumătate cu trupa B.B.
şi jumătate

cu cei strânşi de mine.

A fost de accord şi aşa a
ieşit "Live and Well".

La scurt timp după asta,
cam la 8 luni eram gata

să facem un alt album, doar cu trupa
aleasă de mine şi a zis “Bine”.

Şi aşa a ieşit albumul cu marele
succes "The Thrill Îs Gone".

Piesa a fost înregistrată
seara târziu pe la 11.

A doua zi dimineaţă când am verificat
tot ce imprimasem în seara de dinainte,

mi-a venit ideea să pun şi “strings” pe ea.

Asta se pare că a fost cea mai
bună idee pe care am avut-o

în toată cariera mea pentru
că de asta a ajuns în topuri.

John a pus "The Thrill Îs
Gone" şi ne-a cântat-o.

Mi-aduc bine aminte de asta.

"The Thrill Îs Gone" e una dintre cele mai
bune piese de blues cantata vreodată.

Partea de strings şi cea de blues
a fost foarte bine combinată.

Era şi bues, era şi pop. A
ieşit un cântec tare de tot.

Nici un cataret de blues n-a
folosit vreodat strings.

Să ai sunete de coarde în spate.

Era ceva neobişnuit.

Când s-a întâmplat asta, s-au schimbat
regulile din industria de imprimare.

Îi voi fi veşnic recunoscător că
mi-a permis să-i fiu producător

şi că m-a lăsat să vin cu idei
noi în realizarea discului

căci aşa m-a afirmat că producător.

B.B. A vândut milioane de discuri,

şi aşa B.B. Ajuns în altă categorie,

o altă categorie de artişti.

Sid a încercat să extindă activitatea lui
B.B. Către alte categorii de spectatori.

A aranjat concerte nu foarte bine plătite,
doar ca să-l ducă spre alţi spectatori,

care încă nu îl ştiau pe B.B.

Managerul meu a vorbit cu cei
care au legături cu The Stones.

I-a întrebat dacă ar fi interesaţi

să ne folosească la concerte că trupă
de început când suntem liberi.

Nu l-am auzit şi nici nu l-am
cunoscut pe B.B. Înainte de 1969

când am mers cu noi în turneu.

Îi aveam pe Ike & Tina Turner, B.B.
King şi Terry Reid.

L-am urmărit din culise şi
am avut un fel de revelaţie.

Văzând ce putea face că dinamică.

Putea trage trupa după el, cum
să-i ducă la nivelul unei şoapte.

Şi apoi să-şi urce chitara lui solo.

Şi tot creştea

până ajungea la un sunet
solid, împreună cu trupă.

N-am mai auzit aşa ceva de atunci. Să
realizeze tot ce-a reuşit să facă.

A fost un moment interesant
în muzică blues neagră

ca a ajuns să umple stadioane cu albi.

Da, a fost o perioadă când a fost foarte

vizibil, căci a fost un
foarte reuşit turneu.

A fost cu siguranţă cel mai
bun turneu pe care l-am făcut

şi în care multă lume a aflat de
mine şi a început să mă asculte.

În America tinerii au început să-ne
ceară să cântăm piesele auzite atunci.

Le-am sugerat să treacă răul şi să
le asculte căci acolo erau artiştii.

Dar cei din Chicago nu vroiau
să treacă apa ca să-i asculte

căci socoteau că e periculos să treacă apă.

Am vrut să sărim în taxi
să mergeam în South Side

dar şoferii spuneau că nu trebuie
să mergem acolo, că ei nu merg.

Am ajuns la un magazin de discuri.

Am intrat înăuntru şi am început
să frunzărim single-urile.

Săream din nou în taxiuri şi ne
intoarceam în partea sigură a oraşului.

Stones vorbeau foarte deschis despre
rădăcinile lor din muzica blues.

Intodeauna au fost recunoscători

cântăreţilor de blues care i-au influenţat.

Me-am dus la legendarele studiouri
Chess de pe Michigan Avenue.

Când am ajuns i-am văzut
pe cei care imprimau acolo.

Figure legendare că Muddy Waters,
Chuck Berry sau Willie Dixon.

Şi vreau să vă spun cât de generoşi
au fost şi cât de bine ne-au primit.

Au văzut că nu suntem veniţi de
pe Marte sau ceva asemănător.

Vroiau să ştie de ce vroiam să
fim ca ei, să cântăm că ei.

"De ce vrei să cânţi piese ca ale noastre?"

Erau tipi care cântau foarte
bine şi doream că într-o

bună zi să ajung să cânt
la fel de bine ca ei.

Au fost drăguţi să ne dea
fel de fel de sfaturi.

Şi de aceea vreau să-i salut pe toţi,

pe cei vii, dar şi pe cei deja morţi.

Unul dintre cei vii e şi B.B.
King, prezent de faţă.

Singură piesă pe care i-am
sugerat-o lui B.B. S-o

cânte a fost "Hummingbird"
a lui Leon Russell.

Şi l-am adus şi pe Leon s-o cânte cu el.

N-a fost niciodată vreo problemă să
aduci pe cineva să cânte cu B.B.

Am cântat cu el piesa "Hummingbird",
o piesă a lui Leon Russell.

B.B. Cântă şi între riffurile de la
chitară, încerca să compună şi versurile.

Părea că aşa făcea tot timpul cu toţi
muzicienii. Mie mi s-a adresat cu:

"Once I was în Tuscaloosa..."

Mi-a spus asta de vreo două ori, aşa că
am început să-l acompaniez şi eu la pian.

Nu sună bine, nu era nici în aceeaşi
cheie şi nici în acelaşi stil.

Am terminat de cântat
cântecul aşa rău cum sună.

B.B. N-a făcut nici un
comentariu despre cântec şi a

început să discute de
altele şi să cânte altceva.

Am început şi eu să-l
acompaniez la nouă piesă.

Când am ajuns la a treia piesă cantata
în felul ăsta, B.B. A început să plângă.

A zis: "N-am mai simţit aşa ceva vreodată."

Asta m-a mişcat foarte tare. Şi
aşa am devenit un mare admirator.

Mi s-a părut un mare compliment,

când mi-a spus asta.

În 1971 B.B. King şi-a părăsite cuibul
şi a făcut primul turneu mondial.

Asta a dus la apariţia unui album
intitulat "B.B. King în London".

Mai reluăm o dată, de la început.
De la începutul cântecului asta.

Asta nu ţine de sindicat.

Când B.B. A venit în Londra
a făcut un album "B.B.

în London" şi m-a chemat
şi pe mine să cânt pe el.

Totul a fost incredibil.

La un moment dat B.B. S-a uitat la mine.

Am crezu că vroia să termin
cântecul aşa că am făcut...

B.B. A spus: E prea tare. Nu putem pierde
asta. Aşa că am mai făcut-o o dată.

"Doamne, cât de tare a fost."
Şi a început să cânte din nou.

La acea sesiune de înregistrări mi-a
făcut un mare compliment. Mi-a zis:

Ringo, eşti la fel de precis ca un ceas.
Tic Tac Tic Tac.

Avea tot ce-ţi doreai să
găseşti la un artist.

Energie, charisma, era atrăgător
şi avea şi o voce plăcută.

Tot ce cânta avea un sens, fiecare
notă părea o lovitură perfectă.

În 1974 am produs un mare eveniment.

Am părăsit rutina mea obişnuită şi
m-am ocupat în Zair de un eveniment

cu ocazia meciului dintre Foreman şi Ali.
L-am adus acolo şi pe B.B.

B.B. A venit fără trupa lui.
I-am adus să-l acompanieze

pe The Crusaders, pe
care îi produceam eu.

B.B. A fost foarte surprins
de cum au mers toate acolo.

După ceva ani B.B. M-a sunat,

şi mi-a zis că vrea să scoată un album
şi dacă aş fi interest în asta.

Aşa că ne-am aşezat să vorbim cu Joe
Semplen pianistul de la Crusaders

şi cu Will Jennings, un foarte
bun scriitor de versuri şi

aşa am reuşit să scot primul
album produs de mine, cu B.B.

Magia imprimării discului respectiv
a implicat şi un mare pericol.

Doar cineva care compune ceva
timp de trei ani şi apoi intră

într-un studio să imprime,
poate înţelege cum a fost.

Au intrat în studio şi au început să
cânte împreună pentru prima dată.

Trebuia prins acel moment care a
făcut totul ceva atât de deosebit.

Cred că Stewart Levine şi Bill Szymczykin
au fost nişte adevărate genii.

Te băgau într-un studio şi te
întrebau care ar trebui să fie

prima piesă imprimată: 1,2,3,4 sau 5.
Eu spuneam că piesa 5.

Şi exact aşa se şi făcea.

Aşa cred că trebuia să
gândească un bun producător.

După ce am scos primul album cu el, B.B.
Mi-a spus că a făcut o mare greşeală.

Că s-a despărţit de Sid şi
n-ar fi trebuit să facă asta.

Şi că nu ştie dacă
vreodată Sid o să mai...

L-am întrebat: B.B. Ce
vrei să spui cu asta?

A spus: Cred că e un
album foarte bun şi am

nevoie de cineva care să
mă ajute să-l şi termin.

I-am spus: Sună-l pe Sid, şi B.B.
Mi-a spus să-l sun eu.

I-am spus că am imprimat un sigur
mare success cu B.B. şi că

îl vrea să se întoarcă înapoi.
M-a întrebat: A zis el asta?

Nu chiar sub forma asta,
dar cred c-ar trebui

să vii la studio. “Vin cu primul avion!”.

A doua zi Sid a apărut la studio şi n-a
mai plecat până în ziua în care a murit.

Au fost perioade can dădea concerte
mai mult de 300 de zile pe an.

La sfârşit de ani 70, la început de ani 80

şi în prima parte a anilor 90.

Mulţi au tendinţa s-o lase mai uşor
odată cu vârsta. Dar nu B.B. King.

Apoi a început o colaborare
cu o tânără trupă din Irlanda

care a ajuns să-l impună pe B.B.
Unei noi generaţii de spectatori.

După Rolling Stones

pleci acum în turneu cu
Bono şi U2, nu-i aşa?

Noii number 1.

Keith Richards ne-a făcut să
ascultăm discuri de blues

şi să încercăm să găsim
marii cântăreţi de blues.

B.B. King nu e doar “mare”,

e MARE cu litere mari.

Indiferent dacă credeţi sau nu B.B.
King a sosit

aici în Irlanda, în Dublin,
sac ante într-un club

şi a compus un cântec intitulat
"When Love Comes to Town".

Am ascultat frântură de
cântec înregistrată şi

cred că reuşit să fac ceva.
Sper să-ţi placă.

Îmi place enorm cântecul. Iar
versurile sunt foarte mişcătoare,

dar cred că eşti cam tânăr să scri
nişte versuri atât de mişcătoare.

Eram destul de populari şi
apăream mult şi în presă,

chiar şi pe copertă de la Time.

Am încercat să dau tot ce puteam,

mai ales la începutul cântecului.

Apoi B.B. A început să cânte şi el
şi m-am simţit că o mică fetiţă.

Am asimilat, am absorbit.

Dar cu cât încercam mai tare să fim că B.B.

Cu atât mai puţin deveneam
mai convingători.

Nu înţeleg prea bine
acordurile, trebuie să

găsim pe altcineva să
ni le arate la chitară.

Edge o poate face, nefolosind
prea multe acorduri.

Nu înţeleg bine acordurile.

În timp ce lucrăm la "When
Love Comes to Town"

arătându-i lui B.B. Acordurile...

ne-a spus: "Domnilor

nu am învăţat acordurile. Eu aşa fac."

Nu ştiu ce am de făcut acum.
O să încerc asta.

A făcut-o perfect, B.B. Era după
cum spunea Keith Richards...

un specialist.

Era un spirit de camaraderie
între el şi trupa lui

şi am fost binecuvântaţi să
împărţim scena cu B.B. King,

acel sunet puternic şi bogat pe care
îl avea în spate cu secţia suflători

şi charisma lui B.B.

Am fost peste tot...

în Japonia, Australia, Noua Zeelandă
şi Europa într-un turneu de 4 luni.

Am avut parte de una dintre cele
mai mari audienţe ale noastre.

70.000-80.000 de oameni. Era o mare
de oameni care erau atât de diferiţi.

Cred că modul în care l-au primit
fanii noştri l-a impresionat teribil

şi sper că fanii U2 îl iubesc şi acum.

Foarte bine, băieţi. Foarte bine.

S-a simţit mult feeling.
Foarte bine gentlemen.

Îi datorăm enorm.

Personalitatea oricărui mare chitarist.

E în general identificată cu
individualitatea vibrato-ului personal.

Cea mai mare parte a marilor
chitarişti sunt recunoscuţi după asta.

Aşa poate fi recunoscut şi B.B.

Mulţi îl pot recunoaşte doar
după o notă cântată, cred.

Cred că aşa e. Are un sunet unic.

Poţi auzi o singură notă
şi recunoşti imediat,

că e B.B. şi Lucille.

Să cânţi o singură notă şi s-o
faci să sune atât de sexy.

O singură notă. E sufficient.

- Şi vibrato.
- O notă.

A încercat să-mi arate
o dată cum se cântă. A

scos Lucille din cutie şi
mi-a arata cum se face.

Am încercat în toate
felurile şi nimic nu ieşea.

Oricât am încercat, nu reuşeam.

Poate şi din cauză că eram basist.

Nota nu iese nici din
amplificator, nici din degete.

Ieşea direct din centrul inimi lui B.B.
King. Îi pot auzi

sunetul şi cu sunetul oprit pe
TV, doar uitându-mă la faţa lui.

Mi-aduc aminte când Eric Clapton
era la CNN şi l-au întrebat

cine a fost cel cu care n-a cântat
niciodată şi dacă regreta asta.

A răspuns: "B.B. King."

Prima dată când l-am întâlnit,
m-am aşezat şi am cântat cu el.

Sunt şi poze făcute. Cu noi doi
aşezaţi pe amplificatoare şi cântând.

Asta era cu mult timp în
urmă, în 1966 sau 1967.

Pentru mine a fost un
vis devenit realitate.

Am cântat cu el şi pe
CD-ul denumit "Riding

with the King". El i-a
dat numele ăsta, nu eu.

A fost ideea lui Eric

şi aşa a ieşit deşi era CD-ul meu.

I-am zis de la bun început
că-i respect ideea.

Anul viitor nu-ţi face alte planuri.
Vom face ceva împreună.

Mi-am respectat promisiunea. A fost o

promisiune pe care amândoi
ne-am respectat-o.

Când intru într-un studio să fac ceea
ce am de făcut, n-am nevoie nici de

Eric nici de altcineva

că să-mi arate ce trebuie să fac.
Dar vreau să-i aud ideile despre

“Riding With The King” şi multe
din ele s-au dovedit a fi bune.

Mi-am zis că cel mai bun
lucru e să intrăm în studio

cu două chitari acustice şi
să vedem ce iese din asta.

Orice ţi se pare a fi o idee bună,
o să încercăm. Aşa am şi făcut.

Şi se pare că a avut nişte idei bune.

Poate mai puţin că m-a pus să cânt la
chitara acustică. Asta nu mi-a plăcut.

Am mai fost făcut zdrenţe
o dată de un tip

pe nume Alexis Korner
care mi-a propus ceva.

A venit cu două chitari acustice moderne

să scoatem o piesă numită
"The Alexi’s Boogie".

I-am zis: “Să încercăm” şi când
am început, m-a desfintat.

I-am zis că nu mai ating
vreo chitară acustică

cât timp va mai trăi şi n-am mai făcut-o.

Am zis că n-o s-o mai fac, dar Alexis
e mort aşa că o să încerc din nou.

Şi Eric a făcut exact ca Alexis, m-a făcut
zdrenţe. Aşa că n-o s-o mai fac din nou.

Aşa e el.

Nu-ţi vine să crezi, dar aşa e fost
intodeauna. Peste orice orgolii...

E oricând gata să facă orice...

Îi prezinţi ceva, şi începe să aleagă.

Aşa a fost din prima zi
când ne-am întâlnit.

Din zilele de la Cafe-A-Go-Go.

Ne mai aşezăm, râdem şi cântam.
E foarte relaxant totul.

B.B. A mai încercat câte ceva. Cu
toate că tinerii chitarişti de rock

spuneau că în ziua de azi

cu tehnologia actuală
orice putea fi B.B. King.

Cred că nu e zi când îmi iau chitara şi

să nu încep să cânt şi
piese d-ale lui B.B. King.

Are mult sens în ceea ce se spune că

se simte personalitatea lui în tot ce face.

A pavat drumul pentru ceilalţi şi pe
mine m-a ajutat mult în cariera mea,

mai ales acum când nu mai sunt chiar tânăr

şi văd că B.B. Încă există.

Nu mai trebuie să mă
îngrijorez, când mă uit la el.

Un mare om, o mare personalitate

care de unde se afla, impune respect.

Există persoane astăzi
care cânta atâta de bine

încât îmi spu de multe ori

că ar trebui să mă las.

Şi apoi îmi zic: “Şi ce-o să mănânci?”.

Asta ar fi un motiv care mă face să cânt.

Cred c-o să continue să
facă ceea ce face. Acum

lucrăm 3 săptămâni urmate
de 3 săptămâni libere.

B.B. Spune că aşa numele lui
va rămâne înscris în istorie.

Când pronunţi numele B.B. King

te gândeşti la locul lui de
baştină, Indinola, Mississippi.

Aniversarea întoarcerii lui
Medgar Evers, un activist negru

omorât în 1963, a început
cu revenirea lui B.B. King.

În fiecare an fac ceea ce înseamnă
reîntoarcerea la origini.

B.B. S-a intoars în Mississippi când
totul era plin de ură şi rasism,

când era nevoie de curaj şi
dorinţa de a face schimbări.

B.B. I-a susţinut pe
toţi care au încercat să

facă asta, inclusiv
fundaţia Medgar Evers.

În 2008 Indianola şi-a arătat recunoştinţa
faţă de el deschizând muzeul B.B. King.

În fiecare an mii de oameni
veniţi din toate părţile

vizitează acest mic orăşel din Mississippi,

pentru a face o incredibilă călătorie.

Vă rog aplaudaţi-o.

Cred că este cel mai iubit
artist de pe planetă.

E impresionant, tipul ăsta e imens.

Râsul lui sănătos e imens,
vocea lui e imensă.

Cred că el e singurul care
nu crede cât de imens e B.B.

Toţi îmi spun că sunt regele
bluesului, am auzit-o de

atâtea ori, dar credeţi că eu cred asta.
Nu, n-o cred.

Cred că sunt mulţi alţii care
au făcut ceea ce am făcut şi eu

şi mulţi din ei o fac chiar mai bine.
Nu sunt singurul.

B.B. Nu şi-a uitat niciodată vechii
prieteni sau membrii trupei sale.

B.B. Nu i-a uitat niciodată.

Îi pasă de oameni. Iubeşte oamenii.

Cred că e cea mai accesibilă
persoană pe care o poţi întâlni.

A dorit să-is împărtăşească
talentul şi sufletul întregii lumi.

Şi asta a făcut.

E unic.

E cineva în faţa cui să te înclini.
E incredibil.

E cel mai uşor de produs artist
cu care am lucrat vreodată.

- E un maestru.
- Există doar un B.B.

B.B. E o emblemă, e emblema
bluesului american.

E unul dintre marii bluesmani.

Friedrich Nietzsche a spus:

"Ca să ai adevărata măreţie"

"trebuie să duci o lungă
viaţa de obedienţă."

Nu pot dicta nimănui,
ceea ce vreau eu să aud.

Dar ceea ce aud eu,

de multe ori nu pot exprima
şi nici nu ştiu cum s-o fac.

Cred că ceea ce aud eu câteodată

nu e chiar sunetul pe care doream să-l aud.
Dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Aud un mic sunet, dar
nu-l pot expune cuiva.

Când o să aud ceea ce vreu să aud

va trebui să mă opresc, căci s-ar putea să
nu fie pea tat de bun pe cât credeam că e.

Cred că poţi învăţa o lecţie
despre viaţa de la B.B.

Sau ce înseamnă să fi om, după toate
experienţele prin care a trecut.

Şi să simţi ce simte el.
Şi asta nu e puţin lucru.

Nu cred că am făcut totul pe cât de bine
se putea. Deşi credeam că aşa am făcut.

Credeam că am făcut totul
pe cât de bine am putut

dar în viaţă, toată lumea greşeşte.
Asta ştiţi şi voi.

Nu i-am zis niciodată aşa.

Dar eu l-am considerat intodeauna "Father
Of Uş All", pentru că aşa l-am văzut eu.

E foarte greu să-ţi găseşti
cuvintele s-o spui...

Scuze.

A cântat blues şi a făcut-o cum trebuie.

Şi a ajuns la aşa aprecieri de
care doar regii se pot bucura.

N-am mai cunoscut vreun rege
înainte, aşa că sunt puţin nervos

dar şi foarte recunoscător.
Foarte recunoscător, mulţumesc.

I-am spus: "Holy Father, tu faci
totul pentru sufletele altora"

"şi aş vrea să fac şi eu ceva pentru tine.
Să-ţi ofer chitara mea."

A luat-o cu mâna lui.

A luat-o în mâinile lui
a zâmbit şi mi-a spus:

"Sărbători fericite ţie
şi familiei tale, B.B."

Mi-a spus B.B.!

Sunt sericand îmi vine câteodată să plec

aiurea pe străzi sau să
conduc fără vreo ţintă

şi nu o pot face din cauza
Serviciului Secret,

ceea ce e foarte frustrant.

Dar sunt şi seri când B.B. King său
Mick Jagger vin la mine acasă,

să-mi cânte.

E de datoria mea de
Guvernator al Statului

Mississippi să anunţ că
data de 15 Februarie 2005

ca fiind ziua B.B. King
în Statul Mississippi.

Doresc ca toţi legiuitorii şi cetăţenii.

Statului Mississippi să-l onoreze
şi celebreze de azi înainte.

Numai Dumnezeu ştie ceea ce simt eu acum.
Sunt foarte fericit. Mulţumesc.

Ceea ce ştiu e că bluesul şi după
moartea lui B.B. va merge mai departe.

Nu va dispărea după moartea lui B.B.
Dar nici nu va mai fi la fel.

B.B. A devenit o legendă,
care va fi greu de depăşit.

Fiecare ar trebui să aibă un B.B.
King în viaţa lui.

Şi nu va mai fi altul ca el.

Totuşi sper că...

În momentul în care voi
suna pe atât de rău

cât bănuiesc că voi suna
la o anumită vârstă

clopoţelul ăsta mic din cap să sune şiş
a-mi spună că e momentul să mă opresc.

Dacă nu va fi aşa, va trebui să
aştept ca cel Mare de Sus să mă ia.

Nu mă simt rău, ci chiar bine la 85 de ani.

Ăsta-i cel mai bun răspuns
pe care pot să vi-l dau.

Astăzi la Reîntoarcere am
văzut un băieţel în cor

care mi l-a readus în minte pe
micul Riley King, adică eu.

Şi îmi venea să plâng, la gândul că el nu
va trebui să treacă prin ce am trecut eu.

Ce-aş putea să-i spun lui sau vouă

care ar putea face viaţa
mai bună pentru micuţul

ăla, care mi-adus aminte
de micuţul Riley Kingin?

Atunci am zâmbit şi am spus:
"Sky is The Limit (Cerul e limita)."

Ce-ai vrut să realizezi prin muzică ta?

Să cânt cât de bine pot,

să fiu ascultat de cât
mai multă lume posibil,

din toată lumea care să zică
“Ăsta-i B.B. King cântând blues.”