Original subtitles

Și cu participarea extraordinară a lui Michele Placido

- E târziu.

- Avem puțin timp, dragă. Haide!

- Să nu uiți, Pascale...

- Avionul tău pleacă la câteva minute după al meu.

- Din păcate, nu avem timp nici măcar să ne luăm rămas bun.

- Ăsta este al tău.

- Iubire, să nu uiți să-mi trimiți noua adresă

- dacă pleci din Lagos.

- Acolo o să te afecteze ceva căldura.

- Am citit că este unul dintre locurile cele mai toride din toată Africa.

- Eu, în schimb, aici o să mor de frig. Diferența asta de climă...

- ...mă va face să mă simt și mai despărțită de tine.

- Ești îngrijorat? - Ca de obicei?

- Știi, fiecare proiect nou este ca și cum aș lua-o de la capăt.

- Ca să nu mai vorbim că nu am mai construit niciodată un spital mare.

- Apropo, Pascale, când ajungi la Londra să nu uiți să faci cercetările acelea.

- Au păstrat tot ce ține de fostele lor colonii.

- Ar trebui să găsești datele de care ai nevoie.

- Stai liniștit.

- Am cerut deja niște informații. Știu exact unde să mă duc.

- Să nu uiți să-i suni pe ai mei pentru aniversarea lor.

- Ai grijă.

- Așa este, bravo! Știam eu că uitasem ceva.

- Nouă iulie.

- 24 iulie.

- Exact...

- O lună... și voi fi și eu aici cu voi...

- Zece zile de vacanță.

- Și apoi plec din nou.

- Dar de data asta vom fi împreună.

- Abia aștept.

- Mulțumesc.

- Cu plăcere.

- Aș vrea să plec cu tine.

- E doar o lună.

- Va trece repede.

- Doamnă...

- Avionul dumneavoastră a decolat acum trei minute.

- Nu este posibil.

- S-a anunțat de mai multe ori.

- Nu ați auzit?

- Dar valiza mea era în avion.

- Nu vă faceți griji, o puteți recupera mâine la Paris, când ajungeți acolo.

- Nu mai sunt zboruri astăzi.

- Îmi pare foarte rău.

- Dacă doriți vă pot pune pe lista de așteptare.

- Nu se poate, trebuie să plec cât mai curând posibil.

- Ați putea pleca mâine cu același avion.

- Nu, e prea târziu.

- Nu, vă rog, găsiți-mi un loc pentru dimineață.

- Pentru mâine dimineață? Voi încerca, doamnă, dacă nu o să fie cumva prea târziu.

- Dacă îmi lăsați numărul dumneavoastră de telefon...

- 377032.

- Nu, scuze, nu mă voi întoarce acasă.

- Mă găsiți la hotel Kempinsky.

- Hotel Kempinsky?

- Numărul de telefon îl aveți? - Nu, nu îl știu, îmi pare rău.

- Nu-i nimic...

- Îl vom căuta noi și vă vom anunța, doamnă, nu vă faceți griji.

- Vă mulțumesc foarte mult.

- Oprește-te, te rog.

- M-am răzgândit. Mă duceți, vă rog, la Hotel Kleinhoff.

- Puteți întoarce aici imediat.

- Am locuit acolo cu mulți ani în urmă, când eram studentă.

- Poate că o să vi se pară destul de schimbat, domnișoară.

- Schimbat, cum?

- În totalitate.

- Bună ziua, doamnă.

- Scuzați-mă...

- ...doriți ceva?

- Aș dori o cameră, camera 32.

- Dacă este posibil.

- Sunt o clientă veche.

- Doamna Gudrun ar trebui să-și amintească de mine.

- Doamna a vândut hotelul acum câțiva ani.

- Acum îl administrează o companie.

- Îmi pare rău, doamnă, dar camera 32

- este deja ocupată.

- Ce păcat!

- Aveți cumva vreo cameră cu fereastră la stradă?

- Avem camera 19. Cât doriți să rămâneți?

- Doar o noapte.

- Vă rog, doamnă.

- Însoțește-o pe doamnă la camera 19.

- Mai aveți nevoie de ceva?

- Bună seara, doamnă.

- Mulțumesc.

- Doresc să vorbesc cu Parisul.

- Scrie numărul, te rog.

- Da, desigur, domnule, desigur.

- Vă rog.

- Va trebui să așteptați puțin.

- Nu este posibil să îmi faceți legătura imediat?

- Îmi pare rău, doamnă, dar liniile sunt supraîncărcate.

- Vă chem eu.

- Bine, vă mulțumesc.

- Îmi puteți trimite în cameră o sticlă de apă minerală?

- Desigur, doamnă, imediat.

Vino aici la mine...

Cu brațele tale.

Cu brațele tale.

Este țara zânelor.

Cavalerul... Palatul de cristal.

Palatul de cristal, în sălile de bal.

Și în cea a castelului.

- Spune: vino aici, la castelul meu...

- E fericit acum.

Strângându-l în brațe, trupul obosit.

- Metal.

- Pune-o acolo, te rog.

- Bună seara.

- Bună seara, doamnă. - Bună seara.

- În ce cabină?

- Cabina numărul doi, doamnă.

- Alo? - Alo?

- Da.

- Da, eu sunt mama...

- Nu, nu am plecat încă...

- Am pierdut avionul.

- Nu aveam chef să mă întorc acasă, fără Thomas.

- Așa că, în noaptea asta, o să rămân aici la hotel.

- Da, te aud. Thomas e bine.

- Nu, nu, e în regulă, mamă.

- Nu s-a întâmplat nimic.

- Nu ne-am certat.

- Stai liniștită.

- Thomas trebuie să fi ajuns deja.

- L-am văzut chiar eu plecând.

- Nu, nu, nu, chiar așa este.

- Îți spun că nu, mamă. Crede-mă!

- Mâine voi ajunge la tine.

- Mâine seară, cel mai târziu. Da, da...

- Da, sună-l tu pe Thomas.

- Explică-i totul tu... - Nu-mi pasă.

- Am spus că nu-mi pasă.

- Pe mâine! Ciao!

- Da, da, da, da, bine.

- Știu că nu e ușor.

- Bine...

- Dă-mi adresa!

- Dar atunci înseamnă că am luat-o iar de unde am plecat.

- Spui asta în fiecare zi.

- Și încă nu ai făcut nimic.

- De o săptămână putrezesc în nenorocitul ăsta de hotel...

- Da, da... sigur... sigur...

- Trebuie să fac rost de adresa aia.

- Ai înțeles? Da sau nu?

- Am sunat la aeroport.

- Așa cum ați cerut, doamnă, dar până acum

- nu s-a eliberat niciun loc pentru zborul de mâine dimineață.

- Îmi pare atât de rău.

- Vă supărați dacă încercați din nou?

- Bine, doamnă.

- Vă rog să-mi dați niște monede pentru telefon.

- Ciao.

- Așteaptă o clipă...

Ne vedem după mulți ani.

Apoi îmi vine în minte o bucată din ea.

Pentru că râd și spun că vorbesc.

În timp ce ea se uita la mine cu doi ochi uite așa.

- Nu crezi.

- Există chestii politice, chestii nihiliste, impregnate de ideologii.

- Chestii feministe care neagă chiar și menopauza.

- Și mai sunt și chestii religioase ca cele ale lui Pasolini.

- Presărate cu tămâie...

- ...viermi de sidef

- și coajă de pâine.

- De fapt, l-am înspăimântat atât de mult

- încât a plecat și nu l-am mai văzut niciodată cât timp am mai rămas acolo.

- Las-o baltă.

- De ce? - Pentru că nu-mi place?

- Nu vezi ce fac?

- De ce dai înapoi?

- Suntem în 1977.

- Cine își amintește de tot ce s-a întâmplat?

- Dar ești tu.

- Și nu aș mai avea nevoie de altceva.

- Aș putea oricând să încep din nou... Am niște bani puși deoparte.

- Aș putea fi fericită.

- Mai bine decât mine.

- Dacă ai reușit să mă urmărești...

- Hai să fim din nou împreună. - Nu pot...

- Nu te mai pot ajuta.

- Pedro știe că-l caut...

- Știe și că sunt aici pentru el și că, mai devreme sau mai târziu, îl voi găsi.

- Nu-ți face griji, Carlo, te voi ajuta eu să-l găsești chiar mâine.

- Liniștește-te, mâine îi aflu adresa.

- Dar acum hai să ne gândim la noi.

- Îți pierzi timpul.

- Du-te și fute-te cu altcineva.

- Du-te dracului.

- Du-te dracului. - Du-te tu să te fuți!

- Uite unde era neprihănitul...

- Priviți-l! Marele mistic al revoluției nu este altceva decât un porc.

- Bineînțeles, o știi tu să vorbești.

- O știi să-i vrăjești pe alții, nu o neg.

- Cu mine te comportai ca un câine.

- Mă sfâșiai...

- Mă alungai ca pe o cățelușă.

- Și acum faci pe neprihănitul.

- Nu ești decât un biet trup.

- Da. Un trup, o pizdă care se fute cu toți...

- Nu-ți plăceam...

- Vroiai să-ți povestesc totul până în cele mai mici detalii.

- Erai nerăbdător, sufereai, chiar îți plăcea...

- Din cauza asta mă lăsai să fac tot ce-mi trecea prin cap.

- Atunci când mă întorceam la tine eram împlinită și satisfăcută.

- Îți amintești că îți povesteam totul?

- Tu mă ascultai.

Câteva detalii...

Te puneai la picioarele mele.

Mă implorai cu ochii tăi nebuni.

Te excitai...

...și nici măcar nu mă lăsai să termin ceea ce am început.

Mă pedepseai ca pe o cățelușă...

- Da.

- Te-am făcut și să urli, Alex. Gura ta între picioarele mele...

- Ia-o de la început! Urlă din nou, Alex!

- Ajunge!

- Și nu-mi mai spune Alex.

- Alex Kruger nu mai există.

- Uită-te la tine.

- Ești îndopată cu droguri.

- Cât timp crezi că mai ai de trăit?

- O săptămână, o lună, un an sau doar câteva zile?

- Poate.

- Sau câteva ore?

- Rita, nu face asta.

- Te distrugi.

Da, și așa...

- Bună dimineața, doamnă.

- V-am adus micul dejun.

- Doamna nu s-a odihnit în noaptea asta?

- Nu, dimpotrivă.

- Am dormit foarte bine.

- Doamna mai rămâne la noi?

Nu. Voi pleca după-amiaza.

- Doar nu ai venit acum să-mi ții mie predici?

- Nu... Ți-am adus un pașaport și niște bănuți.

- În noaptea asta plecăm din nou.

- Ești singur?

- Nu, sunt cu Margaret. E jos. Și ce mutră trebuie să fac în fotografia aia?

- Mutra unui profesionist serios mulțumit de afacerile sale?

- Sau o mutră de playboy în mijlocul unui card de femei?

- Sau mutra unui artist plin de probleme?

- Sau de killer.

- Nu ți se potrivește.

- Poliția are deja una de genul ăsta. - Dar este o fotografie veche.

- Nu e actualizată.

- Cu atât mai bine pentru tine. Cu cămașa aia nu iese cum trebuie.

- Ia-o pe asta.

- Aranjează-ți părul.

- Nu te mișca.

- Trebuie să încheiem cu Pedro.

- Știe prea multe lucruri.

- Tu nu mai poți rămâne aici.

- Vei ajunge să atragi atenția.

- Să știi că informațiile pe care mi le-ai dat erau false.

- Nu găsesc pe nimeni care să vrea să mă ajute.

- Le este la toți frică.

- Aici am avut mereu numai oameni siguri, dar acum nu mai este cazul.

- Vechii prieteni s-au reîntors în sistem, curați, spălați și sterilizați.

- Ești catastrofal, știi?

- Sunt doar impresiile tale.

- Ascultă, eu nu sunt orb.

- Pentru alții noi nu existăm.

- Suntem fantome fără voce.

- Acum nu mai interesăm decât poliția

- Și asta ar trebui să te convingă că le este frică de noi.

- Acum, mai mult decât înainte.

- Suntem într-un moment de cotitură și suntem mulți.

- O știi foarte bine.

- Lovim binele.

- Sunt oameni noi, deștepți, hotărâți, dar vai de cei care cedează acum.

- Vei vedea că, în timp, violența

- organizată împotriva aparatului represiv va deschide ochii multor oameni.

- Până și vechilor prieteni resemnați, curați și sterilizați, așa cum spui tu.

- Și atunci izolarea noastră va lua sfârșit. Cuvinte, cuvinte, propoziții frumoase.

- Le-am spus deja de atâtea și atâtea ori.

- Tu încă mai ești convins de aceste lucruri?

- Adevărul este că am mers prea departe, acum nu ne mai putem întoarce înapoi

- Și așa ne ascundem în spatele iluziilor noastre frumoase.

- David.

- Nu-ți face griji pentru Pedro, îl voi găsi.

- Asigură-te că o faci cât mai devreme și fără să-ți asumi prea multe riscuri.

- Ești foarte obosit, Karl.

- Și nici măcar pentru zborul de la ora 14:00.

- Nu a renunțat nimeni? Sunteți sigur de asta?

- Verifică din nou, te rog. E urgent.

- Da... înțeleg.

- Chiar nu am nicio speranță.

- Abia la ora 17:00.

- Atunci rezervă-l.

- Vă rog, aș dori să trimit o telegramă.

- Poftiți, doamnă. Vă rog!

- Thomas Lumke, Grand Hotel Lagos, Nigeria.

- Avion pierdut. Chiar azi plec.

- Am dormit în vechiul nostru hotel.

- Dezamăgire. Totul diferit.

- Poate că am îmbătrânit? Nu.

- Poate sunt altfel.

- Mă simt neliniștită.

- Nu înțeleg.

- Mi-aș dori să fii cu mine.

- Cu sărutări dulci, a ta, Pascale.

Pierdut avion. Plec azi la aceeași oră. Aș vrea să fii cu mine.

Te sărută a ta Pascale.

- Îmi cer scuze, dar va trebui să o scrieți din nou.

- Îmi pare rău, doamnă.

- Sunt prea multe corecturi.

- Nu-i nimic. Nu are nicio importanță.

Știu că te vei întreba ce s-a întâmplat cu visele mele

de schimbare a lumii?

S-au terminat.

- Acum nici nu mă mai grăbesc și nici frică nu mai am.

- Au vrut să vorbesc cu tine.

- După cum vezi, am găsit și eu asta.

- Încredințez această casetă

- unui prieten de încredere care va trece prin Berlin

- și ți-l va trimite de acolo.

- Stai liniștită.

- M-am asigurat că nimeni nu poate să ajungă la mine.

- Adio.

1933. Dictatura nazistă.

Imixtiune politică. Primul pas spre dictatură.

Garanții constituționale

pentru prizonierii politici. Nu reîntoarcerii nazismului!

Cetățeni, uniți-vă în lupta contra imixtiunii politicii în muncă.

- Stai! Stați!

- Opriți, vă rog!

- Pascale, ești arestată.

- Eric. M-ai speriat. - De ce te-am speriat?

- Eram jos, în mijlocul ălora. - Ăia?

- Nu-i nimic important, tineri din contrainformații.

- Nu sunt periculoși. - Cum adică nu sunt?

- Ne aduc aminte numai că toată presa noastră e manipulată.

- Nu se opresc niciodată.

- Aseară au proiectat un diapozitiv

- și trebuie să spun că a fost un spectacol frumos.

- Imagini de pe clădiri.

- Pentru ce ziar scrii?

- Asta este o întrebare foarte naivă.

- Scuze dacă îți spun așa.

- Acum scriu pentru un lanț de ziare.

- Cel care controlează jumătate din presa germană.

- Înțelepții perorează asupra cauzelor bune, dar doar proștii sunt cei

- care le decid.

- Noi îi ajutăm pe proști să-și formeze o părere.

- Citatul îmi place, dar concluzia ta personală nu.

- Ai dreptate. - Ce doriți?

- Ce vrei să bei?

- Un ceai.

- Un ceai și pentru mine, ca de obicei. Mulțumesc, dragă.

- Ești extraordinară.

- Rămâi singură la Berlin

- și nici măcar nu dai și tu un telefon la prieteni, răutăcioaso.

- Dar ei te descoperă oricum.

- Și acum povestește-mi despre tine.

- Nu am nimic nou să-ți povestesc.

- Știi ce fel de viață trăiesc? - Nu, eu nu știu nimic.

- Trec anii fără să ne vedem.

- Și ultima dată când te-am întâlnit?

- Da, acum doi ani și era vară.

- Trăim ca nomazii.

- Thomas este din ce în ce mai ocupat.

- Iar eu îl ajut cum pot în cercetările sale.

- Mai ales în statistică.

- Știi cât de mult ține la meseria lui?

- Nu aveți copii? - Nu, nu avem copii.

- Puținul timp care ne mai rămâne încercăm să ni-l dedicăm nouă.

- Sau cel puțin așa ne spunem.

- Nu avem nevoie de nimeni altcineva.

- Ne îmbrăcăm unul pe altul.

- Am simțit o picătură de tristețe, de parcă mi-ai fi spus o minciună.

- Îl iubesc pe Thomas și nu mi-aș putea dori nimic mai mult.

- Cât ești de slabă, ești inteligentă, dar... dar mereu credincioasă.

- Ia spune puțin.

- Ce știi despre aceste grupuri despre care vorbește toată lumea?

- Despre toate aceste mișcări clandestine?

- Nu-mi spune că ești și în politică acum.

- Nu-mi spune că ești o radicală!

- Nu!

- Știi, călătorind mereu așa cum facem noi, pierdem contactul cu realitatea

- și așa, până la urmă, nu mai aparținem nici unei țări.

- Am foarte multe sincope, puține informații fragmentate.

- Eu i-am cunoscut pe toți.

- Lucizi și vizionari în același timp.

- Crescuți și educați în marea bunăstare germană.

- Au avut imaginație.

- Au fost o generație strălucitoare.

- Dar greu de tratat, de înțeles.

- Poate că nu s-au făcut înțeleși sau nu au reușit.

- Și noi i-am distrus pe toți, sau cel puțin aproape pe toți.

- Și tu?

- Vorbești serios sau glumești cu mine?

- Dar atunci tu chiar că nu știi nimic?

- Thomas Alto.

- Samuraiul revoluției.

- A rezolvat problema făcându-și harachiri.

- Peter Goldman s-a împușcat în gură.

- Harriet Kessler

- s-a îndopat de halucinogene și a sărit pe fereastra

- apartamentului său, un zbor cu șapte etaje.

- Ingrid Rolfe, înecată împreună cu fiul ei în Rin.

- Ai cunoscut un anume Alex Frigge?

- De ce mă întrebi?

- Pentru că odată

- i-a cerut lui Thomas bani pentru o subscripție pentru niște studenți arestați.

- În anul 1969, 1970 cred...

- ...iar după aceea nu am mai auzit nimic de el.

- În vremea aceea nu era încă un personaj important.

- A devenit important mai târziu, dar s-a remarcat imediat

- printre primii susținători ai războiului de gherilă urbană.

- Apoi în 1973, 1974 a dispărut din circulație.

- Unii spun că operează în clandestinitate, alții susțin

- că s-a refugiat în America de Sud.

- Dar dacă este adevărat ce se spune, ar fi mai bine pentru el.

- Pentru că aici, încet, încet sfârșesc toți ori morți, ori arestați.

- Dar tu ai scris întotdeauna adevărul despre aceste lucruri?

- Glumești?

- Eu mereu am scris invers.

- I-am defăimat.

- I-am descris ca fiind paranoici

sau drept criminali de rând.

- Nu cred. Exagerezi.

- Tu nu ești chiar atât de cinic.

- Ba sunt.

- Sunt cinic și încă cum.

- Nici mai mult, nici mai puțin decât ceilalți.

- Bunăstarea noastră

este doar rodul unui compromis bazat pe cinism.

- Iar eu nu am suficientă imaginație să mă văd diferit față de ceilalți.

- Domnule Muller, la telefon. - Bine, vin. Te rog să mă scuzi, draga mea,

mă întorc imediat la tine.

- Iată contul.

- Sunt mesaje pentru mine? - Nu.

- Am întrebat dacă sunt mesaje.

- Nu, domnule.

- Vă rog. - Pentru dumneavoastră.

- Mulțumesc, doamnă.

- Mi-ați călcat cămașa?

- Da, doamnă.

- E pregătită în camera dumneavoastră.

- Mulțumesc.

- Karl...

- Ciao.

- Karl...

- Karl, ajută-mă!

- Ești sigură de adresă?

- Spune-o din nou.

- Maternal Strasse, numărul 3.

- Scara B, apartamentul 31.

- De data asta adresa este cea corectă.

- Greșeala o s-o faci tu, Karl.

- Nu te duce! - Nu o face!

- Te vor prinde.

- Karl, nu te duce acolo!

- Așteaptă-mă, da?

- Cobor bagajele?

- Nu, mulțumesc, nu le mai car.

- Toaleta?

- Acolo.

- Aveți acte?

- Sunt cetățean francez.

- Mă găseam în localul acela din întâmplare. - Faceți exact cum vi s-a spus.

- Nu aveți dreptul.

- Este doar control. - Pe aici, vă rog.

- Haideți, haideți fetelor, grăbiți-vă! Dezbrăcați-vă! Haideți!

- Nu vă mai împotriviți!

- Ne grăbim imediat.

- Brigitte Oliver, în vârstă de 29 de ani,

profesie: model.

- Și tu? Ce aștepți? - Aș vrea să vă explic că nu e bine.

- Dar, între timp, dezbracă-te, scoate totul și nu mai pierde timpul.

- Trezirea, fetelor! - Dar este vorba de o neînțelegere.

- Mă găseam acolo...

- Da, o să ne spui după. - Dezbracă-te și fă ca celelalte.

- E a patra oară, nu-i așa? - Da.

- Sunt destul de eclectică.

- Îmi place heroina, tovarășă.

- Cocaina, L.S.D.-ul...

- Pe scurt, îmi place totul.

- Și știi de ce mă înțep?

- Ca să mă bucur mai bine de viață.

- Ca să scap mai repede de ea.

- Mergi în centru.

- Goliți gențile.

- Vreți să vă grăbiți?

- Pentru voi mai ales.

- Mă înțep să nu arăt ca voi în țara asta mare de căcat.

- Germania.

- Motivele pentru care te înțepi nu ne interesează.

- Alta! Și cine cere ceva de la voi?

- Oricum, nici de data asta nu veți reuși să ne rețineți aici mult timp.

- Curvele de lux se bucură încă de privilegii speciale.

- Ai înțeles? Voi toate.

- Documentele?

- Le-am lăsat la hotel.

- Ce hotel? - Kleinhoff Hotel.

- Nu ești germancă, nu-i așa? - Nu, sunt franțuzoaică.

- Numele meu este Pascale Rostand și sunt căsătorită cu Thomas Unke, arhitect.

- Și încă nu înțeleg pentru că trebuie să fiu obiectul acestei...

- Am un pașaport francez, sunt cetățean francez.

- Protestez cu tărie... - Ați terminat, doamnă?

- Atunci putem să terminăm controalele...

- Du-te și dezbracă-te.

- Am găsit astea.

- Veniți aici, voi două.

- La secția politică? - Tu du-te să te îmbraci. Să mergem!

- Dă-mi pălăria asta.

- Este ceva inacceptabil. - Nu o puteți face.

- Vrei să terminăm? Putem, putem.

- Am putea să te și reținem pentru că nu ai acte. Mâine să ne aduci pașaportul.

- Telefonați la hotel.

- Katjia Wenkel...

- Irene Papadopoulos.

- Edith Zwaitling.

- Așa mă doare.

- Nu te mișca.

- Vreau să plec!

- Lăsați-mă să plec!

- Nu.

- Vreau să plec. Nu mă atingeți!

- Știam că mă cauți.

- Te-am văzut ieșind din casa mea

și am vrut să vorbesc cu tine.

- Nu sunt multe de vorbit.

- Scutește-mă de frazele lui David.

- Și ce vrei? Să mă pun pe urlat? Așa cum au făcut Mark sau Eric?

Sau ca Helen? - Și tu crezi asta?

- Erai singurul care știa adresa asta? Era baza ta de acoperire sau nu?

- Scările sunt încă murdare de sânge.

- Mark a fost târât în jos de picioare, lovindu-i capul

treaptă cu treaptă.

- Va sfârși prin a muri și el în azilul ăla de nebuni nenorocit.

- Sau în închisoare.

- Are doar optsprezece ani.

- Pedro a vorbit. Pedro e un spion.

- Asta e logica ta?

- Nu aveau probe împotriva mea atunci când m-au prins.

- Tăcerea mea...

- Asta i-a făcut să fie suspicioși.

- Erau regulile voastre stupide.

- Ție îți este ușor să spui aceste lucruri.

- Și nu e ușor să-ți ții gura închisă în tăcere, sub lumini, într-o celulă albă.

- Nu aveau nimic.

- De ce Mark și Ellen au rămas acolo?

- Doar știați că m-au prins?

- A fost doar din întâmplare.

- Trebuia să stea în noaptea aceea și să plece a doua zi dimineața.

- Atunci înseamnă că cazul este cel care v-a trădat, nu imprudența voastră.

- Nu eu... - Atunci cum se face că ți-au dat drumul?

- Ai vreun prieten prin poliție?

- Cum să nu, tratament preferențial, din moment ce nu ciripeam.

- Dar e mai bine să fii liber,

așa puteam să o aduc până la voi.

- Da, sunt o momeală, dar nu are rost să te uiți pe fereastră.

- I-am pierdut înainte de a veni aici.

- Dar pentru voi dispariția mea a fost cea mai clară dovadă

a vinovăției mele.

- Nu este așa?

- Vă văd adunați pentru proces.

- Bill, David, Bodo, Peter, Margrethe, Karl,

cei mai buni, profeții grupului și însoțitorii...

...care vorbiseră, care nu aveau stilul adaptat mesajelor și profețiilor. Trădase...

- Cum vi s-a părut totul atât de simplu, de logic...

- Și ce oportunitate...

- Slăbiciunea mea

care va reconfirma incoruptibilitatea,

puritatea voastră.

- Nici nu ați observat că nici măcar nu mai suntem tineri?

- Ți-e frică.

- Ai venit aici doar pentru a te justifica?

- Nu, nu ca să mă justific.

- Nu mă interesează judecata ta.

- Am vrut doar să vorbesc cu tine, să-i explic lui Karl, prietenului meu.

- Pentru că am fost prieteni.

- Eu încă cred în asta.

- Pleacă, Pedro.

- Pleacă! Ieși de aici!

- Îmi pare rău că nu ai înțeles.

- Eu m-am judecat deja singur

și nu pentru ceea ce îmi puneți voi în cârcă,

dar pentru un lucru mai serios,

pentru că acum sunt dușmanul vostru. Vă disprețuiesc.

- Dar ce este mai rău este că, disprețuindu-vă,

am ajuns să distrug totul în mine, până și speranțele care mă țineau

legat de voi.

- Cu metodele voastre și delirul vostru politic...

...nu se schimbă absolut nimic.

- Știi unde stau. Te aștept.

- Am fost și eu acolo.

- În localul acela, atunci când a venit poliția.

- Așa că ne-au luat împreună, pe mine și pe prietena ta.

- Vă văzusem deja ieri seară.

- Ne-au dus la secția de poliție.

- Mie nu au avut ce să-mi facă, nu au găsit nimic asupra mea.

- Poliția încă mai crede că poate face ceea ce vrea.

- Sunt mereu la fel.

- De ce îmi spui toate astea?

- Am vrut să vă anunț.

- Ce să mă anunți?

- Da, să vă avertizez legat de prietena dumneavoastră.

- Stai pe pat.

- Este la fel ca camera mea.

- Trebuie să plec acum.

- De ce? Ți-e frică?

- Nu. Mă gândesc că vreți să fiți singur.

- Posibil... - Atunci eu plec!

- Poftim.

- Stai jos!

- Mă doare capul.

- E ca și cum... ca și cum mi-ar exploda...

- Pot cumva...

...să vă ajut cu ceva?

- De ce nu-mi spuneți nimic?

- Ce este asta? Un interogatoriu?

- Ești de la poliție?

- Sunt vecina dumneavoastră de cameră și mă cheamă Pascale.

- Vecina mea de cameră...

...și te cheamă Pascale...

- Deschide-ți ușa! - Nu...

- Atunci măcar spuneți ceva.

- Nu vă mai uitați așa la mine. Vorbiți!

- Și ce să-ți povestesc?

- Viața mea?

- Ți-ar plăcea?

- Atunci ar trebui să te omor.

- Spune-mi ce vrei.

- Sau lasă-mă să plec de aici.

- Ești de la poliție.

- Ajunge...

- Dezbracă-te!

- Distrează-mă, haide.

- Trebuie să treacă timpul.

- Mai cu viață! Altfel nu o să mai ieși vie de aici.

- Eu nu glumesc. Ai priceput asta, nu-i așa?

- Ce faci, ți-e rușine?

- Așa e bine.

- Când vor veni prietenii tăi, vei asista la arestarea mea.

- Într-un bordel...

- Vă alege bine acolo, la poliție. - Despre ce poliție vorbești?

- Nu... - Nu...

- Înseamnă că este adevărat.

- Te cheamă Pascale și poate că locuiești la Paris. - Am locuit acolo.

- Bei? - Mi se învârte capul...

- Îmi face rău.

- Timp, timp, timp, timp.

- Haide, ajută-mă, bea, vei avea nevoie...

- ...ca să capeți curaj. O să ai nevoie.

- Nu te rușina.

- Trebuie să oferi o prestație foarte profesionistă.

- O prestație foarte credibilă.

- Sper că voi fi la înălțime.

- Gândește-te... în ziare...

- ...tânăr criminal prins într-un bordel.

- Pentru că tu știi că eu sunt un criminal?

- Perfect.

- Acum ai un aer mai sincer.

- Dacă ești franțuzoaică, de ce nu-mi cânți Carmagnola?

- Nu știu să cânt.

- Și totuși e atât de ușor. Încearcă!

- Lasă-mă să plec...

- Te implor.

- Ce ai?

- De ce te porți așa cu mine?

- Ți-e frică?

- Nu, nu mi-e frică.

- Nu mă simt bine. Sunt beată.

- Bună dimineața.

- Doar nu te-am trezit?

- Am încercat să nu fac zgomot, dar aveam chef să mă mișc.

- Dacă te îmbraci, putem să servim masa afară.

- Aici aproape e un restaurant.

- Nu este foarte frecventat.

- O să vezi că o să-ți placă.

- Bineînțeles că va trebui să mă machiez și eu puțin.

- Dar nu am chef să merg în camera mea.

- În schimb, vreau să ies afară.

- Am chef să mă plimb cu tine.

- Să știu ce gândești.

- Și pentru a ne cunoaște mai bine.

- Mic dejun, doamnă.

- O clipă.

- Intră.

- Puneți totul pe măsuță.

- Nu-i nimic.

- Dar nu, nu, nu contează...

- Las-o, las-o baltă. Mă ocup eu de asta.

- Poți pleca.

- Ce mai așteptați?

- Nu, nu atinge draperiile alea.

- De ce?

- Trebuie să rămână închise.

- Dar mă sufoc.

- Am nevoie de lumină.

- Karl, nu vreau decât să deschid fereastra.

- Nu e nevoie de lumină ca să te întorci proaspătă și curată.

- Mie îmi place întunericul pentru că, după cum știe toată lumea.

- Un șoarece mort se ascunde în inima mea.

- Șoarecele moare, șoarecele e vânat.

- Lumea este moartă în mâinile mele.

- Stinge în mine vechea lumânare.

- Ce sunt eu?

- Eu sunt Pascale.

- Nu ești doar tu în camera asta.

- Mai este și doamna care, noaptea trecută, a găsit pula...

- Noaptea trecută... - Noaptea trecută ai fost o curvă.

- Și de ce nu mi-ai spus-o în noaptea asta?

- Când plângeai ca un copil?

- Ca un copil idiot.

- Nu-ți mai amintești.

- Îți era frică să rămâi singur.

- Și asta te înnebunea.

- Idila familială s-a rupt înainte de prânz.

- Pascale și-a vărsat adevărurile.

- Focul pasiunii s-a stins.

- Iar experiența s-a terminat acum.

- De ce nu-ți publici propozițiile tale frumoase?

- Domnule valet.

- La doamna Unke?

- Din partea cui, vă rog? - Poliția.

- Pe aici, vă rog.

- Doamnă...

- Cine este? - Camerista, domnule.

- Ce dorești?

- O căutăm pe doamnă. A venit poliția.

- Vor să vorbească cu doamna.

- Poliția. Ce vor?

- Trebuie să verifice pașaportul.

- Vor numai pașaportul meu.

- Stai...

- Doamnă, m-ați auzit?

- E pentru dumneavoastră.

- O clipă, vă rog.

- Proasto, dacă ești o capcană, te omor.

- Doamnă...

- Doamnă...

- O clipă.

- Gata... vin.

- Scuzați-mă, doamnă, dar spun că trebuie să verifice pașaportul

- pe care nu l-ați avut seara trecută asupra dumneavoastră.

- Este o simplă formalitate.

- Poftiți.

- Ce faci? Nu vorbești? Spune-mi ceva.

- Nu am avut niciodată prea multă imaginație.

- Nici măcar la școală. În tot ceea ce ținea de fantezie...

- ...eram un zero barat.

- Dar să vedem ce pot să-ți povestesc eu ție.

- Ai juca un joc?

- Spune-mi ce e pe peretele de lângă oglinda de la baie.

- Nu știu, e ceva scris, cred.

- O dată, cred... - Da, dar ce dată?

- Iunie, dacă nu greșesc... - Nu.

- Octombrie 1957.

- Și acum, fără să te uiți, spune-mi două culori ale abajurului.

- Albastru. - Nu...

- Greșit, verde și portocaliu.

- Și ce culoare are fusta mea? - Maro...

- Îți plac foarte mult ghicitorile, nu-i așa?

- Ia spune-mi în ce mână am glonțul care îmi va veni de hac.

- Să spunem acum că poliția face un raid...

- Tu ce ai face? - Te-aș apăra...

- Tu m-ai apăra pe mine și eu pe tine.

- Pe mine omorâți-mă, dar cruțați-mi dragostea.

- Au... M-au prins, Pascale.

- Karl... - Ajunge, Pascale, să terminăm cu asta!

- E prea stupid.

- Povestește-mi ceva. Ce știu eu?

- Vorbește-mi despre tine.

- Tot ce-ți trece prin cap.

- Noaptea trecută am avut un vis.

- Noi doi eram împreună.

- Dar mai erau și alții cu noi.

- Cineva a spus că, dacă o să ieși afară, or să te omoare.

- Ție ți-a fost frică, pentru că nu i-ai răspuns.

- Dar oricum ai ieșit afară.

- Apoi a apărut un bărbat care trebuia să te omoare.

- A aprins o lampă

- și mai era încă o fată cu noi...

- Și eu ți-am spus: cât încă mai trăiești, ia fata aceea cu tine.

- Du-o în camera ta și fă cu ea tot ce vrei să faci.

- Fata aceea eram eu...

- Brusc a apărut bărbatul acela și a spus că a venit timpul.

- A aprins lampa și când mi-am pus mâna la gât, era sânge...

- Karl, hai să plecăm, departe de aici.

- Pot să o fac, să știi? Să mergem unde nu ne cunoaște nimeni.

- Fără să ne ascundem ca doi tovarăși de călătorie.

- Cu puține lucruri cu noi.

- Avem atâta de multă nevoie să nu ne mai amintim de trecut.

- Va depinde doar de noi.

- De ceea ce știm să facem.

- Trebuie doar să ne dorim asta.

- Ne vom ajuta unul pe celălalt.

- Eu voi fi bună cu tine.

- Nu te voi întreba niciodată nimic, îți jur.

- Vei vedea, ne vom mulțumi cu puțin.

- Vom trăi în prezent așa, cu simplitate.

- Zi după zi.

- Dacă va exista un viitor, va veni de la sine.

- Dragostea mea.

- Copilul meu...

- Ce vrei să faci?

- Trebuie să plec! - Unde?

- Unde sunt așteptat... - Dar cine te așteaptă?

- Pedro... - Nu, tu nu te miști de aici.

- Ai promis că, imediat ce se luminează, vom fugi împreună.

- Nu pot să fac asta. Mă așteaptă la mine acasă.

- Nu, nu este adevărat.

- Nu te așteaptă nimeni. - Mă așteaptă...

- Plec! Plec imediat! Trebuie să o fac.

- Nu... nu, Karl...

- Nu e adevărat.

- Nu te așteaptă nimeni și nu trebuie să faci nimic.

- Dacă nu mă duc eu, vor veni ei. - Nu, nu o să vină nimeni, Karl...

- Nici Pedro, nici David.

- Mi-e frică! Nu mai pot da înapoi...

- E prea târziu acum. Nu vreau să mor, vreau să trăiesc.

- Desigur, desigur...

- Lumina aceea... Stinge lumina aia, mă omoară...

- Ajută-mă! Tu poți!

- Ajută-mă!

- Treizeci de ani nu este mult timp.

- Pot să o iau de la capăt.

- Pot să iau totul de la început.

- Și sunt un nebun. - Da, da, iubirea mea...

- Să mergem.

- Să mergem. Hai să plecăm de aici...

- Ce vrei?

- În câteva ore vom fi departe de tot.

- Du-mă departe de aici.

- Doar asta îmi doresc.

- Du-mă undeva unde nu ne cunoaște nimeni.

- Nu mai pot. Sunt obosit.

- Liniștește-te!

- Vom pleca de aici. Hai, liniștește-te!

- Nu mai sunt Karl.

- Spune-mi Alex. Alex e numele meu.

- Numele meu este Alex.

- Alex...

- Pascale.

- Alex și Pascale.

- Alex, te iubesc...

- Vino înapoi.

- Vino imediat aici și nu mai deranja oamenii.