All language subtitles for Spioni.De.Ocazie.2022

Downloaded from
YTS.MX

Dragele mele Nomili și Edna,

Official YIFY movies site:
YTS.MX

habar n-am dacă această scrisoare
va ajunge la voi.

Nu sunt istovit de viață,
dar am trecut prin atâtea

încât pot muri în pace.

Mi-aș dori să nu luați asta
prea în tragic.

Sunt fericit că nu dispar de pe lumea
asta fără să las în spate o urmă.

Mă gândesc la Edna
și la dragostea ta pentru mine.

Nu vreau să devin erou național.

Am detestat întotdeauna
să fiu supraevaluat

și aș vrea ca fiica mea
să mă cunoască așa cum am fost,

cu toate greșelile mele.

Sper că mă înțelegi, Nomili.

Nu vreau ca Edna să asocieze
noțiunea de "tată" unui erou legendar,

care nu-mi seamănă deloc.

M-am născut când tatăl meu...

la un an după ce s-au căsătorit

și el a murit la un an
după ce m-am născut.

Aveam 13 luni.

Deci, nu am de fapt amintiri,

doar povești
și o colecție de fotografii

și atât.

Ploiești.

Ploiești.

Acest nume încă ne mai dă fiori.

O asemenea țintă a fost.

De la bazele noastre din sudul Italiei,
traversând Adriatica,

peste munții Iugoslaviei,
spre văile albastrei Dunări

și câmpiile românești, către Ploiești.

O țintă pe care am ajuns să o cunoaștem
mai bine decât propriul nostru oraș.

600 de mile, un singur traseu,

deasupra unui teritoriu ostil,
către rafinăriile lui Hitler, la Ploiești.

Procesând mai mult de
700t de petrol pe lună,

o treime din petrolul care alimenta
mașina de război nazistă.

Din 5 aprilie a început
campania împotriva Ploieștiului.

Era începutul anului 1944.

Armata germană se retrăgea
din Est, în fața rușilor,

pe când americanii atacau aerian
țintele germane,

dar plătind un preț mare.

Peste 300 de avioane fuseseră
doborâte doar în România,

soarta echipajelor aeriene nu se știa,

dacă au supraviețuit,
dacă au fost luați prizonieri

sau dacă au fost executați.

Piloții erau extrem de valoroși
în timpul războiului,

ținând cont că sunt necesari
mai mulți ani

pentru a pregăti un pilot,
decât pentru a construi un avion.

Trebuia organizată imediat
o misiune de salvare.

Strângerea informațiilor despre prizonieri

și găsirea unor modalități de scăpare

era o sarcină
pentru serviciile secrete britanice.

Dar acest lucru s-a dovedit a fi
un moment delicat pentru ei,

în care au fost nevoiți să admită că nu
au agenți operaționali în Europa de Est.

Imaginați-vă că luăm
un britanic din Oxford

și îi cerem să plece la București,
să pretindă că e român.

E imposibil!

De fapt, aveau agenți britanici
care să opereze acțiunea,

însă oamenii de contact ar fi trebuit
să știe limba, să știe locurile,

să pară de-ai locului,
să fie de încredere.

SPIONI DE OCAZIE

La izbucnirea războiului,
au fost înființate agenții speciale

în cadrul serviciilor secrete britanice,

care se bazau pe recrutarea
de persoane din profesiile liberale,

avocați, profesori,
jurnaliști sau afaceriști,

oameni cu o experiență diferită
de cea militară.

O astfel de agenție a fost cea
de informații militare nr. 9, MI 9,

al cărei birou responsabil
cu salvarea prizonierilor de război,

se găsea la Cairo și era comandat
de lt. col. Tony Simmonds.

El a venit cu ideea
de a recruta agenți

din rândul sioniștilor
care imigraseră în Palestina

din Europa de Est,
înainte de război.

Ei aveau avantajul de a cunoaște
limbile țărilor respective, locurile

și încă mai aveau cunoștiințe acolo.

Erau însă oameni simpli,

care trăiau în chibuțuri de câțiva ani,
muncind pământul,

departe de a fi niște spioni versați.

Evreii din Palestina sau Eretz Israel,
așa cum o numeau ei,

erau reprezentați de Agenția Evreiască.

Regiunea se afla
sub administrația britanică,

iar Agenția Evreiască
multă vreme încercase

să stabilească
o colaborare cu armata britanică,

deoarece tinerii voiau să se înroleze

și să lupte împotriva
naziștilor în Europa.

Prin urmare,
când a venit această propunere,

mulți s-au oferit să participe.

Dintre cei 250 de voluntari inițiali,

doar 32 au fost selectați pentru a
continua instrucția de parașutism.

Nu avuseseră un program obișnuit
de antrenament,

deoarece mulți făcuseră
maximum trei sărituri

înainte de a trece la următoarea
sesiune de instrucție la Cairo.

În afară de sarcinile ce le reveneau
din partea armatei britanice,

voluntarilor li s-a mai dat
și o altă misiune,

de a ajuta
mișcarea de rezistență evreiască.

Aceasta, sub supravegherea
Mossad Le'Aliyah Bet,

agenția fondată în 1939,

care se ocupa cu
organizarea emigrației ilegale

a evreilor din Europa,
către Palestina,

în ciuda restricțiilor britanice
privind cotele de imigrare.

În Ianuarie 1943,

Agenția Evreiască și
Tony Simmonds, reprezentantul MI 9,

au semnat o înțelegere.

Tony Simmonds a înteles de la început

că poate să obțină agenți
din Eretz Israel,

pentru oricare țară va avea nevoie.

Iar ei se pot ocupa
și de cea de-a doua sarcină.

Adică, atâta vreme cât își îndeplinesc
misiunea pentru MI 9.

El era de acord cu asta.

O primă pereche a fost parașutată
în România, în toamna anului 1943 -

operațiunea MANTILLA.

Arieh Fichman și Lyova Gukovsky
erau prieteni apropiați,

se cunoscuseră la Cernăuți
înainte de război.

La scurt timp după saltul lor, au sosit
vești triste din presa românească.

Eșecul acestei misiuni a descurajat
pentru o vreme trimiterea altor echipe,

însă opt luni mai târziu,

era trimisă în România
cea de-a doua operațiune, GULAȘ.

Ricu Lupescu și Yitzhak Măcărescu
fuseseră parașutați

undeva în sudul României,

dar după parașutare dispăruseră
și de atunci nu se mai știa nimic de ei.

La sfârșitul lunii aprilie 1944,

ultimul grup de agenți
pentru România, Slovacia și Ungaria,

a părăsit Tel Aviv
și a traversat deșertul spre Cairo,

unde urmau
să-și definitiveze pregătirea,

să învețe transmisiuni

și să se pună la curent
cu situația socială și politică

din țara în care urmau să fie trimiși.

Timpul petrecut în Cairo
a fost de asemenea o ocazie

pentru ca relațiile dintre ei
să se sudeze.

Vizitând piramidele și grădina zoologică,

nu au ratat șansa
să se distreze împreună,

purtându-se mai degrabă
ca o gașcă de prieteni,

decât ca un grup de spioni discreți.

Operațiunile CHICKEN și ANTICLIMAX

au fost parașutate
cu bine în munții Iugoslaviei

Un prim grup de agenți
urmărea să treacă granițele

către Ungaria și România,

să stabilească o rută de evacuare
spre sudul Italiei,

pentru prizonierii de război
sau pentru refugiați

și să strângă informații din regiune.

Hannah Szenes avea 23 de ani.

Era o fată educată,
pasionată de poezie.

Jona Rosen avea 24 de ani.

Era de etnie maghiară,
dar născut în România,

la fel ca ceilalți doi membri
ai operațiunii CHICKEN II.

Perez Goldstein, cel mai tânăr din grup,
și Joel Palgi s-au născut la Cluj,

aflat în România la momentul nașterii lor,

apoi parte a Ungariei
în timpul războiului.

Au emigrat în același an, 1939,
și împreună cu Jona Rosen

au fost membri
ai aceluiași chibuț, Ma'agan.

Le-a luat ceva vreme aliaților
să mai pună un picior în Europa.

Iugoslavia era ocupată în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial,

dar partizanii rezistau în munți,

lovind din când în când pozițiile germane
care controlau drumurile principale.

Planurile lor inițiale s-au ruinat
la doar câteva zile după ce au ajuns,

când Ungaria a fost ocupată de germani.

În circumstanțele date, trebuiau
să caute noi soluții să treacă în Ungaria.

Însă partizanii nu se țineau
de promisiune și tot amânau plecarea.

Hannah suspecta că ei ezită să ne ajute
și ne dau informații false.

Ne-am certat pe tema asta,

dar ea era convinsă și a reușit
să ne trezească și nouă suspiciuni.

Partizanii ne vedeau ca pe niște aliați,
dar nu aveau încredere în noi.

Ea susținea că ar trebui
să ne bazăm pe noi înșine, spunând

"Suntem singurii care pot ajuta,"

"nu avem dreptul să ne gândim
la propria noastră siguranță;"

"nu avem dreptul să ezităm."

"Chiar dacă șansele succesului nostru
sunt minuscule, trebuie să mergem."

"Mai bine murim, decât
să ne întoarcem fără să fi încercat".

Împreună cu ei era singurul român,

Abba Berdichev,
în operațiunea ANTICLIMAX.

Pe 25 mai am plecat.

Direcția noastră era către nord,
spre graniță.

Abba, acel om rafinat și sensibil, căruia
îi plăcea să filosofeze, ne-a părăsit.

Drumul lui mergea către est,
spre România.

Eu și Perez plănuiam să căutăm
un loc prin care să trecem râul Drava.

Cu Hannah și Jona ne dădusem întâlnire
în Budapesta la Sinagoga Mare.

Mai multe operațiuni în pregătire în Cairo

Restul grupului, împărțiti în cupluri,

se punea la curent
cu informații din țările lor de origine.

Echipa slovacă
era operațiunea AMSTERDAM.

Haviva Reick cunoștea foarte bine
sudul Slovaciei,

pentru că în copilărie a locuit
împreună cu familia în multe locuri.

Deși era o femeie
cu o personalitate puternică,

a acceptat ca Zvi Ben-Yaakov,
partenerul ei mai mic cu 8 ani,

să fie conducătorul misiunii.

Cum în ultimii patru ani
nu locuiseră în țară,

trebuiau să se pună la curent.

Ascultau Radio Bratislava.

Totul era important pentru a se pierde
în mulțime, odată ajunși în Slovacia.

Trebuiau să afle ce era
la ordinea zilei, numele instituțiilor,

cine erau liderii,
cum funcționa sistemul feroviar,

legile și reglementările
instituite de regimul fascist,

prețul alimentelor, cântecele la modă,

noile expresii din limbă
și așa mai departe.

O altă echipă se pregătea
să fie trimisă în Ungaria,

operațiunea Challock.

Rafi Reisz a crescut
într-un oraș din sudul Slovaciei.

Înainte de război a început să studieze
la Facultatea de Medicină din Bratislava,

de aceea el și partenerul său,
Haim Hermesh

au făcut echipă foarte bună
cu colegii lor slovaci.

Un capitol fascinant al pregătirii lor

au fost cursurile
cu instructorul de supraviețuire.

El era un maestru al "șmecheriilor".

I-a echipat cu o grămadă de obiecte.

Nasturi care conțineau busole,

periuțe de dinți care ascundeau
un fierăstrău mic, dar foarte rezistent,

un pieptene care se transforma
în șurubelniță și multe altele.

Le făcuse haine cu două rânduri
de căptușeli, buzunare ascunse,

găuri în tocurile de la pantofi, unde
puteau băga bijuterii și monede de aur,

gulere și manșete în care
se puteau ascunde documente

și cel mai important, o hartă de mătase,
pe care a primit-o fiecare.

El le-a recomandat bărbaților
să poarte mustață.

Le-a explicat că durează mult
să îți lași mustața să crească,

pe când să o razi îți ia doar un minut.

Oricui caută un spion cu mustață,
îi va fi greu să îl recunoască fără ea.

Chiar le-a plăcut acest curs,
care i-a adus împreună.

Restul grupului erau românii.

Pe când făceam
ultimele pregatiri pentru parașutare,

Reuven Siloah, de la Mossad,
m-a invitat la Cafe Look la Cairo.

Întotdeauna m-am temut de invitațiile
care veneau în momente nepotrivite

și încercam să îmi dau seama
ce se ascundea în spatele acesteia.

S-a dovedit că avea
ceva noutăți de discutat.

Ne-a spus că încă doi parașutiști
urmau să vină în Cairo,

Ne-a spus că nu era drept
ca doi inițiați să plece

și doi începători, care abia terminaseră
cursul de parașutism,

să rămână aici singuri.

De-asta Dov Berger și cu mine
trebuia să ne despărțim

și fiecare dintre noi să ia
unul dintre începători ca partener.

Shaike era decanul de vârstă
al grupului, având 34 de ani.

Noul său partener, Yitzhak Ben-Efraim,
era cunoscut mai degrabă ca Menu.

Printre pregătiri și informări,

am avut șansa
să ne bucurăm de atmosfera din Cairo

și să gustăm din tentațiile
pe care orașul le oferea

sutelor de mii de soldați aliați
care mișunau pe străzi.

Superiorii noștri britanici din Cairo,
insistau, ba chiar ne obligau,

să vizităm cluburile de noapte
și cazinourile,

să descoperim ce se întâmplă acolo și să
prindem gustul atmosferei internaționale.

Asta ar fi trebuit să ne ajute
să ne simțim în largul nostru,

când vom fi ajuns în societate,
în țările noastre de destinație.

Cine știe?

Poate într-o zi va trebui să pretindem

că suntem oameni de
afaceri sau mahări interlopi.

Dov Berger împreună cu Baruch Kamin
au format operațiunea RAVIOLLI.

Dov ajunsese cel mai devreme
în Palestina,

împreună cu familia sa,
la vârsta de 15 ani.

Prin urmare, avea cele mai bune
cunoștințe de limba engleză

și avea deja experiență militară,

deoarece activase în organizația
paramilitară Haganah,

înainte de a se oferi voluntar
pentru această misiune.

Aveau un statut aparte
în armata britanică.

Au avut de ales să fie considerați soldați
sau agenți, cu alte cuvinte, spioni.

Ca agenți, ar fi putut
primi mult mai mulți bani

și un cont deschis de cheltuieli,

dar niciunul nu a dorit
să fie considerat ca un spion

care execută o misiune pentru bani.

Nu voiam un salariu de spion, ceea
ce ar fi însemnat o grămadă de bani.

Britanicii au spus că pentru prima dată
întâlneau evrei care nu voiau bani.

Surica Braverman urma să i se alăture
lui Abba Berdichev în Iugoslavia,

în operațiunea ANTICLIMAX,

cu intenția de a trece granița
în România.

Haviva considera și că a cumpăra
o rochie era un lux.

Nu reușise să găsească
una simplă și ieftină.

În weekenduri și în timpul liber,

Haviva îmbrăca rochia ce îi dădea aerul
unei doamne elegante.

Așa arăta în ziua
în care împlinea 30 de ani.

Era după-amiază,
când cineva a bătut la ușă.

A deschis ușa
și primul lucru pe care l-a văzut

a fost un buchet imens de trandafiri,

iar în spatele lui,
ochii strălucitori ai lui Zvi.

Rafi și Haim
aduseseră o cutie de ciocolată

și un pachet de trabucuri fine,
făcute special pentru femei.

Acestea erau
cele două păcate ale Havivei.

Au mai adus băuturi
și gustări pentru petrecere.

ȘNIȚEL trimis în misiune.

Nu-mi aduc aminte să mă fi simțit viteaz.

Știu sigur că mi-am spus,
Shaike, relaxează-ți corpul,

amintește-ți fiecare mișcare
pe care-ai exersat-o,

deschide parașuta, apucă corzile

și ține-ți picioarele apropiate.

Acum, în primul rând, trebuie să ajungi cu
bine pe pământ și să te salvezi pe tine.

Membrul echipajului,
un neo-zeelandez, mi-a strigat

"Dumnezeu să-ți ajute!"

Și așa am alunecat în necunoscut.

4 iunie 1944,

între cer și pământ.

Cuvintele "Dumnezeu să-ți ajute"
încă îmi răsună în urechi.

O aterizare perfectă
pe pămânul moale, în porumbi.

Am strâns parașuta
și am pornit să-l caut pe Menu.

Deasupra pe cer, am văzut
luminile avionului pierzându-se-n zare.

Deodată am auzit un zgomot.

Slavă Domnului, era Menu!

Se vede treaba că nu aterizaserăm
departe unul de celalalt.

Până aici, norocul fusese
de partea noastră...

Trebuia să ascundem în primul rând
parașutele și radio-emițătorul.

Cu lopețile mici din echipamentul nostru,
am săpat gropi și am ascuns parașutele.

Ar fi exagerat să spunem
că am făcut-o cu calm.

Aproape că ne țineam respirația.

Ne-am culcat pe câmp.

Porumbul era mic, abia dacă
ne acoperea corpul culcat.

Între timp oamenii începeau
să vină la muncă pe câmp.

Încet, încet,
țăranii veneau cu căruțele.

Își începeau ziua de lucru la răsărit
și o sfârșeau seara, la apus.

Atâta trebuia să stăm nemișcați

și să sperăm
că nu se va apropia nimeni de noi.

Am stat așa toată ziua.

Ne-am facut și nevoile stând culcați.

Ne-a lovit o toropeală cruntă,
dar nu ne-am lăsat să ațipim..

Ne-am ținut ochii deschiși tot timpul,
dacă cumva un țăran s-ar fi apropiat.

Adevărul e că nu știam sigur
dacă suntem în România sau în Ungaria.

Ne-am simțit mai bine când am auzit un
flăcău înjurându-și calul pe românește.

Spre seară,
după ce țăranii au plecat,

ne-am strecurat la o fântână
și am mers apoi toată noaptea,

spre luminile celui
mai apropiat oraș, Arad.

Pe drum am aruncat părți din uniformă
și orice însemn militar.

Menu și Shaike au ajuns în capitala
României, București, după nouă zile.

Pentru prima dată vedeau
adevăratele răni ale războiului;

orașul fusese bombardat de aliați.

S-au amestecat în haosul orașului,
până au reușit să intre în contact

cu niște tineri din mișcarea sionistă.

Unul dintre băieți ne-a dus
în apartamentul unei românce frumoase,

care trăia cu un ofițer german
de la o unitate a Gestapo-ului.

Pentru o sumă considerabilă,
plătită în avans,

a fost de acord să adăpostească
doi refugiați amărâți.

Nici în mormânt n-o să uit
cele două tablouri atârnate pe perete:

unul era Hitler, celălalt Göbbels.

Situația noastră era demnă de teatru
absurd, atâta că nu era amuzant deloc.

Teama că ofițerul Gestapo ar putea veni
oricând acasă nu ne lăsa să dormim.

În ciuda calmului aparent
din București,

cei doi agenți evrei
nu se plimbau chiar fără griji.

Având în vedere că bărbații români
erau mobilizați la război,

iar evreii făceau muncă forțată,

doi hăndrălăi bântuind prin oraș

erau suspecți și riscau să fie legitimați
și prinși cu acte false.

Într-o zi m-am dus la o întâlnire.

Deodată îmi iese în drum un tovarăș
de la mine din oraș, din Basarabia,

al cărui consilier fusesem,
în cadrul mișcării sioniste.

Mi s-a tăiat respirația.

Evident că m-am prefăcut
că nu îl cunosc.

Dar el insista.

Nu știu de unde
mi-am adunat puterile să-i spun:

"Ascultă, dacă nu mă lași în pace,
am să chem un polițist"

"și am să-i spun
că te iei de oameni pe stradă."

S-a scuzat.

Chiar și după ce am plecat
l-am văzut uitându-se neîncrezător.

Precauțiile noastre nu au reușit
să prevină un incident neașteptat.

Care ar fi fost șansele,
statistic vorbind?

A doua zi după sosirea mea la București,

înainte de a fi făcut
rost de acte oficiale,

m-am urcat într-un tramvai.

Iar la una din stații
au urcat părinții mei.

Ei n-aveau habar
că eu eram în România.

Stăteam acolo, ascunzându-mi fața,
și simțindu-mi inima bătând,

dar fără să-mi trădez prezența.

I-aș fi putut pune în primejdie.

A fost un moment foarte emoționant.

Așa că am coborât din tramvai
la următoarea stație.

Situația populației evreiești în Ungaria,
era totalmente diferită și mult mai rea.

Aliniată politicii fasciste
din Germania și Italia,

Ungaria a lansat legile antievreiești
în perioada 1938 - 1941.

Aceștia au fost anii în care țara
recâștigase parte din teritoriile

pierdute după Primul Război Mondial,

în favoarea vecinilor săi Slovacia,
Ucraina, România și Iugoslavia.

Prin lărgirea teritoriului s-a mărit
semnificativ populația evreiască.

Primii vizați au fost evreii
din noile teritorii obținute de Ungaria,

cărora li s-a spus că,

temându-se de faptul că evreii comuniști
ar putea fraterniza cu armata rusă,

autoritățile au decis să evacueze întreaga
populație din provinciile de graniță,

spre vest, dincolo de Dunăre.

Părea logic.

În nordul Transilvaniei, un teritoriu care
aparținuse României înainte de război,

s-a răspândit zvonul că vor fi deportați
într-un sat numit Kenyérmező,

"Câmpul pâinii",

unde vor munci în agricultură.

Nu exista un astfel de loc
dincolo de Dunăre,

dar evreii din Transilvania
credeau că este,

deoarece ei aveau încredere
în deciziile statului maghiar,

ai cărui cetățeni cu drepturi egale
credeau că sunt.

În Cluj, la fel ca peste tot
în Transilvania de Nord,

ghettoizarea a început liniștit,
în data de 3 mai.

CHICKEN II a ajuns la Budapesta
după un drum lung.

Planul lui Joel Palgi
și Perez Goldstein

era să intre în contact
cu Rezső Kasztner,

un individ pe care îl cunoșteau
foarte bine din tinerețe,

erau din același oraș
din Transilvania, Cluj.

În prezent, Rezső Kasztner
conducea în Budapesta o organizație

care ajuta evreii refugiați
din Slovacia și Polonia,

să treacă granița în România și de acolo
să emigreze cu vapoarele în Palestina.

La ora patru am ajuns
la pensiunea unde locuia Dr. Kasztner.

Anticamera spațioasă
era plină de oameni.

Majoritatea purtau
Steaua galbenă în piept.

Trăgeau cu coada ochiului la mine.

Peste un sfert de oră a apărut
și Perez, așa cum plănuisem.

Ne-am ignorat unul pe celălalt.

Venirea lui a crescut și mai mult
tensiunea din cameră.

Cineva s-a ridicat
și m-a întrebat cum mă cheamă.

I-am zis numele
de pe documentele mele.

Kasztner a scos capul pe ușă
și a strigat: "Dl Varga, vă rog!".

Arăta obosit și tracasat, dar inima
mi-a tresărit la vederea lui.

Îl știam de ani buni.

Aveam patru ani când
m-am mutat cu părinții

în aceeași clădire în care locuia și el.

Era pentru mine un simbol al maturității.

Kasztner s-a arătat extrem de surprins
să îi vadă pe Palgi și Perez.

I-a prezentat colaboratorilor lui,

câțiva activiști din Slovacia și Polonia

și Hansi Brand,
mâna lui dreaptă în organizație.

La o cană de cafea tare,

o poveste incredibilă
s-a așternut în fața noilor veniți.

Nu cu mult timp în urmă, primiseră
un raport a doi prizonieri slovaci,

care scăpaseră de la Auschwitz.

Raport care descria în cele mai mici
detalii ce se întâmplă cu deportații,

odată ce pășesc afară din trenuri.

Era pentru prima dată când aceste
teribile informații despre exterminări,

ajungeau la urechile celor doi emisari.

De asemenea, tot din surse slovace,
Kasztner și camarazii săi au aflat

ca unul dintre colaboratorii lui Eichmann,
pe când lucra în Slovacia în anul 1942,

acceptase mită de la activiștii slovaci,
pentru a opri deportările.

Drept pentru care Kasztner
și Yoel Brand, soțul lui Hansi,

au căpătat curajul să inițieze
negocieri cu nemții.

Într-adevăr, Eichmann
era dispus să negocieze

și în schimbul opririi deportărilor
celor un milion de evrei maghiari,

a cerut 10 000 de camioane și
alte lucruri de trebuință armatei germane,

cum ar fi ceai sau cafea.

Yoel Brand a fost trimis
de germani la Istanbul

să conducă negocierile
cu organismele internaționale.

Iar în acel moment,
atât naziștii cât și Kazstner,

erau în așteptarea
întoarcerii lui Yoel Brand.

Eichmann promisese ca pentru moment
nu vor distruge niciun evreu,

ci îi vor ține "la rece",
după cum s-a exprimat.

Părinții lui Perez și câțiva prieteni din
organizția noastră sionistă de tineret,

se găseau printre ei.

Planul era să fie puși într-un tren,
care îi va duce în Elveția neutră.

"Vom salva sute de mii!" a strigat
Kasztner, cu ochii strălucindu-i.

Eram șocat.

M-am gândit că în marea lor disperare,
prietenii ăștia dragi

credeau că aliații chiar sunt gata să facă
orice le stă în putință, să îi salveze.

Oare chiar credeau că cineva va da un
camion de dragul a 100 de vieți evreiești?

După această conversație,
am decis cu Perez că pentru moment,

Kasztner și tovarășii lui
ar fi mai bine să nu știe

că suntem ofițeri în armata britanică.

Informația asta le-ar
putea complica situația.

Am aranjat o întâlnire cu câțiva
dintre activiști la comunitatea evreiască.

Mii de evrei dezorientați
se înghesuiau în clădire,

în căutarea unor sfaturi sau asistență.

M-am uitat la mulțime.

Căutam să deslușesc ce e în inimile lor.

Deodată am avut
sentimentul că sunt urmărit.

Am văzut un om făcându-și loc printre
oamenii de pe hol.

Purta steaua galbenă,

dar părea ieșit din comun
cu alura și postura lui sigură pe el.

Nu avea pe față expresia disperată
și dezorientantă caracteristică evreilor

și avea un fel de cruzime în privire.

Era clar că nu e evreu.

I-am spus lui Perez că mai bine plecăm.

Am văzut-o pe Hansi venind
și, fără să ne oprim,

i-am spus că sunt urmărit.

Și nu mă înșelasem.

Tipul ciudat era în urma noastră.

Nu mă puteam întoarce la mine la hotel,

dar era periculos acum
și să umblu prin oraș să caut alt loc.

Am decis să îmi petrec noaptea în tren.

Am călătorit înainte și înapoi
toată noaptea,

iar a doua zi, am ajuns nedormit
și extenuat la locul de întâlnire.

A venit și Kasztner.

Era deprimat.

Nemții îl chestionaseră în legătură
cu telegramele

pe care Yoel Brand le trimitea.

Era de asemenea îngrijorat
în privința noastră,

căci poliția maghiară făcuse un raid
la el acasă, în căutarea a doi spioni.

Ne-am pus să analizăm situația.

Încrederea nemților în negocieri
era zdruncinată.

Sursele lor din Istanbul îi informaseră
că Yoel Brand nu ajunsese nicăieri.

Între timp, plecarea trenului pentru care
Kasztner negocia, fusese oprită.

Oare prezența noastră contribuise
la oprirea trenului?

Kasztner deodată ne face
o propunere șocantă.

Ar trebui să vă prezentați
în fața lui Eichmann

ca emisari ai Agenției Evreiești,

care au fost trimiși
să confirme povestea lui Brand.

Oricum Gestapo-ul știe
despre prezența voastră aici.

Răul a fost făcut,

misiunea lui Brand în Istanbul
se pare că a eșuat.

Dar prezența voastră în fața lui Eichmann
ar putea da situației un nou avânt.

O să câștigăm timp!

Uite, i-ați putea spune lui Eichmann,

că prima condiție pentru a-i
convinge pe cei care v-au trimis,

de bunele sale intenții,

ar fi să lase trenul să ajungă în Elveția.

Mai târziu, dacă negocierile
n-or să funcționeze,

dacă britanicii nu vor fi gata
să pună la dispoziție lucrurile cerute,

o să le oferim bani!
O grămadă de bani!

Gestapo-ului, Reich-ului,
unor indivizi din Gestapo!

O să tragem de timp
și o să întârziem deportarea

până când toate tertipurile astea
o să se fâsâie

și poate atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu,
Germania va fi în pragul distrugerii.

Asta era o nebunie,
dacă nu mai rău.

Poate că era ceva logică în sminteala lui,

dar erau două lucruri
pe care el nu le știa:

acela că noi eram soldați britanici

și ca prezența noastră
în fața lui Eichmann era ca o trădare

și de asemenea că alți parașutiști
urmau să ajungă în Ungaria.

Ce se va întâmpla dacă Hannah
va veni și îi vor lua urmele?

Cum s-ar potrivi venirea ei
cu planul acesta nebunesc?

Fața mea probabil că îmi exprima
în mod clar dubiile și speculațiile.

Deodată Kasztner șoptește:

"I-am informat că veți veni."

Perez și cu mine am sărit ca fripți
și am strigat în același timp:

"Ce ai făcut?"

"Înțelegeți tot ce
știam după ziua de ieri,

"era că umblați pe străzi
cu detectivi după voi."

"M-am gândit că
dacă ați fost prinși de germani,"

"cererea mea către Eichmann
ar fi oportună,"

"pentru că ar explica sosirea voastră
și nu ați fi tratați ca spioni."

"Și la fel, dacă ați
fost prinși de maghiari,"

"știam că nemții
pot să vă scape de acolo."

Palgi a luat decizia să meargă singur,

să îl scutească pe Perez
de această misiune cumplită.

Perez a încercat
să se împotrivească acestui plan,

însă a acceptat până la urmă situația.

Au decis să se despartă.

Perez să fie găzduit
de unul dintre activiștii slovaci,

pe când Palgi să stea
în apartamentul lui Hansi.

Tot ea urma să îl conducă
a doua zi la centrul de comandă

al unității speciale a Gestapo-ului,
pentru "Soluția finală",

condus de Eichmann.

Am ajuns la Hotel Majestic.

Sirenele încă sunau.

S-a dovedit că Eichmann
nu era în Budapesta.

L-am găsit pe adjunctul său, un tip
cu o expresie serioasă, de diplomat.

Ne-a primit politicos.

O să fiu scurt, am început.

Ați trimis o persoană, pe numele
de Yoel Brand, la Istanbul

cu o anumită propunere.

Am aflat de la el,
cerințele și promisiunile dvs.

Iertați-mă că sunt atât de direct,
dar nu avem prea multă încredere în dv.

Ce garanții ne puteți da,

că după ce vă trimitem această
mare cantitate de echipament,

care e greu de obținut și de care
ne e greu să ne dispensăm,

veți elibera evreii?

M-a întrebat ce garanții doresc
și am răspuns

că ar trebui să facă ceva să dovedească
că au de gând să se țină de promisiune,

să trimită trenul într-o țară neutră.

El a schimbat deodată vorba
și mi-a spus că mă roagă

să îi spun unuia dintre ofițeri,
toate detaliile călătoriei mele.

A cerut să vină domnul Krauss
și m-a prezentat acestuia.

Din birouri a ieșit un om
care purta steaua galbenă.

Soldații îl cărau ca pe un sac.

Am trecut pe lângă el fără să clipesc.

Krauss mă privea lung.

Mă plimbam pe culoarele Gestapo-ului
ca un invitat,

răspunzând din cap
la saluturile SS-iștilor.

Am ajuns în biroul lui Krauss.

Mi-a oferit o țigară, scuzându-se
că nu poate să-mi ofere un "Camel".

Am zâmbit la gluma sa, apoi
i-am așteptat încordat întrebările.

Mi-a cerut să îi povestesc
cum am ajuns la Budapesta.

Eram pregătit să răspund
cu o combinație de minciuni și adevăruri.

Cu siguranță aveau
un bun serviciu de contrainformații.

Acum o săptămână, am început, am
plecat cu mașina de la Tel Aviv, la Cairo.

Acolo totul era pregătit,

o uniformă, acte ale armatei britanice
și acte maghiare.

În aceeași noapte am decolat cu un avion

care transporta provizii
pentru Iugoslavia.

Acolo, am negociat cu partizanii
să ne treacă, peste graniță, în Ungaria.

Apoi, cu un zâmbet larg, a spus:

"Am toată aprecierea pentru curajul dvs
de a veni la Budapesta să ne căutați."

"Dar nu v-ați gândit, că v-am putea
trimite într-un loc fără întoarcere?"

Ba da, dar de ce ați face asta?

Am venit în interes de afaceri.

Ce ați câștiga dacă m-ați aresta?

Ați rămas fără evrei de exterminat?

Oricum, dacă pățesc ceva,
întelegerea cade.

M-am uitat fix în ochii lui.

El și-a dat seama că a mers
prea departe și mi-a zâmbit imediat.

A spus: "Desigur, voiam mai degrabă
să vad cum reacționați."

Acum am eu o rugăminte, am zis,

dați-mi vă rog un document din care să
reiasă că sunt sub protecția Gestapo-ului,

nu ar fi prea plăcut să fiu arestat,
fie și din greșeală!

"Veniți luni și veți primi o hârtie."

Am ieșit pe poartă.

Gardianul m-a salutat cu "Heil Hitler".

I-am răspuns fluturând din mână,

stupefiat de ușurința cu care
am reușit să ies din acea clădire.

Perez a apărut la mine acasă
în acea seară.

Era disperat.

Tovarașul în a cărui casă stătea,
dispăruse.

Îi era frică să mai stea acolo.

N-a îndraznit nici să meargă la hotel,

pentru că eram căutați
în toate hotelurile.

Era limpede
că nu putea rămâne cu mine.

M-am gândit să cer ajutorul
unuia dintre prietenii noștri activiști,

însă chiar atunci, a sunat la ușa
o femeie tânără, pe nume Margit.

Margit era creștină, divorțată și
locuia singură într-un mic apartament.

Chiar era în măsură să aducă
un flăcău frumos ca Perez acasă.

În cel mai rău caz, vecinii ar bârfi-o,

dar nu și-ar imagina
că adăpostește un evreu.

Margit a fost de acord.

Nici n-am vrut să îi știu tot numele
sau unde locuiește.

În cazul în care aș fi fost interogat,
nu poți să spui ce nu știi.

Luni urma să merg
la comandamentul Gestapo-ului,

când orașul a fost din nou bombardat.

M-am decis să îmi schimb fizionomia
și felul de a merge.

Mi-am ras mustața,
mi-am schimbat frizura,

mi-am cumpărat
un costum elegant, albastru

și am exersat un mers diferit
care să-mi schimbe alura.

La ora patru a sunat la ușă.

În prag stătea tipul ciudat
de la comunitatea evreiască.

Și-a cerut scuze și mi-a arătat
legitimația de poliție secretă.

Am întrebat cu o voce răgușită
ce pot să fac pentru el

și mi-a răspuns că
e în căutarea unui tânăr,

despre care crede
că a intrat în această clădire.

Am realizat că nu m-a recunoscut.

Am spus că îmi pare rău dar aici nu
locuiește niciun tânăr în afară de mine.

Trebuie să fie o greșeală.

A spus că cercetează clădirea
și că dacă mă opun,

poate să aducă un
mandat într-un sfert de oră.

Dimpotrivă, i-am spus,
căutați, dacă doriți.

Eram șocat.

Oare o să scap din încurcătura asta
cu niște mijloace așa ieftine?

Vorbea cu mine și nu mă recunoștea.

A intrat în cameră și eu l-am urmat.

Chiar atunci a sunat din nou la ușă.

Am vrut să deschid, dar m-a oprit
spunând ca deschide el.

Când a deschis, am rămas înmărmurit.

Margit stătea în prag.

"Vizitatorul" meu, făcând pe gazda,
a invitat-o înăuntru.

Stai jos, i-am spus,
o să fiu gata într-un minut.

S-a prins imediat că era polițist
și se uita la mine șocată și confuză.

Am blestemat-o în cap... Ce mai moment
își alesese pentru vizită!

Dacă mă prind acum, o vor aresta
și pe ea să o interogheze

și îl vor găsi și pe Perez la ea acasă.

Toți iepurii dintr-un foc.

Am încercat să îmi iau jacheta
în care aveam revolverul.

Mi-am cerut scuze
că nu sunt îmbrăcat cum trebuie.

Și atunci cred că am făcut
o mișcare care m-a trădat.

"La dracu!" a strigat.
"Tu ești!"

Am încercat să scot revolverul, însă
a fost mai rapid ca mine și m-a lovit.

"Unde ți-e mustața?
Unde ți-e prietenul?"

l-am auzit strigând.

"Credeai că scapi?
Nenorocitule!"

Am murmurat: Oprește-te.

O să plătești pentru asta.

Sună imediat la Gestapo!
Sunt sub protecția Gestapo-ului!

"Nu-ți fă griji prietene"
m-a luat peste picior,

"O să ajungi la Gestapo,
la timpul potrivit."

Autoritățile române au ridicat interdicția
emigrărilor pe vapoare spre Palestina.

Când Shaike și Menu
au ajuns în România, în iunie,

pregătirile erau în curs
pentru plecarea a trei vapoare:

Morina, Bulbul și Mefkure.

Cele trei vapoare decrepite
nu puteau transporta

mai mult de 150 de persoane fiecare,

iar numărul candidaților care voiau să
plece cu ele crescuse deja la peste 1000.

Aceasta a fost o decizie grea,

care trebuia luată de Dr. Zissu,
șeful executivului sionist.

Când am început să facem listele,

lui Menu i-a venit ideea de a-și trimite
părinții în Palestina, cu acele vapoare.

Un camarad de încredere a început
să le ducă mesaje de la fiul lor,

ca și când ar fi fost
în Comitetul de Salvare de la Istanbul.

Menu le-a scris că numele lor
fuseseră incluse pe lista de imigranți

și să se pregătească
să plece în Palestina,

în momentul în care vor fi chemați.

Au fost mulți factori care au contribuit
la amânarea repetată a datei de plecare.

Întâi, a fost o problemă
în interiorul comunității evreiești,

privind compilarea listelor de imigranți.

Membrii comunităților sioniste,
reprezentate de Dr. Zissu,

considerau că au prioritate,

în timp ce liderul comunității evreiești,

cerea să fie puși pe liste
și evrei care nu erau sioniști.

În acea atmosferă tensionată,
membrii executivului sionist s-au întâlnit

să decidă dacă să continue
sau nu cu plecarea vapoarelor.

Menu și cu mine
știam că vor discuta problema.

Ni s-a părut important să fim în preajmă.

Am venit la locul de întâlnire,
casa doctorului Zissu,

și am ascultat furtuna
care se auzea din camera de alături.

Dr. Zissu credea că vapoarele
ar trebui să plece imediat,

dar majoritatea celorlați se temea
să își asume responsabilitatea plecării.

Dacă, Doamne ferește,
se întâmplă un dezastru,

se va spune că ei sunt vinovați
că au dat ordinul de plecare.

A fost o întrunire tensionată,
furtunoasă, cu certuri aprinse,

pe care le-am auzit foarte bine.

Eu aproape nu mă mai puteam controla.

Voiam să dau buzna în încăpere
și să spun ce aveam de spus.

În loc de asta, l-am chemat pe Dr. Zissu
la noi și i-am spus simplu și clar:

"Nu știu ce o să decideți voi,
dar trebuie să știți

că am primit mesaj de la
Ben-Gurion, de la Ierusalim.

"Ridicați ancora!"

Dr. Zissu a pălit.

Acum, întreaga răspundere
apăsa pe umerii lui.

S-a dus în sala de ședință
și l-am auzit spunând:

"Oprim dezbaterea.
Am decis."

"De la Ierusalim ni se cere
să lăsăm vapoarele să plece."

Odată stabilită ziua finală a plecării,

am hotărât, în ciuda tuturor precauțiilor
pe care ni le-am impus,

ca Menu să meargă să-și viziteze părinții.

A ajuns seara târziu
la casa-i bine cunoscută.

Ce s-a întâmplat acolo
e ușor de imaginat.

Mult timp părinții săi
l-au îmbrățișat și l-au atins,

nevenindu-le să creadă că fiul lor, Menu,
stătea în fața lor, în carne și oase

și nu era o nălucă
venită în mijlocul lor din altă lume.

Afară Bucureștiul era bombardat
din greu, însă ei nu s-au dus la adăpost.

Menu a încercat să completeze
anii de absență cu povești.

Toate astea s-au petrecut
chiar înainte de despărțire,

înainte de plecarea părinților săi
spre Constanța.

Temându-ne că nu vom trece
de controalele de pe drumuri,

nu ne-am dus la Constanța.

Dar primeam încontinuu rapoarte
despre ce se întâmpla acolo.

Când am aflat că părinții lui Menu erau la
bordul lui Mefkure, am răsuflat ușurați.

Pe 2 august 1944, la ora 1 a.m.,

o torpilă lansată de un submarin rusesc
a lovit Mefkure.

Din cei 379 de imigranți doar 5 persoane
au reușit să înoate până la celălalt vapor

și au supraviețuit în mod miraculos.

Părinții lui Menu Ben-Efraim
au fost printre cei care au pierit.

Tragedia lui Menu s-a suprapus
cu sosirea în București

a operațiunii RAVIOLLI,
Dov Berger și Baruch Kamin.

Shaike făcea din nou echipă cu Dov,

care în scurt timp a reușit să-i câștige
încrederea șefului sionist român, Zissu.

Datorită relațiilor lui,

Zissu le-a obținut listele cu
prizonierii americani și britanici.

E greu de descris momentul
în care am avut în mână listele acelea.

M-a trecut un fior prin tot corpul
când, printre sutele de nume,

am dat de cele ale lui
Ricu Lupescu și Yitzhak Măcărescu,

care fuseseră parașutați în România
cu două săptămâni înaintea noastră

și despre care
nu se mai știuse nimic de atunci.

Sentimentul că erau vii, întregi și
sănătoși, m-a umplut de bucurie.

Ei aveau cunostință despre existența
unui lagăr la Timișul de Jos,

la 200 de km de București,

unde erau deținuți tovarășii lor,
Arieh Fichman și Lyova Gukovski,

membrii operațiunii MANTILLA.

Dar acum aflaseră și de existența
unui al doilea lagăr,

aflat în mijlocul Bucureștiului,

unde erau ținuți prizonieri membrii
operațiunii GULAȘ, Ricu și Yitzhak.

În ambele lagăre,
erau mai bine de 1100 de prizonieri.

Armata rusă a spart linia de apărare
româno-germană, în estul României.

Din clipa în care am putut
să mă mișc mai liber prin oraș,

mi-am făcut un obicei să mă plimb zilnic

pe lângă clădirea unde
erau ținuți prizonierii.

Era o stradă liniștită.

În preajma clădirii
era o cafenea micuță.

Am început să vin acolo
și să stau câte un pic.

Exista în orice clipă pericolul
să mi se ceară să mă legitimez.

Aveam niște acte care erau
în regulă la o identificare sumară,

dar care nu ar fi trecut proba
unei inspecții mai atente.

Într-o zi, în timp ce ședeam în cafenea,

am fost sigur că l-am văzut
pe Ricu Lupescu la o fereastră.

Din întâmplare, tocmai trecea o slujnică,
cu un cărucior de copil.

M-am aplecat instinctiv și am zis:

"Ce copilaș drăguț."

Spre uimirea ei,
am ridicat bebelușul și, astfel,

m-am întors și am privit spre fereastră.

Acum eram sigur.
Era Ricu, sigur mă recunoscuse.

Era după-amiaza zilei de 22 august,

ziua în care liderul român, Ion Antonescu,
se întorcea din estul țării,

Era o chestiune de zile ca
Armata Roșie să ajungă la București

și în ciuda stradaniei
politicienilor români,

nu primiseră niciun răspuns
clar din partea Aliaților

cu privire la un armistițiu.

A doua zi, Ion Antonescu plănuia
să discute această chestiune

cu tânărul rege român.

La 11:30 noaptea,
Shaike a bătut la ușă

și mi-a spus "Guvernul a căzut!".

Am dat drumul radioului, se transmitea,
repetat, discursul Regelui Mihai.

El proclama loialitatea României
față de Aliați,

anunța acceptarea armistițiului oferit
de Marea Britanie, Statele Unite și URSS

și declara război Germaniei.

Ce se întâmplase de fapt
era o lovitură de stat

condusă de regele Mihai I al României.

Mareșalul Antonescu a fost loial
germanilor până în ultimul moment,

onoarea sa militară nu i-a permis
să întoarcă armele împotriva aliaților săi

fără să le acorde timp să se retragă.

Dar nu era timp pentru asta.

Regele a dispus arestarea sa

și a anunțat armistițiul fără ca
negocierile de pace să fi fost încheiate.

De asemenea, s-a aliat
cu membri ai Partidului Comunist,

confruntându-i pe
ruși cu un fapt împlinit.

STRICT SECRET

Stimate Domnule, nu ne putem ierta
faptul că am ajuns aici prea târziu,

doar cu câteva săptămâni
înainte de armistițiu.

Acest raport descrie munca depusă
de cei aflați în libretate,

în afara lagărelor.

ȘNIȚEL au ajuns aici
la jumătatea lui iunie.

Au ținut legătura cu Arieh Fichman
și Lyova Gukovski

prizonieri la Timișul de Jos.

Le-au pus la dispoziție
tot ceea ce au cerut

și s-au înțeles cu ei
să organizeze o evadare,

asumandu-și pregătirea necesară.

Plănuiau să îi trimită cu vapoarele.

L-au contactat
printr-o înaltă personalitate evreiască,

președintele organizației
sioniste din România,

pe primul ministru
și alți înalți oficiali,

cerându-le să nu permită germanilor
să îi ducă pe prizonieri în Germania.

RAVIOLLlau ajuns pe 5 august.

Munca s-a împărțit și au fost
întreprinse următoarele acțiuni:

Contactul cu Fichman și Gukovski

a devenit un schimb regulat de mesaje,
de două ori pe săptămână.

Au fost adunate o grămadă de hărți,
busole, hrană și haine civile,

care erau pregătite
în cazul unor acțiuni de evadare.

S-au găsit apartamente speciale,
în oraș, sau la intrarea în Brașov

și lângă celălalt lagăr de prizonieri,
cu scopul de a-i caza pe evadați.

În camere s-au pus pături,
așternuturi și cele necesare.

Am continuat și intensificat
negocierile cu primul ministru,

pentru a-i ține pe prizonieri în România.

În ziua armistițiului, am avut grijă de
câțiva prizonieri, care erau în pericol.

Orașul fusese de fapt înconjurat
de trupele germane

și am fost foarte
îngrijorați de soarta lor,

în cazul în care nemții
ar fi recucerit orașul.

Problema hranei în lagăr
a devenit complicată,

deoarece Guvernul României
nu avusese timpul și puterea

să le pună la dispoziție rațiile necesare.

O parte din banii pe
care i-am dat lagărelor

a fost destinată cumpărării hranei.

În plus, am angajat un om să aducă
zilnic rații de mâncare în lagăre.

Am pus la dispoziția lagărelor bani

care să fie folosiți la
decizia ofițerului superior,

pentru evadări,
pentru a cumpăra alimente sau arme,

sau pentru mită în caz de necesitate.

Am pus la dispoziția fiecărui lagăr

suma de 1 000 000 lei,
lire sterline, dolari și aur.

L-am scos din lagăr în prima zi
după armistițiu, pe Lt Col Snaith,

ofițerul cu cel mai înalt grad
și pe Ricu Lupescu.

Le-am oferit o cameră,
haine civile, hrană și bani.

Cum această parte a sarcinilor noastre
s-a încheiat, așteptăm noile dvs ordine.

Prizonierii de război din România,
aterizează pe aeroportul din Bari.

Avioanele care soseau încheiau
practic o misiune

care începuse în primăvara trecută.

Cu doar 24 de ore înainte,
băieții aceștia se adăposteau

în spatele gardurilor
de sârmă ghimpată naziste.

Cu doar 24 de ore în urmă
erau prizonieri de război.

Toți oamenii ăștia
erau membri ai echipajelor doborâte,

sau care aterizaseră forțat
în zonele țintă.

Mulți se întorceau pe picioare de acolo,

alții însă nu avuseseră atâta noroc.

Nu era un intendent american
acolo unde fuseseră oamenii ăștia,

așa că se aranjaseră cum putuseră:

chipie răpciugoase ale Aviației Române,

căciuli țigănești,

căști de-ale nemților,

chiar și haine civile.

Și, ca niște turiști adevărați,
aveau fel de fel de suveniruri:

Crucea de Fier era
gadget-ul cel mai des întâlnit.

Da, a fost o zi memorabilă.

Aceeași bucurie era împărtășit
în acele zile la Bari și de un alt grup.

Haviva și Zvi,
membrii operațiunii AMSTERDAM

care așteptau să plece în Slovacia

s-au reunit cu tovarășii lor
care fuseseră retrași din Iugoslavia,

deoarece nu reușiseră să ajungă
în țările țintă, Ungaria și România.

Problema era că partizanii
nu voiau să-și pună în pericol

un grup numeros de luptători,

pentru a ne călăuzi un drum atât de lung,
până la granița cu România,

fiindcă drumul trecea și prin
zone controlate de ei, dar și de germani.

Așa că mereau amânau plecarea,
iar noi așteptam.

Până când am aflat că
România s-a alăturat Aliaților

și că toți prizonierii
au fost retrași cu bine la Bari.

Atunci celula noastră din Iugoslavia
nu-și mai avea rostul

și a trebuit să ne întoarcem.

Surica si Abba așteptau acum
să fie trimiși înapoi în Palestina,

pe când Rafi și Haim urmau
să li se alăture Havivei și lui Zvi

și să fie parașutați în Slovacia,
pentru a intra în Ungaria dinspre nord.

În data de 2 septembrie, pe când
așteptam permisiunea de zbor,

Abba a intrat la noi în cameră
cu un oaspete neașteptat:

"Dați-mi voie să vi-l prezint
pe căpitanul RAF, Arieh Fichman".

Toți îl știam după nume,
acum însă îl și întâlneam.

Eram curioși să întâlnim
un erou revenit din captivitate

și realizam că experiența lui s-ar putea
să ne fie de ajutor în misiunea noastră.

În primul rând,
mare atenție la englezi.

Pot aduce tot atâtea necazuri
ca germanii.

Înainte de decolare ne hotărâsem
să sărim în apropiere de Timișoara,

într-un anumit sat.

Comandantul nu se ostenise
să-l informeze și pe pilot despre asta,

așa că i-am arătat eu pe hartă
locul unde trebuia să sărim.

La un moment dat,
ne-a spus că putem să sărim.

Am aterizat la 60 km de locul stabilit,
în satul Lipova.

Soldații români văzuseră avionul nostru

și într-o clipă asupra noastră
s-a dezlănțuit iadul.

Am avut noroc că ploaia de gloanțe
a trecut pe lângă noi.

Eu am aterizat într-o curte
și am fost arestat imediat.

Nu aveam asupra noastră
niciun obiect suspect,

cu excepția banilor, în moneda locală.

Polițiștii au fost surprinși să vadă
grămada de lei fără nicio valoare.

Britanicii ne dăduseră
bani retrași din circulație.

Lyova aterizase pe un acoperiș,
alunecase și-și rupsese piciorul.

Am fost amândoi închiși
la secția de poliție

și ni s-a spus să nu vorbim între noi.

N-am făcut-o, dar mi-a trecut
prin cap să cânt în ebraică.

În textul cântecului am spus
tot ce urma să spunem la anchetă.

Am spus că suntem tehnicieni militari
aflați într-o misiune secretă,

despre care nu putem da informații.

La mine alibi-ul era
că sunt jurnalistă din Anglia,

ce să zic, o englezoaică brunetă,
care nu vorbește boabă de engleza.

Dar partizanii m-or fi crezut.

Nu știu, oricum nu le păsa.

Să-ți povestesc una bună.

În fiecare dimineață venea sus,
la noi în tabără,

un copil din sat, cu o vacă.

Eu mulgeam vaca și toți
se adunau în jur și se minunau

"Ia uite, angliska mulge vaca".

Deci poate unii chiar m-or fi crezut...

După ce m-au anchetat un timp,
am fost predat unei brigăzi germane.

Am fost închis trei
săptămâni la Frankfurt.

M-au amenințat că
dacă am să mă întorc vreodată acasă,

familia mea nu va căpăta înapoi
decât o epavă umană.

Dar eu am ținut-o pe-a mea.

M-au informat
că sunt prizonier de război

și că, în conformitate cu legea
internațională, nu au să mă omoare.

Așa că au fost nevoiți să mă trimită
înapoi într-un lagăr din România.

Ascultați sfatul meu.
Lăsați-vă capturați.

În zilele care au urmat,
continuau să vină știri din Slovacia.

Ca răspuns al trecerii României
de partea aliaților anti-fasciști,

la 23 august 1944,

lucrurile se înrăutățiseră
pe frontul de est.

Evenimentele petrecute în România
au avut o influență destul de importantă

asupra faptului ca nemții au încercat
să ocupe de urgență Slovacia.

Pe 28 august, Dr. Jozef Tiso,
președintele Slovaciei,

a fost de acord cu ocuparea Slovaciei
de către trupele naziste.

Planul de război era gândit că,

imediat ce începe ocupația,
trebuia să izbucnească și revolta.

De aceea, sub conducerea
ofițerului Jan Golian,

care era împuternicit
cu pregătirea militară a rezistenței,

s-a declarat în seara acelei zile,
în jur de ora 23, începerea evacuării

și așa a început Insurecția
Națională Slovacă.

Deși pregătirile pentru revoltă începuseră
cu mult timp înainte, nu erau gata.

Însă avansarea trupelor germane
nu le-a dat de ales

și în curând insurgenții
au câștigat controlul

asupra unei mari părți
din centrul și estul Slovaciei,

inclusiv asupra a două aerodromuri.

Banská Bystrica a devenit centrul
operațiunilor militare anti-naziste.

A fost în principiu expresia faptului

că poporul nu este de acord cu politica
colaboraționistă cu Germania nazistă

și de aici a rezultat una
dintre cele mai mari și puternice revolte

împotriva Germaniei fasciste din Europa.

Erau 2 milioane și jumătate de slovaci
pe teritoriul de atunci,

fără cel anexat Ungariei.

Deci un popor de 2 milioane
și jumătate de oameni,

a reușit să adune circa 70 000 de soldați
pentru Insurecția Națională,

și au reușit să organizeze
o mișcare antifascistă,

ceea ce nu au reușit
alte națiuni mai mari.

Haviva Reick și Zvi Ben-Yaakov,
precum și Rafi Reisz și Haim Hermesh

au fost luați prin surprindere

de derularea
rapidă a evenimentelor din Slovacia

Planurile inițiale
s-au schimbat în ultimul moment

și au fost anunțați
că vor fi parașutați doar bărbații,

saltul va fi în orb,
aproape de o zonă de luptă,

cu risc mare de a cădea
în mâinile inamicilor.

Germanii erau la curent
cu procedurile armatei britanice,

că femeile soldat nu vor fi trimise
în spatele liniilor inamice.

Dacă ar fi fost parașutată și Haviva,

ar fi fost clar că nu
sunt soldați, ci spioni.

AMSTERDAM a fost parașutată cu
succes. Grupul includea și CHALOCK,

care va continua spre Budapesta,
cât mai curând posibil.

După izbucnirea
revoltei fuseseră eliberate

câteva lagăre din Slovacia
și prizonierii eliberați.

Americanii s-au grăbit să trimită ofițeri
ai OSS, agenția americană de spionaj,

pentru a evacua piloții eliberați,

a aproviziona partizanii
și a colecta informații.

Britanicii au solicitat ca în primul zbor

să fie trimisă și o delegație
a serviciilor de spionaj britanice,

condusă de maiorul John Sehmer
și de sergentul Ada Robinson,

numele alternativ al Havivei.

Bari a aranjat
aterizarea zborului de evacuare

pe aeroportul insurgenților, Tri Duby,
în dimineața zilei de 17 septembrie.

Ajunsă la comandamentul
armatei independente cehoslovace,

hotelul Narodny Dom,

Haviva a întrebat de camarazii ei,

care fuseseră parașutați
cu 2 zile mai devreme.

Spre marea ei surprindere,
oficialul slovac a spus

că aceștia nu ajunseseră deloc
la Banská Bystrica.

Haviva le-a cerut o mașină
să se ducă să-i caute.

Știa bine zona
unde ar fi trebuit să aterizeze

și spera că ei se rătăciseră în pădure.

Dar nu a găsit nicio urmă
a celor trei barbați,

nici pe drum, nici în satul
unde era persoana de contact.

Era deja seara unei zile istovitoare.

La întoarcerea spre Banská Bystrica,
mașina trecea pe lângă numeroși fugari.

Mulți erau refugiați evrei
care se temeau că ocuparea Slovaciei

le va aduce aceeași soartă
cu a celor din Ungaria ocupată.

Așa că se mutau din sudul Slovaciei,
către centrul enclavei libere.

Imediat după intrarea

trupelor naziste în Slovacia,

cu scopul de a înăbuși
Insurecția Națională Slovacă,

situația a devenit tragică

și pentru restul populației evreiești
rămase în Slovacia.

De data aceasta nu sub administrarea
slovacilor,

ci sub administrarea naziștilor,

a început al doilea val de deportări.

În această perioadă 17 000 de evrei,

care mai erau încă în Slovacia,
erau în pericol de a muri.

Haviva a hotărât că e mai în siguranță

dacă se mută cu tot echipamentul
de transmisiuni, într-un sat învecinat.

Și a aranjat să vină
din când în când în oraș.

Așa s-a întâmplat
ca ea să nu fie în Banská Bystrica

în ziua în care o delegație surpriză
a ajuns la comandamentul rebelilor.

La intrare ne-a oprit o santinelă,

iar după câteva explicații sumare,
ne-a anunțat prezența superiorului său.

Un bărbat a ieșit grăbit să ne întâmpine:

"Ne bucurăm că ați ajuns."

"Eu sunt ofițerul de legătură
cu delegațiile militare străine".

Deci noi nu eram prima delegație.

Ne-a vorbit despre
o delegație americană și una britanică,

condusă de maiorul Sehmer
și a adăugat:

"Aproape că am uitat..."

"în avion, era o doamnă
care a întrebat de dv."

"Se numește sergent Ada Robinson."

Primul lucru pe care l-au făcut
Zvi, Rafi și Haim,

a fost să scrie un raport
către superiorul lor de la Bari.

Din greșeală, navigatorul ne-a dus
la 55 km nord-vest de locul stabilit.

Am sărit în partea nordică
a orașului Vrutky.

Am fost parașutați
de la o altitudine de 200 de metri,

iar dacă n-ar fi fost
vântul foarte puternic,

am fi căzut, ca Arieh Fichman,
în mijlocul orașului.

Am fost întâmpinați
cu focuri de mitralieră,

dar era întuneric
și nu am pățit nimic.

Mai târziu,
au scris și un raport comun

către Agenția Evreiască
și Mossad, la Tel Aviv.

Spre marea noastră bucurie,

am descoperit că Haviva
sosise cu o săptămână înainte

și că se afla acum în alt loc.

În tot acest timp, a răsturnat
cu susu-n jos evreimea locală.

L-a găsit pe Egon Roth
din Hashomer Hatzair

și prin el, contactele
de care aveam nevoie aici.

Când am găsit-o,
pusese o întreagă rețea pe picioare.

În ziua ocupației germane, evreii din
toate lagărele de muncă s-au răsculat.

Cei care erau în stare să poarte arme
s-au organizat

și s-au alăturat partizanilor.

Refugiații s-au îngrămădit
spre zona eliberată

și a apărut imediat problema cazării lor.

După o evaluare optimistă,

aproximativ 5 000 de evrei
s-au strâns în zona eliberată.

Am ajuns aici în mijlocul
unor oameni distruși și disperați.

Venirea noastră i-a încurajat
și am simțit asta peste tot.

Bucuria lor a fost imensă.

E greu de descris, dar oamenii
nu mai știau ce să creadă.

Ne pare rău
că nu am ajuns mai devreme.

Poate am fi putut opri unele lucruri.

Urmând-o pe Haviva,
Zvi s-a decis și el

să se amestece în mulțime,
îmbrăcat în haine civile.

Și-au împărțit sarcinile.

Rafi și Haim în primul
rând țineau legătura

cu comandanții delegațiilor străine

și cu oficialii armatei cehoslovace,
pentru găsirea prizonierilor aliați.

Pe când Haviva și Zvi se ocupau
de problemele evreiești și sioniste.

Am mers în sate să închiriem
camere pentru refugiați

și n-a fost o sarcină ușoară.

Oamenii se temeau sau refuzau
să închirieze orice evreilor.

Am reușit totuși să găsim câteva case.

Haviva câștigase încrederea
unei personalități importante

a comunității evreiești din oraș,
Dr. Tiroler.

Deși nu o cunoștea dinainte,

acesta a fost impresionat
de energia și de hotărârea ei

și depus toate eforturile
să-i sprijine inițiativele.

A vorbit cu oameni bogați
și a împrumutat de la ei bani,

pentru nevoile de bază ale refugiaților.

În acea perioadă armata germană
se apropia de Banská Bystrica.

Satul unde Haviva
se refugiase fusese ocupat

și echipamentul ei
de transmisiuni capturat.

Comunicarea cu superiorii lor
de la Bari fusese sistată.

Tensiunea creștea.

De ce ați venit?

Ați crezut că aici e o joacă de copii?

Ați vrut să deveniți eroi?

Spioni?

De ce?

Știu ce veți spune:

voiați să ajutați,
să reprezentați evreii din Palestina.

Vorbiți despre conștiință și solidaritate.

Prostii! Basme!

Cine v-a cerut să veniți?
Cine are nevoie de voi?

Egon a dat apoi mai multe explicații:

el nu era sigur că emisarii
ar fi capabili să supraviețuiască,

în cazul cuceririi enclavei
de către germani,

pentru că nu aveau experiența
pe care el și camarazii lui

o acumulaseră în ilegalitate.

Datorită lipsei lor de experiență,

ar cădea în grija localnicilor
și ar deveni o povară.

Superioritatea armelor grele
și-a spus cuvântul foarte curând.

Pas cu pas hitleriștii își croiau drum
spre inima rebeliunii.

8De îndată ce vremea a permis

au început să aterizeze avioane rusești
cu ajutoare.

Doar într-o singură noapte,
în data de 6 octombrie,

au aterizat pe aeroportul controlat
de partizani 162 de avioane,

având la bord membrii Brigăzii a
II-a de parașutiști din Cehoslovacia.

A doua zi, pe același aeroport,

echipa AMSTERDAM
aștepta sosirea avioanelor aliate,

pentru a evacua
un grup de 30 de piloți și navigatori,

americani și neo-zeelandezi.

Dintr-o dată, am auzit
motoarele avioanelor.

Cu fiecare secundă,
zgomotul devenea tot mai puternic

și în câteva secunde și-au făcut
apariția pe cer aeronavele Liberator.

Erau adevărați giganți,

aterizarea lor se resimțea
ca un cutremur.

Descărcarea a început repede.

Un soldat se învârtea
în jurul fiecărui grup de persoane,

filma și făcea fotografii.

Noi nu voiam să fim fotografiați,

nu voiam ca pozele noastre
să încapă pe mâinile nemților.

Rafi l-a abordat și i-a cerut
să nu ne prindă în cadru.

Soldatul a scos
o legitimație din buzunar,

spunând că este autorizat
de către armata slovacă

să facă un documentar
pentru arhiva militară.

Rafi l-a mai rugat o dată
să nu ne facă poze.

Haviva și Zvi
s-au dus spre aeronave.

La un moment dat
am auzit strigătul Havivei.

Arăta spre un bărbat care cobora
din cel de-al doilea avion.

"E Abba! Abba Berdichev!"

Eram atât de bucuroși să-l vedem,
că aproape l-am sufocat.

Când am auzit un clic în spatele meu,

m-am întors și am văzut
chipul satisfăcut al fotografului.

Aceasta a rămas
singura noastă fotografie din Slovacia.

Abba Berdichev nu a fost trimis acasă,

ca ceilalți agenți
retrași din Iugoslavia și România.

Comandanții britanici
au decis să folosească

abilitățile sale în
transmisiuni în Slovacia

și să trimită prin el emițătoare
de înlocuit pentru grupul slovac.

De altfel a sosit la timp,

întrucât agenții evrei trebuiau
să stabilească noi planuri de acțiune.

Armata germană se afla la mai puțin
de 20 km de Banská Bystrica,

iar în Ungaria,
regimul lui Horthy tocmai căzuse,

lăsând țara sub controlul german.

Rafi, Haim și Abba au decis
să profite de confuzia din Ungaria

și să ajungă cât mai repede acolo,

pentru a ajuta, salva și organiza
ce mai rămăsese din populația evreiască.

Zvi și Haviva erau însă de părere
că cei trei ar trebui să mai aștepte,

pentru că mai erau
foarte multe de făcut în Slovacia.

Deoarece infiltrarea în Ungaria
fusese planul lor inițial

și sub presiunea timpului,
cei trei au făcut imediat planuri.

Haim Hermesh a contactat persoana
de legătură cu armata cehoslovacă

și a cerut un vehicul pentru
trei persoane,

cu care să ajungă
până la granița cu Ungaria.

Dar și maiorul britanic Sehmer
voia să părăsească Banská Bystrica;

astfel că singura mașină disponibilă
a fost alocată ofițerului britanic,

care a decis că
Abba Berdichev să îl însoțească.

Era 17 octombrie.

S-au deplasat către est, până au întâlnit
trupele germane care avansau.

Abba și maiorul Sehmer
și-au găsit refugiu într-un sat izolat

din Tatra Inferioară.

Cât au umblat ei prin munți, întreaga
enclavă fusese cucerită de nemți.

Săptămâni mai târziu, s-au întâlnit
cu membri ai delegației americane

și cu un grup de piloți
care nu putuseră fi evacuați,

deoarece avionele aliaților
nu mai puteau ateriza în Slovacia.

În noiembrie și decembrie,
Abba Berdichev a reușit

să facă transmisiuni fragmentare
către serviciul britanic de spionaj.

Ne-au trebuit trei zile ca să cărăm
echipamentele și mâncarea

de la școala din Bukovec,
la tabăra permanentă.

Am cărat un bidon
cu 30 - 40 de litri de ulei

și apoi m-a durut rău spatele.

Am dus doi porci întregi,

făină, zahăr, cartofi, pâine,
pături, bocanci și haine,

vase, un topor, un fierăstrău.

Am mers vreme de trei ore
și am auzit împușcături.

Am continuat să urcăm toată ziua,

probabil până la 1 200 m.

Agenții au decis

să nu se alăture cartierului general
al armatei cehoslovace,

care se deplasa spre nord,

ci să reziste împreună cu
prietenii lor sioniști în munți,

până la sosirea Armatei Roșii.

Prietenul nostru, Zvi,
credea că suntem destul de sus

și că germanii nu vor urca mai mult
în luptele împotriva partizanilor,

la fel ca în Iugoslavia.

Grupul nostru avea destule arme.

Aveam cinci mitraliere
și mai multe grenade.

În colțul de sud-est,
în apropiere de pârâu,

am unit trei crengi
și am pus un acoperiș,

care arăta ca un cort
de câțiva metri lungime.

Parașutiștii plănuiau
să sape șanțuri între copaci.

În centrul taberei
au construit o masă joasă

și, alături, au pus un ceaun mare
la focul de lemne, pentru fiert apă.

Haviva repartiza sarcinile:

unii erau responsabili
cu rezervele de hrană și cu gătitul,

alții cu curățenia
și spălatul vaselor și tot așa.

Eu lucram în bucătărie
și Anicka era ajutorul meu.

Cât am stat pe munte,
am cules ciuperci să facem supă

și am făcut clătite și plăcinte.

În seara zilei de 29 octombrie, târziu,

ploaia s-a oprit
și o ceață deasă a învăluit pădurea.

Flăcările focului aveau
în ceață un halou galben-oranj.

Înveliți în paltoane și pături, stăteam
așezați pe bușteni, în jurul focului.

În noaptea aceea,
în preajma focului, în munții Slovaciei,

am văzut, pentru prima oară,
epuizarea în ochii Havivei.

Dar când Egon a început să vorbească,
toată oboseala s-a spulberat.

La astfel de focuri în taberele de vară,

obișnuiam să ne confesăm
camarazilor noștri...

Ne deschideam sufletele.

În seara asta simt
o mare nevoie să mă destăinui.

Am fost dur și neplăcut.

M-am certat cu tine, Haviva
și ți-am spus ție și camarazilor:

"Plecați de aici
înainte să fie prea târziu."

Am spus asta din iubire,
nu pentru că aș fi crezut-o...

Aici, la acest foc,
încrederea în viitor mi-a revenit.

Dacă avem atâta forță,
nu ne pot învinge.

Sunt sigur că vom supraviețui
și că vom emigra în Palestina.

Era ceață în dimineața aceea.

De la cinci la șapte,
erau de gardă frații Kreiner.

Pe la cinci dimineața, fata de la
bucătărie l-a rugat pe frate-meu

să o ajute să umple
ceaunul cu apă de la pârâu

și să-l aducă la foc,
să facă cafea.

Eu stăteam cu spatele
la pădurea de deasupra noastră

și cu fața către vale,

pentru că ne spuseseră că pericolul
nu putea veni decât dinspre sat.

Când fratele meu se întorcea
de la pârâu, către locul de campare,

mi-a făcut semne
că văzuse oameni cu căști.

Am strigat "Nemții!",
dar tabăra era la vreo sută de metri.

Deodată, s-au auzit împușcături
și au început să explodeze grenade.

Răcneau în rusește,
erau ucraineni și germani.

Ne-au luat prin surprindere,
că au venit de la deal.

Ne-am adăpostit.

L-am auzit pe Berci strigând "Trezirea!"
și apoi "Nemții!".

Am sfâșiat pânza cortului
deasupra locului în care dormeam

și am urlat "După mine!".

Am sărit afară.

Am văzut cum Sanyo Wollner
a încercat să fugă după mine,

dar a fost împușcat.

Am fugit la vale, printre copaci.

M-au trezit împușcăturile.

Egon a sărit afară și a fost ucis.

Prietenul meu din copilărie,
inginerul Ivo Kama,

zăcea lângâ mine, mort,

iar nevasta lui își dădea ultima suflare
în brațele soției mele.

Luaseră amândoi cianură de potasiu.

Când am văzut că
tovarășii noștri fugiseră,

am luat-o și noi la vale.

Aveam într-un picior un pantof,
iar în celălalt doar o șosetă.

Am vrut să o strig pe Anicka,
dar Berci mi-a pus mâna la gură.

"O să vă omoare pe amândoi"
a zis.

"Hai să fugim la Chabenec, i-am putea
găsi pe cei care-au scăpat."

În timpul luptei,
Rafi a fost împușcat în umăr.

Am scos glonțul cu un briceag

și am acoperit rana cu o
hartă militară de mătase.

Știam că se mutase comandamentul
armatei cehoslovace

pe muntele Dumbier,

așa că ne-am îndreptat încolo.

După ce atacatorii au plecat,
ne-am întors în tabără.

L-am găsit pe Egon mort
și lângă el era Hillel, rănit.

I-am băgat intestinele înapoi în burtă...

Eram rănit,
pur și simplu eram paralizat.

Mai târziu a apărut Zvi.

Mi-a dat un cub de zahăr,
să prind putere.

Soldații SS și străjerii montani
atacă cuiburile partizanilor.

Soldații germani
escaladează vârful muntelui

pentru a putea ataca de la înălțime
casele ocupate de partizani.

Restul de partizani care încă se apără,
vor fi anihilați în luptă corp la corp.

Un alt grup al
partizanilor a fost încercuit,

aceștia căutau salvarea
în spatele stâncilor abrupte.

În pădurea deasă,
învăluită în ceață,

a fost imposibil să se regrupeze
toți membrii grupului.

S-au întors pe rând în tabără
și nu s-au mai întâlnit cu toții.

Haviva și Rafi pe de-o parte,
și separat, Zvi,

i-au adunat pe cei
cu care s-au întâlnit în fuga lor

și au pornit în direcția
pe care o credeau sigură.

Dar din păcate
în aceeași zi au fost capturați.

Revolta slovacă a fost înfrântă.

Banská Bystrica
a fost ocupată de germani.

Dragele mele Nomili și Edna,

habar n-am dacă această scrisoare
va ajunge la voi.

Știu deja de-o vreme că voi fi executat,

dar tot mi se pare straniu
să stau așa în închisoare,

știind că seara asta va fi ultima.

Mi-aș dori să nu luați asta
prea în tragic.

Sunt fericit că nu dispar de pe lumea asta
fără să las în spate o urmă.

Mă gândesc la Edna
și la dragostea ta pentru mine.

Sunt calm și împăcat
că o las în mâini bune.

Aș vrea să știi, Nomi,
că mi-aș dori să te căsătorești.

Când vei citi această scrisoare
știu că vei fi probabil furioasă pe mine,

dar în câteva luni
poate ai să întâlnești pe cineva

și atunci sfatul meu
nu va fi lipsit de sens.

Și nimeni nu va avea dreptul
să-ți facă vreun reproș,

pentru că și tu ai dreptul la fericire.

Această perioadă, relativ scurtă, a fost
atât de intensă, de veselă și de tragică.

Am fost urmărit tot timpul
de un noroc chior,

de multe ori am supraviețuit
doar din întâmplare.

Dar norocul are un sfârșit.

Haviva mă va însoți mâine,
în această ultimă călătorie.

Rafi avea dreptate.

A doua zi de dimineață,
el și Haviva au fost executați

și îngropați în groapa comună
de la Kremnica,

împreună cu alți 282 de prizonieri.

A doua zi după Crăciun,
Abba Berdicev a fost capturat

împreună cu membrii delegației britanice
și americane în munții Slovaciei,

închis și transferat la Mauthausen.

În ciuda faptului că
erau prizonieri de război,

toți membrii delegației
au fost executați la 26 ianuarie 1945.

La 29 decembrie,

Zvi Ben-Yaakov a fost adus
și el la Mauthausen

și aparent executat imediat.

Doar Haim Hermesh
a supraviețuit în munți.

A luptat alături de partizani
până în primăvară,

când armatele rusă și română
au eliberat Slovacia.

La Budapesta,
după ce a fost arestat,

Joel Palgi a fost ținut
toată vara în diferite închisori.

Într-una dintre ele a aflat
că este închisă și Hannah Szenes

și a reușit să comunice cu ea.

A fost arestată imediat
după trecerea frontierei din Iugoslavia,

la începutul lunii iunie.

Era singură, Jona Rosen
nu a ajuns niciodată în Ungaria.

În închisoare,
Hannah a fost torturată

până când a fost
condamnată la moarte

și executată de un pluton de execuție
pe 7 noiembrie 1944.

În aceeași lună,
Joel Palgi a fost trimis cu trenul

probabil spre un lagăr de exterminare,

însă folosindu-se
de instrumentele sale de spionaj

a reușit să taie o scândură
din vagon și să sară din tren.

S-a întors la Budapesta
și a luptat toată iarna în rezistență

până când orașul
a fost cucerit de armata rusă.

În tot acest timp nu a știut nimic despre
colegul său mai tânăr, Perez Goldstein.

Câteva luni după sfârșitul războiului,

a aflat că Perez a fost ucis
în lagărul de la Oranienburg

la sfârșitul lunii noiembrie
sau începutul lunii decembrie '44.

După război, Palgi a
fost co-fondator al El Al,

compania aeriană națională a Israelului.

A fost director al aviației civile
până în 1964,

când a fost numit
ambasador în Tanzania.

Toți parașutiștii români
au supraviețuit războiului.

Surica Braverman, singura femeie
care s-a întors din misiune,

a devenit de-a lungul anilor
o voce respectată în armata israeliană,

un model pentru femeile din armată.

Foștii prizonieri au părăsit România
împreună cu piloții americani și britanici

și s-au întors acasă,
la chibuțurile și familiile lor.

Doar Ricu Lupescu a rămas
o perioadă mai lungă la București,

în numele Mossad Le'Aliyah Bet,

cu sarcina de a organiza
emigrarea ilegală a evreilor români.

Shaike Dan a făcut,
de asemenea, parte din echipa

care a funcționat la București
după război.

Metodele sale îndrăznețe
de a colabora

cu toate serviciile secrete
din Europa de Est,

pentru a-i scoate pe evrei
și a-i trimite în Israel,

au condus la înființarea
unui birou special pe care îl conducea,

în Ministerul Afacerilor Externe,
sub patronajul direct al Goldei Meir.

Partenerul său, Menu Ben-Efraim,

a fost trimis înapoi în
România ca shlihim,

pentru a revigora mișcarea sionistă

și a întări angajamentul
tinerilor de a emigra.

S-a întors în Israel în 1947,

mai târziu a fost printre fondatorii
Universității din Beer Sheva,

unde preda inginerie.

Dov Berger a rămas
câțiva ani la București,

pentru a lucra la delegația britanică.

El a fost cel care a adunat informații

despre camarazii săi
parașutați în celelalte țări.

În 1946, când s-a întors acasă,

a fost recrutat în armata israeliană,
unde s-a ocupat de afaceri culturale,

iar ulterior a fost numit
șef al Înaltei Academii de Informații.

Partenerul său, Baruch Kamin,
a devenit politician în Israel,

a fost membru al Knesset-ului,

din partea partidului muncitoresc,
Mapai.

10 ani mai târziu

Chibuțul Ma'agan,
aflat pe malul Mării Galileii

a fost locul ales
pentru ridicarea unui monument

în memoria lui Perez Goldstein,

comemorând zece ani
de la moartea sa în misiune, în Ungaria.

Ar fi fost un gest nobil dacă evenimentul
nu ar fi fost o strategie politică.

La începutul acelui an,

un scandal zguduise din temelii
tânăra societate israeliană.

În centrul acestuia,
Rezső Kasztner,

care între timp devenise
în Israel un membru important

al partidului de guvernământ, Mapai.

Un jurnalist îl acuzase că beneficiase
personal de negocierile cu SS.

Că a salvat în trenul său
rude și prieteni apropiați,

fără a-i avertiza pe evreii din Ungaria

cu privire la adevărata
semnificație a deportărilor.

Temându-se că acuzațiile
s-ar putea extinde,

guvernul israelian a dat în judecată
jurnalistul în numele lui Kasztner.

Aceasta s-a dovedit a fi
o mișcare greșită.

Acuzațiile publice s-au îndreptat
împotriva liderilor politici,

care erau exact cei care conduseseră
Agenția Evreiască din Palestina

în timpul războiului.

Au fost acuzați de lipsă
de acțiune în timpul Holocaustului.

Unul dintre puținele lor argumente
era misiunea parașutiștilor evrei.

Astfel, comemorarea lui Perez Goldstein

a devenit un eveniment
de importanță națională,

unde primul ministru, Moshe Sharett,

intenționa să combată
criticile care i se aduceau.

La eveniment erau prezenți
și alți membri ai guvernului,

precum și toți parașutiștii
care supraviețuiseră și familiile lor.

Kasztner însuși
era prezent la eveniment.

Ceremonia militară a început
cu intonarea imnului

și o demonstrație aeriană

când un accident șocant s-a petrecut,

avionul s-a prăbușit în mulțime,
ucigând 17 persoane.

Trei dintre parașutiștii români
și-au pierdut viața.

Era vorba despre Arieh Fichman și
Lyova Gukovski, operațiunea MANTILLA

și Dov Berger, membru al RAVIOLLI.

Întregul obiectiv politic a eșuat,

Kasztner a pierdut procesul
și a fost ținta oprobriului public,

care a culminat cu asasinarea sa
pe stradă, în 1957.

Un an mai târziu, Curtea Supremă
din Israel a anulat decizia,

dar era prea târziu.

Îndoielile cu privire
la rezultatul misiunii

se strecuraseră deja în discursul public,

în timp ce povestea lor
devenea o legendă.

De la spioni de ocazie,
până la eroi de conjunctură,

scenariul nu le mai aparținea.

Dacă pleci și nu te mai întorci,
ești un erou.

Dacă pleci și te întorci, vei fi judecat.

Dacă nu faci nimic,
ești cel care-i va judeca pe alții.