Original subtitles

Salut! Sunt Paul Reubens şi filmez pentru documentarul meu

astăzi, octombrie 2023.

- Am terminat. - Gata?

- Cred că da. Dacă vezi ceva... - Sunt pregătit.

M-am născut în anul 1938, într-o căsuţă de pe malul râului Mississippi.

- Tata a muncit pe un vapor cu aburi. - Dubla unu!

Îl chema Nea Vaporache.

Nu sunt în apele mele cu acest documentar. Nu prea ştiu cu ce se mănâncă.

Cică n-ar trebui să regizezi un documentar despre tine,

n-ar trebui să deţii tu controlul,

ci să le dai oamenilor...

De fapt, tuturor oamenilor cu excepţia ta,

senzaţia că tu, ca subiect principal,

nu ai nimic de zis, n-ai nicio contribuţie...

Ce vreau să zic?

Întreb pe bune.

- Ce mi-aţi zis că nu am? - O perspectivă.

Aşa. N-ai cum să te priveşti în perspectivă.

Eu contest această părere şi vom dezbate împreună

până la terminarea documentarului, o să vezi.

Nu vreau să fie un film-manifest şi cred că nici tu nu vrei, dar...

Cred că dorinţa mea e mai puternică.

Vreau să clarific două chestiuni şi cam atât.

Paul Reubens a murit pe 30 iulie 2023.

Producătorii nu ştiau că lupta împotriva cancerului de şase ani.

Înainte de moartea lui, Paul a dat 40 de ore de interviu.

Ştiu că o să spun o mare tâmpenie,

dar moartea are finalitate.

Şi să ai ocazia...

să transmiţi un mesaj în ultima clipă e un mare privilegiu.

PEE-WEE

Apropie-te!

Mai aproape!

Şi mai aproape!

Sunt în livingul tău!

Hai să vedem ce se ascunde în traista mea magică!

Aşa!

Fraierul!

A zărit nişte băieţi cunoscuţi...

Da, bine. Halal comportament!

Creşti şi tu puţin!

De mic adunam impresii.

Dacă mă întrebi care-mi sunt primele amintiri,

aproape fac scurtcircuit.

Înainte să am amintiri întregi, am crâmpeie de amintiri

sau amintiri vagi despre modele şi culori.

Spre exemplu, mă holbam la tapetul din dormitorul meu din copilărie.

Am sute de sentimente şi amintiri legate de casa noastră.

De mama şi tata.

Mereu am avut impresia că toate vor duce la ceva deosebit.

Am fost puternic impresionat

de începuturile televiziunii.

Voiam să sar în televizor şi să trăiesc în lumea aceea.

Copii, a sosit timpul!

Pentru Howdy Doody!

Emisiunile mele favorite erau Howdy Doody,

Captain Kangaroo şi Clubul lui Mickey Mouse.

Tata-mi zicea: "Tu nu te-ai născut. Te-am găsit sub o piatră."

Era replica lui preferată.

Părinţii mei erau ca un duet de vodevil.

Ţipau, urlau şi se certau mereu, dar mi se părea oarecum amuzant.

Mama îmi citea basme,

poezioare, poveşti şi crea tot felul de lumi magice.

Tata avea o personalitate colorată.

Semăna un pic cu Indiana Jones. Era un pilot lăudăros...

şi neînfricat.

În adolescenţă a avut probleme

fiindcă a zburat pe sub podul George Washington.

Nişte oameni din actualul Israel

căutau piloţi americani neînfricaţi

pentru Forţele aeriene israeliene.

El a acceptat.

Tata avea mult tupeu.

Părinţii nu ne-au dat voie

să facem ce voiam noi cu adevărat fiindcă Paul îmi lua păpuşile Barbie.

O dată, de Halloween, ne-au lăsat să ne costumăm cum voiam,

iar Paul s-a costumat în prinţesă

şi era foarte fericit cu machiajul prost aplicat.

Eu m-am costumat în tăietor de lemne, cu favoriţi, şi eram foarte fericită.

Paul iniţia toate aventurile noastre. Era cu un an şi o lună mai mare.

Îl ascultam.

ÎNCHISOARE

Într-o zi, tata a zis:

"O să construiesc ceva pentru voi la subsolul casei."

I-am zis: "Vreau o scenă." Asta a construit.

Eu şi copiii din cartier inventam scenete.

Suntem gata de aventură Şi sperăm să vă placă

Totul e pregătit Şi suntem gata de ducă

Mi-a plăcut dintotdeauna Micuţii şmecheri

deoarece copiii sunt nesupravegheaţi,

cum am fost şi eu în copilărie.

Alfalfa era tot un suflet.

Alfalfa era întotdeauna inocent şi serios.

Sunt bărbierul din Sevilia!

Ce tot face?

Eu eram o combinaţie de Alfalfa şi Spanky, iar Spanky era antreprenorul.

Spanky gândea: "Ţinem un spectacol. Cât cerem pe bilet?"

Mama îmi spunea uneori:

"Da, Paul. Toţi se înşală, cu excepţia ta."

Şi asta-i răspundeam eu uneori în copilărie:

"Ai dreptate, mamă."

Deci...

Într-o oarecare măsură cred că e adevărat.

Dacă nu eşti de acord cu mine, înseamnă că te înşeli.

Nu, chiar nu gândesc aşa.

Bine. Poate gândesc aşa puţin.

Ba nu. Glumesc!

Oare? Nu ştiu dacă glumesc.

De fapt, eu ştiu, dar voi nu ştiţi.

Mi-am dorit să fiu actor de la o vârstă fragedă.

Mi-am dorit să fiu în centrul atenţiei.

O iubeam pe Hayley Mills.

Eram foarte invidios pe toţi copiii actori.

Dar cel pe care-l iubeam cel mai mult, dar îl şi invidiam,

era Kevin Corcoran de la Disney.

Salut!

De ce nu ieşi pe uşă ca oamenii normali?

Nu ne dau voie.

Îl urmăream pe Kevin Corcoran în rolurile sale şi mă gândeam:

"Eu m-aş descurca mult mai bine."

Ţi-e teamă că, dacă aş face carieră, aş deveni vedeta familiei.

Înţeleg. Zău?

Sunt mai talentată decât toţi oamenii la un loc!

Serialul meu preferat era I love Lucy.

Pe la patru-cinci ani stăteam în camera de zi şi mă gândeam:

"Ăştia nu-s părinţii mei. Părinţii mei adevăraţi sunt Lucy şi Desi.

"Asta nu e viaţa mea.

"Hai, trezeşte-te din vis!"

"Cum să plec din Oneonta, New York, ca să ajung la Hollywood?

Tata mi-a insuflat curaj să-mi urmez visurile.

Dădeam zăpada din curte şi zicea:

"Paul, într-o zi o să ne mutăm în Florida, unde e cald şi bine."

Într-o seară, tata a venit şi ne-a zis: "Ghici ce! Ne mutăm în Florida."

Şi ne-am mutat.

- Ziceai de dormitorul din copilărie... - Mă pregăteam.

Nu vreau să înjur, dar nu mă mai întrerupe, ce mama dracului!

HBO vrea un documentar cu ţâţe, cur şi multe înjurături.

Pot doar să înjur. N-o să-mi arăt ţâţele şi curul.

Cel puţin nu astăzi.

Părinţii mei au ales să se mute în Sarasota, Florida.

La acea vreme, Sarasota era un oraş asociat cu circul.

Acolo se retrăgea iarna circul fraţilor Ringling.

V-o prezentăm pe Victoria, fata cu maxilarul de fier!

O să vă cadă plombele de uimire! Fata asta merge la dentist o dată pe an.

Mergeam cu mama la cumpărături

şi dintr-odată apărea o femeie

care purta un turban, saboţi de lemn şi dresuri din plasă.

Exclamam: "Artistă de circ!"

Într-o zi, tata a venit acasă şi ne-a zis: "Am cunoscut un tip grozav.

"Îl cheamă Oscar Konyot şi a fost dresor de lei."

După ce se retrăsese, lucra cu cimpanzei.

Tata ne-a zis: "Am fost invitaţi acasă la familia Konyot pentru brunch."

Intrăm, ne aşezăm şi se deschide uşa de la dormitor.

De acolo au apărut doi cimpanzei îmbrăcaţi.

S-au aşezat la masă şi am mâncat alături de ei.

După aceea ne-am jucat cu ei.

Întâlneam foarte mulţi circari.

Pentru mine, circul era o poartă către industria divertismentului.

Pentru o scurtă perioadă mi-am zis: "Asta e plasa mea de salvare."

Am plecat în tabără şi acolo aveau activităţi de circ.

Părinţii mi-au zis: "Stăteam acolo

"şi dintr-odată ai apărut în slip, legat la ochi."

"Am rămas muţi. Ai fost incredibil."

Cred că experienţa asta timpurie i-a făcut pe ai mei să-şi dea seama

că sunt fabulos.

Desigur, în Sarasota se află muzeul înfiinţat de circ,

faimosul Muzeu de artă "John şi Marble Ringling".

Cea mai recentă atracţie din complexul muzeal Ringling

este teatrul Asolo, o bijuterie clasică din Italia.

De fapt, este singurul teatru de secol XVIII adus din Italia în America.

Bravo! Nemaipomenit! Poţi să repeţi? Avem...

Teatrul Asolo din Sarasota avea o trupă de actori profesionişti.

M-au angajat la Asolo pentru rolurile cu protagonişti tineri.

Am luat totul foarte în serios şi îmi spuneam mereu:

"Sunt actor în devenire. Nu e doar un hobby. Vorbesc serios."

L-am cunoscut pe Paul când aveam 15 ani şi lucram la Muzeul John Ringling.

Îi urmăream împreună pe vizitatori.

Eu şi Paul creaserăm un limbaj secret, ştiut doar de noi.

Când am intrat la liceu,

am vrut să aflu dacă am stofă de artist şi să-mi dau seama cine sunt cu adevărat.

Eu şi Ann eram pasionaţi de filme clasice,

de chestii avangardiste,

de tot ce însemna cultură underground.

Vai, ce loc nemaipomenit!

Am descoperit filmele lui Andy Warhol/Paul Morrissey.

Oamenii din acele filme, personajele de care eram atras,

erau adepţii artei interpretative.

Adică trăiau sub forma unor fiinţe conceptuale, să zicem.

La terminarea liceului credeam că o să ajung la New York

ca să-l întâlnesc pe Andy Warhol la studioul lui, The Factory.

Ann era mult mai interesată să-l fotografieze.

Cred că, din clasa a IX-a, eu şi Paul ne consideram un cuplu.

Familia lui a încurajat mult această idee.

Prima dată când l-am fotografiat pe Paul, a fost o joacă mai mult.

Experimentam. Paul încerca diverse personalităţi.

Nu arătam ca un puşti timid şi retras, aşa cum credeam că sunt.

Fotografiile m-au făcut să arăt fascinant.

Ăsta nu-s eu, dar îmi doresc să fiu.

Paul a început să se asocieze cu un alt grup de persoane.

A venit la mine într-o zi şi mi-a zis: "Îmi faci nişte fotografii cu prietenii?"

Mama şi tata m-au luat deoparte şi tata mi-a zis:

"Keith, prietenul tău, e homosexual. Nu cred că ştii."

Eu am răspuns: "Ba da, ştiu."

Tata era un dur. Avea mult tupeu, era macho.

Eu eram extrem de romantic şi sensibil.

Personalitatea mea era altfel.

Auziserăm că unii actori părăseau trupa ca să plece la Los Angeles.

Asta ne-a dat de înţeles mie şi lui Paul

că viaţa artistică a cuiva începe departe de Sarasota.

Am fost admis la Facultatea de arte "CalArts"

şi am început să mă frământ imediat.

"Cum o să fie?

"O să fiu eclipsat de ceilalţi colegi mai avangardişti?"

Filosofia CalArts e că arta e o îmbinare de tehnici

şi că mintea avidă de cunoaştere trebuie să-şi găsească propria exprimare.

Când am ajuns la CalArts,

eu eram vedeta.

Colegii îmi ziceau: "Eşti nebun."

Toţi erau avangardişti şi excentrici

şi mi-am zis că pot fi nebun şi lipsit de inhibiţii.

Era o comunitate unde mă simţeam în siguranţă.

Toţi încercau să descopere

cine sunt ca artişti.

Mă atrăgea ideea de artă interpretativă, de artă conceptuală.

Voiam să trăiesc în acea lume.

Salut!

Când te plimbai prin campus,

observai că lumea trăieşte conceptual.

Toţi aveau o identitate artistică separată.

Erau 30 de studenţi la actorie.

Dumnezeule mare, sunt la mila ta. Sunt aici ca să-ţi fac voia.

De la cine să accept sfaturi acum?

Grupul meu de zece oameni îl includea pe David Hasselhoff

care a devenit celebru în serialul Baywatch.

În casa mântuirii...

Şi pe Katey Sagal, care a jucat-o pe Peg Bundy în Familia Bundy.

Haide!

Când m-am înscris eu, CalArts avea 600 de studenţi în total.

Ştiu că erau 600, fiindcă i-am sărutat pe toţi de Ziua îndrăgostiţilor.

Era drăguţ să spargi gheaţa cu o cabină de săruturi în 1971,

dacă înţelegeţi.

Noaptea târziu, eu şi Lolly eram nelipsiţi din cămin.

Am locuit în două camere.

Şi amândouă erau... O să zic "arhipline".

Mi-am decorat ambele camere de cămin,

aşa cum am făcut şi cu toate locuinţele mele.

Îmi place să decorez.

Nu ştiu ce concluzii o să trageţi din afirmaţia mea, dar nu contează.

Dacă m-aţi fi văzut în camera mea

la două dimineaţa, costumat în femeie,

aţi fi zis că sunt o drag queen

şi s-ar putea să fi avut dreptate.

Primul lucru pe care l-am observat la Paul a fost părul.

Avea un păr superb, până în talie. Era absolut superb.

Şi avea nişte ochi căprui expresivi şi buze senzuale.

Ce buze frumoase avea!

Paul e foarte minuţios

şi intră în pielea personajului

ca nimeni altcineva.

Aveam un costum de sirenă frumos, strălucitor, din paiete.

Era de prost-gust.

Lui Paul i-a plăcut şi aşa ne-a venit ideea sirenelor.

Sirena mea... O să recunosc. Eram Cher.

Aş zice că arătam ca o femeie.

Aşa m-am hotărât să continui cu ce făceam

şi să realizez un film în viziunea mea ca student.

M-am costumat

şi am făcut un film care, după părerea mea, a fost de vis.

Costumarea mea în drag queen şi aspectul de femeie normală...

E aproape aceeaşi chestie

cu a avea un alter ego

şi a reuşi cu succes să-l faci să pară o persoană adevărată.

Voim să devin artist underground

şi m-am hotărât să mă mut la San Francisco.

Înainte să mă mut,

doi prieteni de la CalArts au venit în Sarasota

şi am traversat ţara cu maşina.

Voiam să mă alătur unui grup numit Îngerii luminii,

care erau o ramură a unui grup numit Cockettes.

Fiecare avea o identitate separată.

Erau clovni amestecaţi cu teatru de gherilă,

cu drag queens, cu rock-and-roll.

Mi-am zis: "E exact ce caut."

Când ne-am întors la Los Angeles,

ne-am oprit la CalArts

şi cineva a zis: "Văd că dau o petrecere:"

Toţi trei am întrebat: "Ai zis petrecere?" Şi, uite-aşa, ne-am dus şi noi acolo.

Am ajuns la petrecere, m-am uitat în jur şi m-am îndrăgostit pe loc.

"El e alesul."

Chiar nu mă aşteptam, dar asta s-a întâmplat.

L-am cunoscut pe Guy într-un moment de tranziţie.

Voiam să merg la San Francisco, dar m-am răzgândit.

Ne-am dus la Los Angeles împreună

şi ne-am mutat într-un apartament minunat din Echo Park.

El era un pictor nemaipomenit de talentat

şi nemaipomenit de amuzant.

Am furat mult material de la Guy.

De fiecare dată când mânca ceva gustos, avea aceeaşi reacţie.

Folosea o voce aparte şi spunea: "Ce onctuos!"

"Ce dulce ca ciocolata!"

Şi...

se vede că m-a inspirat.

În acea perioadă eram doar noi doi.

I-am zis lui Guy: "Hai să ne luăm o pisică neagră cu blana lungă."

Acea pisică a trăit 20 de ani. O chema Coco.

Practic m-am jucat de-a viaţa casnică. Era o noutate pentru mine.

Abia dacă locuisem pe cont propriu.

La un moment dat le-am spus părinţilor mei:

"Am cunoscut pe cineva la care ţin şi mi-ar plăcea să vă fac cunoştinţă."

Părinţii m-au sprijinit imediat.

Tata mi-a trimis o scrisoare incredibilă:

"Fiule, dacă eşti homosexual,

"vreau să ştii că sper să fii

"cel mai tare homosexual."

Şi...

Şi am ieşit în oraş în acea seară ca să încerc să... Glumesc!

Eram un actor la început de drum.

Îmi trimiteam fotografia peste tot şi uneori eram contactat.

Am jucat în filme mici.

Încercam să-mi dau seama ce să fac

şi cum să-mi fac intrarea în industria divertismentului.

Eram într-o relaţie stabilă şi serioasă.

Cred că încep să fiu atras de femei din nou.

Şi am pierdut o parte din mine şi din ambiţia pe care o aveam.

I-am vizitat pe Guy şi Paul în LA.

Erau ca un cuplu obişnuit.

Aveau un apartament frumos şi Paul părea fericit.

La un moment dat, tata i-a zis lui Paul:

"Vrei să fii casnic sau să faci carieră? Concentrează-te."

Nu te deranja, te rog.

Îmi place să te ajut, Paul.

Ne era foarte bine împreună, apoi lucrurile s-au schimbat.

De ce nu te muţi, Bob?

Îmi pierdusem personalitatea

ca să fiu cu cineva, ca să formez un cuplu.

Situaţia m-a derutat şi am intrat în panică.

Nu voiam să fiu într-o relaţie atât de serioasă.

Când ne-am despărţit,

am luat o decizie conştientă să nu mai repet povestea.

Nu numai că urma să ascund că sunt gay, dar nu mai voiam nicio relaţie.

Voiam să mă concentrez asupra carierei, fiindcă puteam controla acel aspect.

A fost o decizie radicală.

Eram cât se poate de deschis ca gay şi...

m-am hotărât să mă ascund din nou.

Puteam să mă integrez.

Pentru tinerii care nu ştiu despre ce vorbim,

integrarea înseamnă să fii cineva

care nu-şi dă seama că e gay sau nu ştie că e gay.

Nu numai că puteam face asta,

ci m-am ambiţionat să fac asta multă vreme.

Orientarea mea sexuală mi-ar fi afectat cariera,

aşa că am păstrat secretul timp de foarte mulţi ani.

Deci ziceai că...

Ştii ce? M-am răzgândit. Nu mai am impresia că sunt gay.

Păi...

Chiar nu mai am impresia, da?

Sper ca echipa să-şi dea seama

că sunt agitat fiindcă nu mă lăsaţi să dorm şi să mănânc.

- Bine, dar te simţeai... - Nu luaţi de bun tot ce vă spun.

Toată povestea despre homosexualitate... Eram obosit şi înfometat.

V-am zis asta ca să plec mai devreme.

Betty şi Eddie, Efecte sonore senzaţionale!

Aşa curge apa la robinet.

M-a sunat o femeie pe nume Charlotte McGinnis.

Mi-a zis: "Nu cred că ai auzit de ea.

"Am fost la o emisiune numită The Gong Show."

Pământeni, lumea voastră trebuie distrusă!

"Mă gândeam la o scenetă împreună."

Nu!

Intri întreg, ieşi întreg...

Dacă nu m-ar fi interesat să particip, probabil n-aş fi dat doi bani pe emisiune.

Dar mi-am zis: "O să ajung la televizor şi o să fiu plătit."

Mi s-a părut o idee bună.

Vedetele au decis!

Câştigătorul este... grupul Efecte sonore senzaţionale!

Mi-am zis: "Am câştigat! O să fiu faimos." Credeam că o să ies din anonimat.

Au urmat multe apariţii la The Gong Show.

Dacă eşti comediant sau actor de comedie la început de drum la Hollywood,

acesta e un bun punct de pornire.

Comedia câştiga teren la Hollywood.

Era un fenomen conceptual şi experimental într-o oarecare măsură.

Pentru cei care ne urmăresc,

apucaţi spatele televizorului şi puterea părintelui Billie vă va şoca.

Comedianţii începeau să aibă propriile filme şi emisiuni.

Mi-am zis: "Ai talent pentru comedie."

Mă dădeam cu capul de pereţi

ca să fiu luat în serios ca actor în drame.

De ce? Apuc-o pe calea comediei! Fă ce-ţi place!

Cam pe atunci am aflat despre The Groundlings de la vecinul meu.

Sora mea Tracy mi-a zis

despre atelierul de improvizaţii al lui Gary Austin.

Era un curs unde două-trei persoane improvizau ceva

atât de amuzant, încât ţineam minte.

Apoi o luau de la capăt. Aşa creezi un scheci.

Repetau de mai multe ori şi îmbunătăţeau conţinutul.

Organizam spectacole unde prezentam scheciuri

pe care voiam să le vadă prietenii şi colegii de breaslă.

Ni s-a dus vestea şi lumea a început să vină la spectacole.

Cred că atunci ne-am hotărât:

"Hai să fim o trupă şi să avem un nume."

Aşa au apărut The Groundlings.

Conţinutul nostru se baza

pe artă interpretativă sau comedie alternativă.

Aşa mi-am dat seama ce era Saturday Night Live...

Baby!

Era prima emisiune de comedie alternativă de la TV.

Improvizaţia...

...este...

...ceva...

...fantastic!

Habar n-aveam ce e improvizaţia.

Încă te interesează stagiatura la Xerox?

În acel moment am avut o revelaţie.

Voiam să fac ce făceau şi ei.

Mă uimiseră.

Asta făceam şi eu în clasa a doua. Inventam glumele pe parcurs.

M-am dus să-i văd seară de seară.

Ţineam probe pentru cursuri...

şi Paul a ales să fie ospătar.

Avea chiar şi o tavă.

Trecea pe la fiecare grup

şi tot ce vedeam era reacţia lui la ce se discuta.

Atrăgeam atenţia asupra mea indiferent cât de buni erau ceilalţi.

Urcam pe scenă în mijlocul interpretării şi făceam ceva subtil,

ceva care te atrăgea imediat.

Era amuzant, era un avantaj şi am început să-l exploatez.

M-a dat pe spate.

La probe, toţi încercau să iasă în evidenţă

şi făceau asta vorbind tare, zgomotos şi repede.

Lucruri complet evidente.

Până atunci nu văzusem pe cineva mai tăcut care atrage atenţia.

E calculat.

Dar nu vă daţi seama.

Vedeţi doar efectul pe care-l are cineva care deţine controlul.

El mereu deţine controlul pe scenă.

Teatrul The Groundlings devenise centrul vieţii mele.

Mergeam la ateliere lor patru-cinci zile pe săptămână.

Toţi actorii de acolo aveau acelaşi obiectiv: succesul.

Dar acesta nu vine pentru toţi la fel.

Eu eram la concurenţă cu toată lumea.

John Paragon ni s-a alăturat după Paul.

John mi-a căzut cu tronc.

Deşi John era gay, cred că şi eu i-am căzut cu tronc.

Îl vedeţi şi vă daţi seama cât de capabil era.

John n-avea limite.

Împreună, Paul şi John erau capabili să dezlănţuie furtuna perfectă.

Talentul de la The Groundlings m-a inspirat.

Cum vă cheamă?

Eu sunt Laraine şi el e Paul. Suntem gemenii Newman.

Înţeleg.

Îmi amintesc de un tip care tot dădea târcoale teatrului,

dar nu voia să ni se alăture.

Era Phil Hartman.

Pe atunci era grafician şi făcea coperţi pentru albumele formaţiilor rock.

Cred că nu avea curajul să urce încă pe scenă.

Phil era un artist intelectual şi temător

care nu era sigur pe talentul său sau pe locul său în branşă.

Şi eu am o latură foarte serioasă. Cred că e latura mea dominantă.

Îmi plăcea să fiu serios cu Phil.

John era aidoma lui Jerry Lewis.

Totul i se părea amuzant.

Mie-mi plac ambele stiluri.

Într-o seară eram în holul teatrului

şi l-am văzut pe John Paragon vorbind cu Paul Reubens într-un colţ.

M-au fermecat pe loc.

Şi m-am gândit: "O să fiu prietena lor cea mai bună."

O să ziceţi că eram obsedată de ei. Ce aiurea!

Când am inventat-o pe Elvira,

eu, Phil, Paul şi John chiar am format un grup.

Petreceam împreună Crăciunul, Ziua Recunoştinţei, ziua de naştere.

Eram împreună tot timpul.

Pot să vă arăt personajele mele...

Care era întrebarea? Un ambuteiaj!

- Ai auzit şi tu? Da. - Nu aud nimic.

- Zi acum! - Ai...

Ai zis...

Ai zis că...

Te las să vorbeşti...

Spune! Sunt pregătit.

Aveai deja câteva personaje bine conturate înainte de Pee-wee, nu?

Zău?

Am lucrat la câteva personaje la The Groundlings. Câteva e puţin spus.

Am lucrat la multe personaje.

Inventam personajele datorită unui butoi plin cu peruci.

Toate erau aiurea, ciudate, razna.

Trebuia să fii tânăr şi naiv ca să le foloseşti, iar noi eram.

Salutare!

Salutare!

V-am pregătit un mic dans.

O să trezesc iubirea. O să îngenunchez în seara asta.

Aveam un cântăreţ amerindian pe care-l chema Jay Deget-Lung.

Publicul...

O să vă spun ceva care pune publicul într-o lumină proastă,

dar să ştiţi că erau înnebuniţi după el.

Mi-am zis: "Îi fac să râdă."

Ploaia cade în continuare

Şi n-are nimic de zis

Trebuie să recunosc

că habar n-aveam, şi nu e de lăudat...

Habar n-aveam că sunt de un miliard de ori rasist.

Era o scenetă rasistă de-a dreptul.

Până să apară Pee-wee Herman, am mizat pe el.

M-am gândit că o să ajung vedetă în rolul acelui cântăreţ amerindian.

Slavă Domnului că n-a fost aşa!

În cadrul The Groundlings,

am încercat să gândesc strategic, ca tata.

Să iau decizii isteţe şi să fiu practic.

Ţinând cont de unde am ajuns, pot spune că n-a fost o idee rea.

Totul a fost bine gândit, dar nu într-un mod perfect strategic:

"Care e următoarea mişcare?" Mai degrabă: "Astea două se potrivesc."

Mi-am dat seama că voi afla mai târziu cum sunt legate toate.

Gata, mulţumesc!

Mulţumesc!

Mi-a venit ideea de la emisiunea Let's make a deal.

În buzunar am nişte dulciuri de mărimea lui Pee-wee.

V-aţi prins?

O să vi le dau la schimb pentru un ou fiert cu gălbenuşul tare.

Un frigider! Sau un portofel!

Nimeni n-are portofel?

Am improvizat mai mult într-o seară

şi trebuia să creăm un personaj demn de un club de comedie.

Mi-am zis: "O să fiu un comediant la început de drum."

Când te uiţi la el, o să te gândeşti: "N-are nicio şansă."

Aveam o muzicuţă atâtica şi avea scris pe ea "Pee-wee".

Bun, Pee-wee să fie!

În copilărie am cunoscut un puşti

care era gălăgios, puţin într-o ureche.

Numele lui de familie era Herman.

Mi-am zis: "Pee-wee Herman e un nume atât de ciudat,

încât poate fi adevărat şi nu sună ca un nume inventat

precum Cary Grant, Rock Hudson sau orice alte nume inventate.

Pee-wee Herman. Dacă ar fi inventat, nu s-ar găsi o idee mult mai bună?

Personajul a apărut din neant.

Şi când zic din neant, n-a apărut tocmai din neant.

Am adunat la un loc câteva lucruri

pe care nu le mai pusesem cap la cap înainte.

Gata, prieteni.

Hai să vedem ce se ascunde în traista mea magică!

O să începem cu un număr de ventrilocie.

Mi-am adus prietenul, pe Allie Aligatorul.

Nu-mi aminteam glumele,

aşa că am urcat pe scenă şi le-am arătat nişte jucării.

Interpretarea mea avea o latură infantilă.

Aşa... N-am voie să-i scot, dar o să-i scot oricum.

Ăsta e roboţelul meu şi face aşa...

Aşa!

Aşa!

Mucosul ăsta e o latură a lui Paul.

Aşa e Paul uneori.

Acel personaj a scos la lumină mai multe laturi ale personalităţii lui.

Pee-wee era dulce şi inocent, apoi ţi-o făcea dintr-odată.

Da, bine. Halal comportament!

Chiar nu ştiam

că am creat ceva care va rezista mai mult de zece minute.

După spectacol, oamenii au fost receptivi.

Au zis: "Paul, a fost fantastic."

Publicul a fost foarte receptiv şi mi-a dat încredere în mine.

Acest personaj mi s-a părut perfect. Era foarte bine închegat.

Pe atunci exista ziarul Drama-Logue.

Îl răsfoiam într-o zi şi am văzut că se căutau concurenţi

pentru The Dating Game.

Mi-am zis:

"Dacă mă costumez în Pee-wee şi merg la audiţii pentru rol?"

Şi aşa am făcut.

Am intrat în încăpere

şi absolut toată lumea de acolo...

Toţi şi-au întors capul spre mine. Nu mi s-a mai întâmplat până atunci.

Când am ieşit de la probă,

am păşit pe stradă şi ceva se schimbase.

Imediat am observat că cei de pe trotuar

se uitau de două ori la mine

şi fie zâmbeau maliţios,

fie erau absolut uimiţi.

Am simţit că am o superputere

şi că pot influenţa oamenii, pot stârni o reacţie.

Indiferent dacă aceasta e: "Vocea lui mă exasperează."

Tot e ceva.

Pee-wee Herman!

Burlacul cu numărul trei!

Cum vezi tu o şedinţă romantică de pedichiură?

O şedinţă romantică de pedichiură ar fi să ieşim la întâlnire,

apoi să ne jucăm în ţărână, după care să-ţi scot negrul de sub unghii.

Mă impresionezi!

Pe atunci scoteam personajul în junglă.

Mă purtam ca Pee-wee toată ziua.

A fost un exerciţiu pe care nu-l mai făcusem niciodată.

Am ajuns la momentul adevărului.

Cu cine vrei să ieşi la întâlnire? Cu burlacul cu numărul unu?

Numărul doi sau numărul trei?

- Cine e norocosul? - Burlacul cu numărul trei.

Are o personalitate colorată. Iată-l pe Pee-wee Herman!

Planul meu era să-i fac pe toţi să creadă că Pee-wee Herman e adevărat.

O să credeţi că e un om adevărat.

Dacă cineva ar fi zis: "Da? Nu ştiu..."

I-aş fi zis: "Chiar e adevărat şi aşa o să fie pentru totdeauna."

Şi aşa am ajuns să mă folosesc de arta conceptuală şi interpretativă.

Şi să ţin totul secret.

Hai să vorbim despre Pee-wee.

Fii atent aici. Adu-ţi buzele înapoi.

Ce să fac? E cel mai tare lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Se uscaseră atât de tare, încât mi se lipiseră de dinţi.

Ador povestea.

- Domnule... - Ce vrei?

De ce nu-i daţi bagajul?

Trebuie să plătească 262,50 de dolari

şi peste cinci minute mai adaug încă 37,50 de dolari.

Ne-au contactat Cheech şi Chong.

Voiau să ne angajeze pentru cel de-al doilea film.

- Lasă-mă! - Dă-i bagajul!

- Nenorocitule! - Cine zice, ăla e!

Pee-wee Herman are o slujbă.

Salutare! Eu sunt Pee-wee. Pe voi cum vă cheamă?

Ia uite! Ce-a fost asta?

Parcă vă cunosc de undeva.

Voiam să fac anumite lucruri ca actor

pe care nu le puteam face în pielea lui Pee-wee Herman.

- Vreţi bomboane mentolate? - Dropsuri.

Bomboane!

- Dropsuri! - Bomboane!

- Dropsuri! - Încetaţi!

Amândoi aveţi dreptate. Sunt două într-una.

Când Steve Marin a cerut să lucreze cu mine

a fost nemaipomenit.

Steve Martin era cel mai mare şi cel mai apreciat actor de comedie.

Primisem aprobarea regelui comediei.

În direct de la New York, Saturday Night!

În anii '80, când începusem să-mi fac un renume la The Groundlings,

Saturday Night Live era alfa şi omega.

Chiar dacă eu, John Paragon şi Phil Hartman ne uitam

şi ne apuca invidia...

Puteţi să băgaţi reclame?

Nici acum scheciurile n-au final.

Toţi voiam să ajungem în emisiune şi ne gândeam că aşa vom da lovitura.

Colaborau cu The Groundlings, iar eu eram tot mai popular,

aşa că aveam toate şansele să ajung la Saturday Night Live.

Am plecat la New York cu toate costumele şi recuzita.

Mă pregăteam şi câteva persoane mi-au zis că sigur o să am succes.

Eram pregătit să dau proba şi cineva îmi arată un alt comediant:

Gilbert Gottfried. Era prieten cu producătorul.

Mulţumesc mult! Ce drăguţi sunteţi!

Îl urmăresc şi-mi dau seama că avem acelaşi gen de comedie.

Suntem tocilarii grupului.

Şi n-am fost ales.

Am plecat de la New York ştiind că n-o să ajung la Saturday Night Live...

Am intrat în panică.

Mi-am zis că mi-am distrus cariera, că am fost la un pas de faimă

şi acum o să cad în anonimat.

Nimeni n-o să-şi amintească de The Groundlings

şi de faptul că Steve Martin m-a plăcut şi o să rămân un nimeni.

Salutare! Eu sunt Pee-wee. Pe voi cum vă cheamă?

Aşa că l-am luat pe Pee-wee Hartman, cel mai de succes personaj al meu,

care stârnise cele mai multe reacţii,

şi m-am hotărât ca Paul Reubens şi restul personajelor să dispară.

Paul Reubens nu mai făcea carieră. Pee-wee Herman îi luase locul.

Talentul, devotamentul şi concentrarea fratelui meu m-au impresionat.

Pe deoparte îl vedeam pe Pee-wee profesionistul şi sociabilul.

De cealaltă parte era Paul Rubenfeld.

Părinţii noştri erau mândri de el, iar lui îi plăcea treaba asta.

I-au sprijinit cariera şi l-au ajutat financiar.

Pe toţi ne-au ajutat. Ăsta e avantajul unei familii înstărite.

El era foarte retras. Nu vorbea despre viaţa personală.

Nu se simţea bine ca gay, iar eu nu eram aşa.

Dacă şi-ar fi recunoscut orientarea, cariera lui ar fi avut de suferit,

dar treaba asta m-a deranjat mereu.

Mi-a zis să nu mă bag în viaţa lui.

Da, am păstrat legătura cu Guy.

A venit la un spectacol din New York şi a stat la masă cu mama.

Vârsta ta nu e cifra IQ-ului.

M-a văzut spunând câteva glume care-i aparţineau.

Din păcate, n-am mai găsit pe cineva ca el.

Şi a trecut multă vreme de atunci.

La câţiva ani după despărţire,

el locuia la New York şi m-am dus să-l văd.

Ştiam că e bolnav şi...

Sunt actor, iar el a fost cineva la care am ţinut foarte mult...

aşa că am încercat să mă comport normal

şi să-l salut cu nonşalanţă.

Dar vorbesc despre faptul că l-am văzut pe patul de moarte,

fiindcă despre asta e vorba.

Probabil a murit la două ore după aceea.

SIDA în anii '80...

Am trecut prin acele vremuri şi am pierdut mulţi cunoscuţi.

A fost o experienţă foarte dificilă.

M-a marcat. M-a speriat de moarte.

M-am trezit în toiul nopţii ieri şi mi-am notat să vorbesc despre asta.

Am lipit un bileţel pe oglindă.

Am zis că o să-l ţin acolo

până-mi fac o listă de subiecte pe care să le discutăm.

Am scris că...

e ciudat că faceţi un documentar despre mine,

fiindcă sunt obişnuit să manipulez atmosfera

şi să fac permutări şi strategii pentru alter egoul meu.

La filmări voi sunteţi cei care luaţi decizii în legătură cu mine,

iar eu nu pot să le refuz şi să iau propriile mele decizii.

Unii oameni mi-au zis:

"Nu te poţi privi în perspectivă" şi i-am contrazis.

Dar asta e partea care mi se pare clară şi pe care n-o contrazic.

După Saturday Night Live am intrat în panică

şi mi-am făcut un plan

ca să deţin controlul şi să nu mai fiu la mila celor cu...

"Putem să-ţi schimbăm viaţa aducându-te la Saturday Night Live?

Mi-am zis: "O să-mi schimb viaţa singur."

Am decis să ţin un spectacol la The Groundlings

şi să încerc să fac un episod de probă pentru televiziune în direct.

Voiam un spectacol, o poveste

care i-ar fi permis lui Pee-wee Herman să se dezvolte, să prindă mai mult contur

şi să interacţioneze cu alte personaje.

The Groundlings au zis că pot să-l ţin la miezul nopţii.

Eram de neclintit. "La miezul nopţii? E o idee chiar bună."

Sunt genul de persoană care nu acceptă un refuz.

Orice refuz mi se pare o provocare.

După o zi sau două, îi convinsesem deja

pe cei la care ţineam cel mai mult.

Paul m-a sunat şi mi-a zis:

"Pee-wee o să fie într-un spectacol la miezul nopţii. Participi?"

I-am spus că da, fiindcă-i iubeam personajul

şi aveam ocazia să lucrez cu John Paragon şi Phil.

Când am cooptat-o pe Lynne Stewart,

i-am povestit despre emisiunea Mary Ellen din copilăria mea

şi am vorbit despre Shari Lewis şi Kukla, Fran şi Ollie,

şi toate aceste femei care erau ca nişte prinţese fermecate.

M-a ascultat cu atenţie şi aşa a apărut Domnişoara Yvonne.

Şi am scos cuţitul de nădejde!

Voiam un spectacol care să semene cu o emisiune pentru copii.

În copilărie văzusem câteva emisiuni

care aveau un căpitan bătrân pe post de gazdă a emisiunii.

Am discutat cu Phil Hartman

şi, într-o după-amiază, am urcat cu el pe scena de la The Groundlings

şi am scris scena cu căpitanul Carl.

A venit de la sine.

Totul s-a desfăşurat organic.

Când auzi compozitorii spunând: "Cântecul a venit din suflet."

Exact aşa s-a întâmplat şi cu noi doi.

Au fost glume bune, simple

şi puţin nebunatice.

Spectacolul a prins contur în culisele de la The Groundlings.

Ne-am înregistrat pe casete, luam notiţe şi improvizam.

Dacă ceva mergea, păstram.

Sunt atâtea momente care s-au potrivit ca o mănuşă de la început.

John Paragon zice: "Vreau să fiu duh."

La câteva zile după aceea, eram cu maşina pe bulevardul Hollywood

şi am văzut o firmă pe care scria "Jambi's".

Unul dintre noi a zis: "Ăsta e numele. Ce părere ai?"

Teatrul The Groundlings se afla pe acum celebra Melrose Avenue

şi erau mulţi punkişti în zonă, era locul lor de întâlnire.

Magazinul de muzică punk era chiar lângă teatru.

Sunt Pee-wee Herman şi mi-am adus discurile. M-aţi sunat, nu?

Cred că da.

Am adus doar zece. Ajung?

- Cât costă? - Costă 29,99 de dolari.

- E un preţ exagerat. - La fel ca mine!

Văzusem multe postere şi desene care îmi plăceau.

Toate erau făcute de acelaşi caricaturist, desenator şi grafician, Gary Panter.

Spune-mi ce înseamnă "punk". Sfidare? Furie?

- Pentru mine? - Da.

Păi... eu sunt desenator.

Gary era deja cunoscut în Los Angeles ca fiind caricaturistul mişcării punk.

Îmi plăcea stilul lui. Era brutal, necizelat.

Era experimental, colorat, îţi sărea în ochi.

Avea de toate.

Apreciam muzica şi arta.

Nu auzisem de The Groundlings înainte să-mi ceară Paul un poster.

Mi-au plăcut ideile lui şi m-am gândit că ne asemănăm.

I-am zis că o să creez eu posterul.

Era ceva aidoma unei emisiuni pentru copii din anii '50.

Îl plăcea la nebunie kitsch-ul.

Ca tânăr artist, nu aveam mulţi bani pentru vopseluri,

aşa că adăugam alb în orice şi foloseam o paletă de culori pastelate.

Am amestecat punkul, arta şi comedia

într-un mod inedit, cum nu se mai văzuse până atunci.

Salutare tuturor!

Bună dimineaţa, ce zi minunată

Multe surprize vă aşteaptă

Pe locuri, fiţi gata, start acum

Spectacolul lui Pee-wee Herman Începe curând

Noaptea premierei a fost incendiară.

Prindeţi-mă!

Nu poţi zbura, Pee-wee?

- Sunt om. Normal că nu pot. - Ghinion!

De-aş putea zbura, aş fi cel mai norocos băieţel din lume.

Povestea e despre un băieţel care-şi doreşte să zboare.

Jambi îi îndeplineşte o dorinţă.

Şi dacă Jambi ţi-ar îndeplini o dorinţă?

O dorinţă? Bine.

Gândeşte-te foarte bine, Pee-wee. Ai dreptul la o singură dorinţă.

- Ştiu ce-mi doresc. - Ce?

Să pot zbura.

Apoi o vede pe Domnişoara Yvonne plângând

fiindcă-şi doreşte să fie iubită de căpitanul Carl aşa cum îl iubeşte ea.

- Am o dorinţă secretă. - Spune-o!

- Să-i plac căpitanului Carl. - Dar deja te place.

Să mă placă de-adevăratelea.

Aud muzica domnişoarei Yvonne.

E cea mai frumoasă muzică din lume. Am plecat, Pee-wee!

- Vine acasă. Ce-ar fi... - Mă grăbesc la pescuit, Pee-wee.

- Dar chiar nu vrei s-o saluţi? - Nu. Am întâlnire cu un macrou.

- Dar e aproape aici. - Trebuie să plec! Laoparte!

Dar căpitanul Carl o plăcea...

Renunţă la dorinţa lui de a zbura ca să-l facă pe căpitan să o iubească.

Îmi dai voie să te plac?

Da, căpitane Carl.

- Să te plac cu adevărat. - Da.

Apoi, fiindcă a făcut o faptă bună, i se îndeplineşte dorinţa oricum.

Fie. Îi mai dau o dorinţă lui Pee-wee.

- O să i se împlinească dorinţa. - Pee-wee Herman

- O să i se împlinească dorinţa. - Pee-wee Herman

A fost un spectacol cu de toate: drăguţ, amuzant şi nostalgic.

Avea elemente şi teme la care ţineam foarte mult.

A fost nemaipomenit.

Nu pot să vă descriu cât ne-am bucurat cu toţii.

Sunt Pee-wee Herman.

Sunt cel mai norocos băieţel din lume!

- Pa, copii! - Pa, Pee-wee!

Toţi am fost în al nouălea cer după spectacol.

Dezavantajul, aş spune eu, e că am avut doar 99 de spectatori

şi nu ştiam cum să duc spectacolul la un milion de oameni,

la sute de oameni, nu doar la 99.

Dacă ai ambiţie, n-o să te opreşti, o să continui.

La vreo două săptămâni de la premieră,

lista de aşteptare avea sute de oameni.

Aveam doar zece bilete de vânzare. Celelalte erau gratuite.

Dawna Kaufmann, care fusese implicată în spectacol,

era producătoare.

Eu şi Dawna ne-am chinuit în fiecare săptămână să ne dăm seama

cine sunt influencerii, cine participă la spectacol.

- Ia uite câte scrisori! - Sunt multe azi, Pee-wee.

- Pot să mă joc cu ştampila? - Da.

Vorbeam în culise şi eram uluit.

"Au venit De Niro şi Scorsese!"

Decupasem o gaură în decor ca să ne uităm la public.

Ia uite! Jambi a primit mâini.

Voiam să ştim cine a venit să ne vadă

şi nu ne venea să credem.

Dă-le-ncoace, blondule!

Jambi, îţi despachetez eu mâinile, fiindcă tu nu le ai încă.

Hei!

Sper să fie bune. În catalog erau cam mici.

- Uite-le, Jambi! - Scuze, dar de când aştept să fac asta!

Spectacolul a avut atât de mult succes,

încât teatrul The Groundlings nu mai era suficient.

Voiam să-l mut într-un loc mai mare.

- Acum, Spectacolul Pee-wee Herman! - Da.

- E un mare succes. - Da.

De ce te miri?

Normal că mă mir. Mă bucur că avem mult succes.

- Vă mutaţi la The Roxy. - Chiar pe Sunset Strip.

- E mai mare. - Da.

Şi pentru cei care nu ştiu, The Roxy e un local de muzică rock

unul dintre cele mai mari.

The Roxy a fost alegerea potrivită.

Numele are un farmec aparte pe care nu-l poţi crea artificial.

Parcă ne-am fi mutat pe Broadway.

Unu, doi, trei!

Vâsleşte, vâsleşte, barca pe râu Liniştit şi blând,

Viaţa e un vis frumos Ce se duce-n vânt

Lucrurile mergeau tot mai bine. Unii spectatori ştiau replicile.

Alţii deveniseră fani în toată regula.

Pentru ceva dulce, hai să auzim "I want to hold your hand".

The Roxy avea un mic balcon.

Am urmărit spectacolul de acolo şi mulţimea era în delir.

Arunca dulciuri către spectatori, iar ei urlau.

Era ca un concert de muzică rock şi se băteau pe dulciuri.

Îmi amintesc că m-am gândit:

"A depăşit chiar şi The Roxy. E..." Mă trec fiorii când îmi amintesc.

Simţeam că o să dăm lovitura.

Cam pe atunci am închiriat un birou ca dintr-un roman poliţist din anii '40.

A devenit sediul fan clubului Pee-wee Herman.

Membrii primeau o poză cu autograf de la Paul,

un card de membru

şi primeai un ziar cu ştiri în fiecare lună.

A apărut de două ori pe an.

Eu mă ocupam de scrisorile celor care trimiteau banii de înscriere.

John Moody, poştaşul Mike, a gestionat totul multă vreme.

În multe plicuri găseai bani.

L-am bănuit multă vreme că băga banii în buzunar.

HBO m-a contactat ca să filmeze spectacolul

ca parte dintr-o serie numită On Location.

Pe atunci HBO se numea Home Box Office.

A devenit HBO mai târziu,

când Kentucky Fried Chicken a devenit KFC.

Am fost foarte încântat.

Mi se îndeplinea visul. Spectacolul urma să fie televizat.

Ba mai mult, toată ţara îl putea urmări.

A fost o mare realizare.

L-aţi sunat pe Pee-wee.

Domnul Nătărău? Îl sun imediat.

În ochii mei a devenit un spectacol uriaş, frumos şi sclipitor.

Cred că unii au simţit că sunt lăsaţi în urmă.

Nu vreau să fiu bădăran, dar aşa e în showbiz.

Mulţi alţi colegi s-au remarcat,

dar nu la acelaşi nivel la care m-am remarcat eu.

- Dă-mi parola. - Pee-wee, am nevoie la latrină!

Latrină! Asta e parola.

Într-o zi am plecat de la The Roxy,

am traversat Sunset Boulevard şi m-am uitat la local.

Numele meu era pe firmament.

L-am admirat şi m-am gândit: "Acum chiar o să devin faimos."

Am început să tremur, să transpir şi să-mi fie greaţă.

Mai târziu am aflat că e un atac de anxietate.

Acela a fost primul.

Mi-am dat seama

că nu poţi ascunde chiar totul în spatele unui alter ego.

Mă conduci într-o anumită direcţie.

- Da, puţin. - Puţin.

- În baza a ce ai spus mai devreme. - Ba nu.

În baza obsesiei tale bolnave şi a planurilor tale ascunse.

În baza poveştii pe care vreo s-o spui!

- E în interesul tău. - Omul din spatele alter egoului.

Documentarul fără titlu.

E interesant artistul care a creat alter egoul, nu omul.

Întotdeauna mă calmezi aşa

şi dup-aia îmi spun: "Da, artistul. Atunci e bine." Continuă!

Paul Reubens e un tânăr comediant în California

şi în alte părţi ale ţării,

care a mai fost aici în pielea lui Pee-wee Herman.

The Lee Leonard Show a fost precursorul lui Larry King.

Era pe CNN, de care nu auzise nimeni, şi era în toiul nopţii.

N-aveam impresar, aşa că am sunat la CNN şi am întrebat:

"Pot da probă?"

Toţi cei care te cunosc ştiu că te cheamă Paul Reubens.

I-am separat pe Pee-wee Herman şi Paul Reubens de timpuriu.

- Cum ai început, Paul? - Staţi să mă schimb în Paul.

Acum sunt Paul. Care era întrebarea?

Am zis să vorbim puţin cu Paul Reubens, care e Pee-wee Herman.

Sau Pee-wee Herman e Paul Reubens? Nu-mi dau seama.

În ultima vreme, nici eu.

Ce ciudat! N-am mai fost eu însumi înainte şi nu sunt sigur.

Îl interpretez pe Pee-wee de mult şi mi-e mai uşor să fiu el.

Am ales să-l promovez pe Pee-wee Herman ca persoană adevărată

şi n-ar fi mers dacă eram eu însumi.

Am decis să devin anonim.

- Câţi ani ai? - Am 18 ani.

- De cât timp ai 18 ani? - Sincer, de trei ani.

Bine.

Să particip la interviuri sub forma alter egoului meu

mi s-a părut o chestiune conceptuală.

Bunicul a venit aici din patria lui. Îl chema Hermán Herman.

Şi a jucat teatru burlesc şi vodeviluri şi aici, dar şi acolo.

Iar tata a lucrat cu efectele sonore.

Îl cheamă Herman Herman şi...

- L-au anglicizat puţin. - Da.

Şi...

Mi-am zis că nimeni n-o să mă urmărească.

Puteam urmări emisiunea doar dacă o înregistram.

Mi-am cumpărat un video uriaş.

O oră mai târiziu, veneam acasă şi mă urmăream.

- Salut, Lee! - Salut, Piratule-păpuşă!

Bună, Arnold! Aşa...

- Încordează! Arată-i muşchii lui Arnold. - Ai grijă!

- Îţi place, Arnold? - Aveţi vreun microscop aici?

- Ce amuzant eşti! - Ca să-i putem găsi.

Mi-am zis că e locul perfect să exersez

pentru un talk-show adevărat.

Vă rog, ţineţi-vă de ceva. Bun-venit, Pee-wee Herman!

Am avut ocazia să particip la Late Night with David Letterman.

Era o emisiune nouă, care câştiga popularitate.

- Arăţi nemaipomenit. - Mersi!

Ai adus... Ai emoţii, nu?

- Deloc. - Sigur?

- Tipul se ţine scai de mine. - Da.

Bine.

- E un Edsel, Pee-wee? - Nu ştiu. Ia să vedem cum i se pare!

Parbrizul!

Glumeam.

Între noi exista o chimie magică.

El era un bărbat hetero, iar eu îmi făceam de cap,

o luam razna în jurul lui.

Şofează tu!

Nouăzeci şi nouă de sticle de bere pe perete

- Sunteţi pregătiţi? Te poţi ridica. - Bine.

Pee-wee Herman!

Eram invitat periodic la emisiune.

Timp de vreo doi ani, am participat

la Late Night la fiecare două luni

şi între timp mă gândeam la idei şi materiale pentru emisiune.

Eram un artist interpretativ în cultura populară actuală.

- Ne uităm la film acum? - Da.

- Are două părţi. - Aici e Hawaii.

Asta e frumoasa insulă Hawaii şi acela sunt eu!

Alter egoul meu mă ajuta să mă simt liber.

Creasem un personaj

în spatele căruia puteam să mă ascund.

Iată-mă pe plaja Poipu, chiar la Kamana Wanna Lei You.

Puteam să fac o grămadă de lucruri cu el, dar nu eram eu.

Nu trebuia să-mi aleg propriul drum. Alegeam drumul altcuiva.

Voiam să fiu expresiv şi să vând.

Scopul meu era să devin vedetă de cinema.

Ia uite! Fii atent!

Bună! Sunt din Anglia.

Am ajuns cât am putut de departe pe cont propriu,

fără să intervină cineva şi să mă ajute.

Ia uite!

M-a sunat Bill McEuen, impresarul lui Steve Martin,

şi mi-a zis:

"Te urmăresc la David Letterman

şi îmi place ce faci, cred că a sosit momentul."

Şi m-a prezentat asociatului lui, un anume Rich Abramson.

Nu m-am înţeles cu el de la început, dar Paul s-a uitat la Bill şi a zis:

"Vreau să lucrez cu impresarul lui Steve Martin."

Ne-am întâlnit la mine acasă şi mi-a venit o idee pe loc.

I-am zis: "O să facem asta şi asta."

I-am făcut un plan pe un an şi jumătate.

Era prima dată când făceam aşa ceva, dar am reuşit.

Obiectivul meu şi al lui Bill era să-l facem pe Paul vedetă de cinema

şi să-i producem filmele.

Am pornit de la ce făcuse cu David Letterman

şi am organizat un turneu, un spectacol de stand-up.

Bill McEuen mi-a zis: "Ironia sorţii!

"O să mergi în turneu prin ţară

"ca să demonstrezi unui grup de cinci oameni din LA

"că oamenii vor să stea cu fundul pe scaun pentru tine."

Aşa mi-a zis.

Bis!

Am mers în turneu în 22 de oraşe.

Bună seara!

Am umplut o valiză cu recuzita

şi cred că mi-am dat seama

cum să fiu comediant de stand-up fără să am pregătire.

Am ţinut un eveniment...

Petrecerea lui Pee-wee.

Deliciul acelui turneu a fost că Andy Warhol a venit la spectacol.

Mi s-a părut nemaipomenit.

Am jucat la Carnegie Hall, ceea ce m-a bucurat peste măsură.

Ultimul spectacol din turneu trebuia să fie în Los Angeles,

la o sală de evenimente importantă, aşa că am ales Amfiteatrul Universal.

Biletele s-au vândut imediat.

Au apărut 3000 de persoane,

inclusiv vreo 12 directori de la Warner Bros.

Aş vrea să vă prezint

o idee pentru zilele ploioase...

Îi zice "Distracţie cu bandă adezivă"!

Pee-wee!

- Pee-wee! - Salutare!

Salutare tuturor!

Vai! Fratele meu geamăn!

Noapte bună tuturor! Mulţumesc!

Noapte bună! Mulţumesc!

Mulţumesc!

A făcut senzaţie.

Eram prieten bun cu Martin Landau şi mi-a zis după spectacol:

"Publicul era absolut captivat. Mi-a amintit de Adolf Hitler."

Era un compliment de la unul dintre greii Hollywoodului.

Punctul culminant al turneului

a fost că acei directori au venit şi au văzut un spectacol cu casa închisă

şi cu oameni îmbrăcaţi ca Pee-wee şi nerăbdători să-l vadă.

A funcţionat.

Două studiouri au fost interesate şi i-au făcut oferte.

Aveam ocazia să facem un film.

Atrăseseşi atenţia Hollywoodului.

- Hollywood mi-a arătat calea... - Hai cu mine!

- Cu tine? Unde? - Într-o călătorie prin viaţa ta.

- Atrăseseşi atenţia Hollywoodului prin... - Am impresia că e cam întuneric.

- Nu era mai multă lumină ieri? - Arăţi exact la fel.

Ba nu. Exact e un termen atât de finit!

- Bine... - Putem face o comparaţie?

- Întoarce-te aici. - Spune! Îmi făceam încălzirea, dragule.

- Pot să-ţi zic "dragule"? - Da.

- Atrăseseşi atenţia Hollywoodului. - N-aveau cum să nu mă observe.

Povesteşte-mi.

Atrăsesem atenţia Hollywoodului în stil mare, doar vorbim despre mine.

Televiziunea înseamnă Paul Reubens.

Îmi aduc aminte că am intrat pe poarta Warner Bros

şi m-am simţit extrem de bucuros.

Nu mai trăisem o bucurie atât de mare.

M-am simţit ca acasă la Warner Bros.

Compania făcuse istorie la Hollywood.

A fost ca un vis împlinit.

Paul şi ceilalţi doi scenarişti, Phil Hartman şi Michael Varhol,

aveau un birou la studiouri.

Aveam un birou al nostru în acea companie istorică şi...

N-o să vorbesc despre cât de mult ne drogam.

Hopa, am spus-o!

Le aduceam marijuana zilnic, iar ei scriau.

Aşa a apărut filmul Aventurile lui Pee-wee.

Voiam să rescriu Pollyanna cu Pee-wee Herman în rolul Pollyannei.

Dezvălui povestea.

Pollyanna cade dintr-un copac, rămâne paralizată

şi zace pe patul din dormitor cu toţi locuitorii oraşului în jurul ei.

Toţi erau mai buni datorită ei.

Voiam să creez un film cu acel moment ca deznodământ.

Mă aud vorbind despre asta şi mi se pare o idee oribilă.

Lucram la Pollyanna

şi mergeam zilnic la restaurantul Commissary.

Pe lângă noi treceau oameni pe bicicletă.

Toţi aveau bicicletă acolo.

Mă plângeam întotdeauna.

Ştiu că pare exagerat,

dar m-am plâns zilnic săptămâni bune.

"Cum fac rost de o bicicletă?" Toţi au biciclete.

Într-o zi, în faţa biroului,

am văzut o bicicletă portocalie din 1947, marca Schwinn Racer.

Scria: "Proprietatea lui Pee-wee Herman".

M-am uitat la ea şi am zis: "Scriem filmul greşit."

Am intrat repede înăuntru,

am smuls hârtia din maşina de scris şi am început cu:

"Pee-wee îşi iubeşte bicicleta mai mult decât viaţa."

Eu şi Phil Hartman ne-am pus pe scris

şi scena dintre căpitanul Carl şi Pee-wee a apărut de parcă aşa a fost să fie.

Am exclamat: "Ştiu ce film o să facem!"

Ideea e foarte simplă. Pee-wee Herman îşi iubeşte bicicleta.

Bicicleta e furată. El o recuperează.

Într-o zi am fost chemat la birourile Warner Bros şi mi-au zis:

"Aprobăm filmul, el e regizorul."

Am zis ceva acolo.

Am spus pe şleau: "Nu e regizorul potrivit."

Mi-au zis: "Atunci hai să facem aşa.

"Ai o săptămână la dispoziţie ca să găseşti pe cineva."

Mi-am zis: "Grozav! O provocare."

Am sunat-o pe Shelley Duvall şi i-am zis:

"Shelley, caut un regizor şi cineva mi-a zis de Tim Burton."

Vrea cineva fursecuri cu ciocolată?

Shelley Duvall a zis: "Ce idee fantastică!

Uită-te la scurt-metrajul Frankenweenie.

Ne-am uitat la el şi am exclamat: "Hai să lucrăm cu Tim Burton!"

Mi-a plăcut la nebunie. Simţeam că-l înţeleg pe Pee-wee.

Şi eu eram atras de pop culture şi îmi plăceau jucăriile.

Nu ştiu. Mi-a fost uşor să mă identific cu el.

Paul şi Tim s-au înţeles bine. Amândoi erau relativ outsideri.

Paul a simţit o legătură profundă cu Tim Burton, care avea 27 de ani.

Tim era neconvenţional.

Şi eu mă simţeam excentric,

dar Tim era mai ceva decât mine.

Uneori era mult mai excentric decât mine.

I-am spus lui Tim de la început că personajul e o persoană adevărată.

Nu mă prea pricep să redau realitatea, dar în realitatea lui eram...

Era o realitate pe care o înţelegeam. Mulţi n-ar considera-o reală.

Am fost absolut încântat.

Simţeam că puiul meu creşte şi o să fie foarte frumos.

Puiul meu era pe mâini foarte bune.

Era primul meu film şi nu ştiam de ce să mă tem sau să-mi fac griji.

Deşi totul se desfăşura în locuri reale,

am încercat să dăm senzaţia unei lumi în care trăia personajul.

Bunul meu prieten Pee-wee!

Salut, Mario!

Singurul aspect diferit e că Pee-wee Herman nu iese în evidenţă.

Se integrează în acea lume mult mai normal.

- Eşti un tocilar. - Tu eşti, dar eu ce sunt?

- Un idiot. - Tu eşti, dar eu ce sunt?

Tu eşti, dar eu ce sunt?

Ca universul să fie credibil, am creat costume şi alte personaje.

Sunt copii? Sunt adulţi?

Am încercat să integrăm totul în lumea lui.

O zi bună!

Spune-le că te-a trimis Marge Grăsuna.

Există un cadru în Aventurile lui Pee-wee care-l caracterizează pe Tim Burton.

Camionul lui Marge iese din cadru şi vedem dinozaurii luminoşi.

E exact ce speram să facă un regizor cu scenariul meu.

Îmi amintesc că dinozaurii au fost făcuţi de Claude Bell.

S-a emoţionat foarte tare

când i-a privit şi a văzut ce frumoşi sunt luminaţi.

Sunt fioroşi.

Scena în care dansez în barul motocicliştilor

e complet improvizată.

Aveam acei pantofi cu toc de ani buni.

Când m-am încălţat cu ei, am devenit o altă persoană.

Break dance!

Eram cocoţat pe bar şi m-am lovit la cap foarte tare.

Am folosit dubla în care m-am lovit de grindă.

Tequila!

A fost grozav pentru debutul meu. Am încercat mai multe genuri.

A fost ca un desen animat adus la realitate.

Am folosit câteva influenţe în film.

Sunt lucruri care mă obsedează şi la care ţin chiar şi astăzi.

Unul dintre ele e James Bond.

Ne-am inspirat pentru scena cu urmărirea.

Am copiat-o. A fost un omagiu.

Pe Tim l-a încântat ideea de a turna pe platoul monstrului japonez.

Ador momentul ăsta mai mult decât orice alte momente.

Am alergat fără ţintă pe platourile de filmare Warner Bros.

A fost grozav.

Dottie, să mergem.

Nu vrei să vedem şi restul filmului?

N-am nevoie, Dottie. L-am trăit.

A fost o experienţă absolut incredibilă.

N-aş fi putut face un film mai grozav.

Studioul nu avea încredere în film,

aşa că au decis că va rula în doar trei oraşe.

Ne-au zis să-l promovăm şi să vedem cine o să vină să-l vadă.

MTV credea cu tărie că Pee-wee e unul de-ai lor,

aşa că i-am sunat şi i-am rugat să transmită în direct.

Astăzi sărbătorim premiera filmului Aventurile lui Pee-wee.

Premiera a avut loc la Cinematograful chinezesc,

unde avuseseră loc premierele tuturor filmelor clasice de la Hollywood.

Doamnelor şi domnilor, vedeta din Aventurile lui Pee-wee!

Domnul Pee-wee Herman în persoană!

Aveam un tron de aur

şi coroana din filmul Camelot.

Am păstrat-o o perioadă şi mă plimbam cu ea prin casă

până când au zis că mă dau în judecată dacă n-o înapoiez.

Eddie Murphy!

Când au apărut celebrităţile,

eu eram în faţă cu un microfon şi i-am întâmpinat pe toţi.

Ai mei sunt aici!

Bună, mamă!

Iar el e tata.

Întotdeauna am simţit

că nu eram tocmai ce şi-ar fi dorit tata.

Faptul că l-am impresionat, că era mândru de mine...

A fost un moment important.

M-am dus să vorbesc cu cineva celebru

şi când m-am uitat din nou,

tata dădea autografe.

Pa! Mă duc să văd filmul.

S-a râs mult la acel film. A fost o premieră plină de energie.

Nu voiam ca oamenii să vadă

persoana ambiţioasă şi tot efortul depus la filmare

fiindcă magia ar fi dispărut.

Am fost invidios

pe laudele primite de Tim pentru film,

fiindcă oamenii nu ştiau că şi eu mă implicasem

şi nu doar jucasem rolul lui Pee-wee.

Când a apărut pe ecran: "Scenariul lui Paul Reubens",

oamenii nu ştiau că eu sunt.

Nu eram pregătit să zic: "Staţi!"

Voiam să rămân anonim

şi voiam ca Pee-wee Herman să fie văzut ca o persoană adevărată.

Mă simt înşelat? Nu ştiu.

Par supărat şi furios?

Da. Puţin.

Simţeam o ambiţie peste măsură.

Voiam să-mi împlinesc visul pe care-l avusesem încă de la patru ani.

O nouă vedetă aspiră să intre în rândurile monştrilor sacri

precum Charlie Chaplin, Buster Keaton şi Lucille Ball.

La 31 de ani, îşi încearcă norocul la Hollywood

cu un film de şase milioane de dolari: Aventurile lui Pee-wee!

Producătorii recunosc că au fost sceptici la început

şi nu credeau că filmul va avea succes.

Pe atunci se spunea că e un "sleeper hit",

adică toţi, inclusiv Warner Bros, au fost surprinşi de succesul filmului.

Chiar a avut succes.

A ajuns la mai multă lume decât un spectacol.

Bun!

Studenţii au fost profund influenţaţi de acest film.

De ce te-ai îmbrăcat aşa?

Mulţi mi-au zis că arăt ca Pee-wee şi voiam să mă conving.

Arată foarte comod.

E numai bun pentru bowling.

Filmul a creat ceva

ce putem numi Pee-wee mania.

Filmul a costat şase milioane

şi a adus încasări de 40 de milioane încă de la început.

Slavă Domnului!

POVESTEA UNUI REBEL ŞI A BICICLETEI LUI

Uraţi-i bun venit vedetei Pee-wee Herman!

Acum că filmul are succes,

va trebui să te îmbraci aşa tot restul vieţii.

- Uite! Am apărut în revista Life. - Frate!

Au fost momente când oamenii voiau să afle mai multe:

"Dacă nu dă interviuri ca el însuşi, atunci despre cine e vorba?"

Mă ascundeam în spatele alter egoului.

Mi-am petrecut toată viaţa de adult

ascunzând faptul că eram un mare drogat.

De fapt, ascundeam mai multe lucruri.

Îmi ascundeam sexualitatea chiar şi de prieteni.

Există tot felul de explicaţii psihologice.

Poate fi vorba de ură de sine...

sau de autoconservare.

Am jucat în câteva filme şi când am devenit celebru mi-am zis:

"Ar fi bine să nu se afle."

Şi mă pricepeam de minune să scap de inconveniente.

Relaţia mea cu faima era mult mai complicată

decât relaţia mea cu sexualitatea.

Când mi-am dat seama că am schimbat anonimatul cu succesul,

cerneala deja se uscase pe pactul făcut cu diavolul.

Subtitrarea: Giana Stănculescu TransPerfect Media