Original subtitles

Când eram mic, filmele însemnau totul pentru mine.

Faptul că tata era producător și regizor,

iar unchiul era regizor muzical

ne-a oferit un imbold.

Cred că din această cauză

ne-am format o gândire unidirecțională.

Eu am purtat o luptă, tatăl meu a purtat una,

la fel a purtat și unchiul meu.

Da, trei soldați având același țel.

Așadar, șansele de-a nu nimeri mijlocul țintei

erau mai mici, probabil.

Un superstar s-a născut în 2000.

Era extrem de frumos. Era făcut pentru cinema.

Camera îl iubea cum nu mai iubise niciun alt actor.

A modificat concepția despre eroi.

Cum arată, ce corp are, cum dansează un erou.

Cred că a fost prima dată când,

la nivel subconștient, am visat să devin actor.

Hrithik îmi împărtășea îndoielile sale.

Nu le luam în serios. Îi spuneam să fie calm, că e superstar.

N-am mai văzut niciodată așa ceva, ca la lansarea unui nou film de acțiune,

pozele și posterele cu el să se vândă pe toate drumurile.

Industria filmului de-o parte și Hrithik de cealaltă.

Era ca un cal care alerga singur spre victorie.

Publicul o lua razna la cinema. Aplaudau când apărea el.

Pașii lui de dans deveniseră o senzație. El devenise o senzație. M-a impresionat.

Când dansează, e poezie în mișcare.

Vine din sufletul lui și muncește din greu pentru asta.

Cred că asta e una dintre superputerile lui.

Disciplina sa.

Cred că și asta am preluat de la el

după ce am colaborat.

Se pregătește cât timp e nevoie.

Se concentrează, face tot ce trebuie.

Când lucrezi cu Hrithik, pregătirea e totul.

Eu aduc mâncarea, el se ocupă de pregătire.

Când sunt în spatele camerei și mă uit la monitor, iar el joacă,

știe, privindu-mă, că Sid nu e mulțumit.

Nu trebuie să-i spun ce vreau. Dacă încerc, zice că știe.

Are o sensibilitate la care nu te aștepți privindu-l,

fiindcă arată ca un zeu grec.

Are ceva foarte vulnerabil.

Are ceva special.

N-a urmat calea ușoară.

Nu și-a spus că va rămâne în zonele comode și sigure,

unde toți îl plac și toți cred că excelează.

Nu se culcă pe-o ureche.

A menținut un fel de echilibru.

A refuzat să lase actorul din el să piară.

Asta cred că-l menține nou și asta îi menține relevanța.

E incredibil, fiindcă nu joacă marșând pe punctele sale forte evidente.

Face exact opusul. Merge în răspăr.

Își asumă un risc mare și asta e important.

Menține treaz interesul publicului.

Se întreabă ce urmează să facă.

FAMILIA ROSHAN

Da, cred că am rutina asta.

Încă o dată.

L-AM GĂSIT

Da, o am.

Am devenit asistent

și o dată la trei zile mă îmbolnăveam.

Înseamnă că ai de repetat.

Mediul era de vină.

Era prea mult praf și prea mult soare.

Mama îmi lua temperatura.

Zăceam bolnav în pat, iar tata pleca la muncă.

Nu-mi plăcea mediul de pe platou.

M-am speriat. Am zis: „Dacă nu-mi place mediul,

cum o să trăiesc în el?

Îl urăsc.”

Poți coborî umerii când te lași în jos?

Dar, după ce m-am afundat în scenariu,

ca asistent, stând cu tata

atunci când cream și clădeam povestea,

în timpul procesului creativ,

când m-am implicat în asta,

nu mai conta realitatea imediată. Erau gunoaie, era murdărie.

Am văzut totul prin lentila camerei de filmat.

Asta a devenit lumea mea.

Doar de plăcere. E cel mai bun exercițiu.

Își dezvolți o abilitate.

- Obții eficiență motorie. - Da, e foarte bine.

O să te simți bine datorită muzicii.

L-am cunoscut pe Hrithik la filmările pentru Khel.

Era un băiat tânăr, slab și foarte dulce.

Se comporta ca un asistent de regizor.

Făcea tot ce i se cerea să facă.

Am filmat și, după aceea, eu am ieșit la o plimbare.

Am auzit pe cineva rostind replicile lui Anil Kapoor.

Dar era altă voce.

Atunci am înțeles că Hrithik Roshan

era cel care le rostea, le memora, încerca să le joace.

Cum se spune, bănuiai 5-10%

că-l interesa actoria, că ar putea deveni actor.

Vedeai asta la el.

Cred că jucase în câteva filme și când fusese copil.

Socrul meu, Om ji, regiza Bhagwaan Dada

și avea un rol de băiat.

Cu două zile înainte de filmări, băiatul s-a îmbolnăvit.

Platoul era pregătit.

Am întrebat: „Tată, ce facem acum? Să renunțăm la platou?”

A zis: „Nu, să-l punem pe Duggu să joace.”

Am zis: „Tată, Duggu?

Nu scoate o vorbă, tace mereu, cum să joace?”

A spus: „Nu-ți bate capul. Mă ocup eu de el.”

Trăgeam cu ochiul să văd ce face.

Când Om ji zicea: „Motor!”,

se transforma complet.

Atunci, m-a șocat că avea toate trăsăturile unui viitor actor bun.

Asta mi-a dat încredere, când am început un film nou,

să-l distribui în el.

Când se lansa Hrithik, Rakesh a venit la mine și a zis:

„L-aș distribui în filmul ăsta.

Pare prea tânăr?”

Am zis: „Nu. Distribuiți-l. E chipeș.” Petreceam mult timp cu el. Era asistent.

„Nu, e foarte chipeș.”

Duggu e foarte chipeș. Pe ecran și-n realitate.

Rakesh ji și tata sunt prieteni din copilărie.

Se întâlneau des.

Unchiul Rakesh m-a văzut și a zis:

„Vrei să joci cu Hrithik în Kaho Naa… Pyaar Hai?”

M-am bucurat mult, fiindcă voiam să profit de ocazie.

Am sunat-o acasă a doua zi și nu i-am zis lui Hrithik.

A venit și am băut un ceai. Am verificat dacă le stătea bine împreună.

Apoi i-am zis lui Hrithik că eroina va fi Ameesha.

Și l-am rugat: „Unchiule Rakesh,

putem începe să filmăm peste șase luni?” Fiindcă eram începătoare.

A spus: „Nu, începem în trei zile.

Platoul e gata.

Începem cu cântecul tău.”

Am început repetițiile cu Hrithik. Duggu, cum am început să-i spunem.

Știam că e începător și ne-ntrebam cât de capabil era.

Așa că-i dădeam să facă lucruri simple.

Într-o zi, stăteam și ne plictiseam.

I-am spus asistentului meu să facă o secvență grea

și să-i cerem să o învețe.

El a executat în liniște pașii

chiar mai bine decât asistentul meu.

A fost rândul lui să râdă, fiindcă…

A făcut pașii într-un mod spectaculos.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: IBRAHIM ASHQ

INTERPRET: BABUL SUPRIYO

Niciodată în timpul Kaho Naa… Pyaar Hai

Guddu ji n-a spus că piesa aceea

nu e bună sau… Ba s-a întâmplat și asta.

Ne-am certat mult pe asta.

Aveau divergențe veritabile.

Rakesh ținea mult la opinia lui.

Raju bhai ținea și el la a lui.

Iar Duggu bhaiya făcea uneori pe împăciuitorul.

Mă implicam și în dispute.

Până la urmă.

Și eu eram foarte căpos.

Eram și eu extrem de implicat.

Dacă mi se părea că ce spunea unchiul

suna chiar bine,

mă certam cu tata.

Încercam să-l conving.

Muzica lui Rajesh ji pentru filmele lui Rakesh ji era întotdeauna specială.

E nedrept față de alți regizori.

Dar ei erau frați și se înțelegeau și discutau.

Regizorul și regizorul muzical trebuie să colaboreze strâns.

Muzica e o parte fundamentală a cinematografului indian mainstream.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: IBRAHIM ASHQ

VOCE: LUCKY ALI, RAMYA

Am străbătut lumea pentru Kaho Naa… Pyaar Hai.

Am văzut locuri chiar spectaculoase, grație lui Rakesh.

Rakesh face totul pentru film. Așa e el.

Dacă ajută filmul, se dă și peste cap.

Dacă mai știți piesa „Pyaar Ki Kashti Mein"…

A filmat din aer pentru că așa voia el.

N-ar fi contat dacă nu se filma așa.

Dar asta era obsesia lui.

Îi place să facă lucruri grele.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: IBRAHIM ASHQ

VOCE: UDIT NARAYAN, ALKA YAGNIK

Zilnic sau o dată la două zile, îl întrebam pe Duggu: „Cum a fost ziua ta?

Cum merg filmările?”

Uneori era foarte fericit,

dar erau zile când…

îl găseam puțin trist.

„Ce este? Nu arăți bine.”

Dar își revenea până la urmă și-mi spunea

că voia să joace altfel, dar Papa zisese: „Nu, așa e bine.”

Îl ascultam și-mi părea rău ca mamă.

Din camera lui mergeam în camera mea,

apoi vorbeam cu soțul meu: „Ce s-a întâmplat azi?”

„El nu știe nimic. Eu sunt regizorul.

Eu știu să fac filme.”

Ziceam: „Măcar ascultă ce are de zis.”

Tatăl meu a fost, este și cred că va fi mereu

o persoană care iubește cu pasiune.

Dar modul în care-și exprimă iubirea

este acela care i-a fost insuflat când era mic.

Nu cred că lumea i-a oferit compasiune

și iubire.

Așa că a învățat doar fiind aspru cu sine.

Și așa își exprimă iubirea acum.

Deseori e greșit înțeleasă.

Mă certam și cu Hrithik. Zicea: „Tată, o să joc așa.”

Iar eu: „Nu, Duggu, n-o să arate bine. Joacă așa.”

A trebuit să mențin echilibrul fiindcă e actor, dar și fiul meu.

Avea și el aceeași dilemă, eu fiind regizorul și tatăl lui.

Deci ne certam, dar rezultatul era pozitiv.

Vedeam mereu jumătatea plină a paharului. Mă plângeam mult. Țin minte…

Nu corectasem culoarea lui Raj,

al doilea personaj din a doua parte.

Nu-i corectasem tenul în două sau trei scene.

Eu mă ocupam de asta, iar filmul fusese deja trimis din țară.

M-am dus la tata. S-a supărat foarte tare că mi-a scăpat.

„E foarte important.”

Cred că a fost prima dată când tata…

mi-a spus-o de la obraz.

S-a întors spre mama și a zis: „Fac totul pentru el.

Și el doar se plânge.”

În seara aceea am aflat că…

Mama mi-a spus

că aveam casa ipotecată.

La fel și mașinile.

Cât de mare era miza.

Când am văzut filmul, știam că e debutul lui Hrithik.

Știam că Rakesh va face un film bun.

Marea întrebare era cât de bine va juca Hrithik în el.

Aveam cele mai bune intenții și toată energia. Voiam să fie excelent.

„O să-mi placă filmul ăsta!”

Deși așteptam asta, tot ne-a dat pe spate.

Era primul lui film. Avea emoții

și era atent la fiecare detaliu.

Și să te prezinți de parcă ai avea zece ani de experiență…

Îmi spusese mama în timp ce filmam,

îmi spusese și Farah, fiindcă ea făcea toate cântecele,

că e special, că e foarte bun. Evident că le-am crezut.

Dar când l-am văzut pe ecran,

nu mi-a venit să cred.

„E cu totul altceva.” E dezlănțuit.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: VIJAY AKELA

VOCE: LUCKY ALI

Mișcarea asta…

Au venit mulți eroi și regizori de dans de atunci,

dar n-au mai reușit asta.

Pasul acela…

Era un pas foarte simplu,

dar eu și Hrithik râdem mereu.

Deseori zic că oamenii vor face acel pas la înmormântarea mea.

În timpul programului meu,

dansam așa.

Îi urmăresc mereu pașii cu mare atenție.

Nu-mi ies în viața asta. Poate în următoarea.

Hrithik a fost mereu dansator, dar pentru mult timp

a avut un singur pas.

Nu știu numele, dar noi îi spuneam Mersul pe Zid.

Când făcea…

Doar pasul acesta îl făcea. Am poze.

Dar Duggu era un copil foarte slab, tăcut și timid.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată neastâmpărat și gălăgios

și să vrea în centrul atenției.

Se mulțumea să fie tăcut și în fundal.

Când văd pozele din copilăria mea,

văd că există o anumită postură.

Stau mereu la poză.

Am spus că e ceva ce eu…

Văd ceva în mine

cu care cred că aș aduce un bine lumii.

Evident, nu eram orgolios.

Fiindcă eram extrem de timid, mă temeam tare de orice.

Mă bâlbâiam într-un mod pronunțat.

Nu puteam vorbi.

Cumva, chiar și faptul că am două degete mari

m-a făcut și mai tare să-mi spun că nu sunt bine, că nu sunt normal.

Dar îmi amintesc momentul când am știut că e ceva în mine.

De atunci, am știut că trebuie să fac asta, că trebuie să devin actor.

Dar nu puteam, fiindcă toate atuurile mele erau frânte.

M-am născut

cu coloana curbată, ceea ce mi-a provocat dureri mari.

Doctorul a spus că nu e aliniată corect,

că nu va putea depune efort fizic,

nu va putea căra lucruri grele.

Hrithik a început să facă exerciții cu cărți

și, într-un an, avea o condiție fizică de invidiat,

în ciuda tuturor medicilor din lume.

Așadar, șanse insurmontabile

și o dorință uriașă

alimentată de teama de-a face ceva,

de a fi văzut, de a fi validat.

Ceea ce se întâmplă când…

atunci când o forță de neoprit

întâlnește un obiect imobil,

implozia care se petrece în interior

duce la un soi de nebunie, cred.

Atunci, eșecul n-a mai contat, moartea n-a mai contat.

Nimic n-a mai contat.

Trebuia doar să reușesc!

Am urmărit prima jumătate din film și, la pauză,

toți cei care așteptau afară

ne-au înconjurat.

Au început să ne strige numele.

Eu și Hrithik au rămas fără cuvinte.

Oamenii ne recunoșteau acum.

„Am devenit vedete?”

Părea că tinerii voiau să sară din autobuz.

Strigau când îl vedeau pe Hrithik.

Directorul hotelului la care filmam a venit și a zis:

„Domnule, s-au adunat mulți oameni afară.

Sunt în jur de 3.000.” Am zis: „De ce?”

Am crezut că veniseră să mă vadă pe mine sau pe Jackie.

A zis: „Nu, domnule, vor să îl vadă pe Hrithik Roshan.”

Atunci l-am văzut pe Hrithik Roshan așa cum îl vedea o lume întreagă.

Atunci am înțeles că îl așteaptă măreția.

Când eram mică, l-am văzut pe panouri și în filme.

Am știut că avea ceva special.

Dar ceea ce mă atinge pe mine

și ceea ce mă face să-l înțeleg este partea umană.

Amabilitatea lui.

S-A NĂSCUT O VEDETĂ…

UN ZEU GREC POGOARĂ ÎN CINEMAUL INDIAN!

Am vorbit cu toți distribuitorii din India ca să aflu părerea publicului.

Au început să-mi trimită clipuri cu reacția oamenilor.

Și am simțit că filmul fusese acceptat. Atunci l-am sunat pe Hrithik.

Lui tata i-a cedat vocea.

Pentru prima dată, l-am auzit gâtuit de lacrimi.

A zis: „Am reușit.

Duggu, am reușit.”

Îmi amintesc și acum

că în acel moment mi s-au umplut ochii de lacrimi.

Atunci am fost șocat să înțeleg

cât de multă muncă fusese investită în acel moment.

Cincisprezece ani de viață.

Și să primesc asta din partea tatei,

să primesc acea validare de la el, înaintea oricui altcuiva…

Niciun premiu din lume nu va egala

acel moment.

Tata s-a întors spre mine și a zis:

„Duggu, nu se prea întâmplă asta. E un lucru special.

Salută pe toată lumea.”

Pentru că eu mă gândeam…

dacă salut cu mâna, mă consider vedetă?

Mi-a răsturnat preconcepția.

A zis că smerenia ar trebui să mă facă să salut.

Nu mândria.

Vreau să le mulțumesc fanilor și, desigur, tatălui meu.

Mulțumesc, tată!

Ăsta ți se datorează.

Toată lumea vorbea.

Duggu devenise o mare vedetă.

Dar cea mai mare bucurie a mea era că aveam liniște în casă.

Și premiul ajunge la…

Kaho Naa… Pyaar Hai.

Rakesh Roshan a dat lovitura.

Filmul a avut succes.

Cu fiecare zi era tot mai apreciat.

Dar bucuria reușitei,

din păcate, a fost de scurtă durată pentru familie.

21 IANUARIE 2000

ORA 18:15

RAKESH ROSHAN, PRODUCĂTOR ȘI REGIZOR, A FOST ÎMPUȘCAT

MAFIA SE ÎNTOARCE… ROSHAN, ATACAT

UMBRA INFLUENȚEI MAFIEI

S-AU TRAS GLOANȚE… ROSHAN, ÎMPUȘCAT ÎN FAȚA BIROULUI SĂU

PREMIILE FILMFARE, 2001

Bună seara, doamnelor și domnilor!

Așa cum știți cu toții,

în ultimele săptămâni,

familia mea a trecut prin multe.

Tatăl meu, care a crezut mereu în fapte bune,

a fost atacat de curând de niște necunoscuți.

Începusem să-mi pierd încrederea în oameni și în bunătate.

Nu mai vedeam rostul muncii noastre grele.

Nimic nu mai avea logică, voiam să renunț încă dinainte să fi început bine.

A fost o perioadă foarte grea.

A fost foarte greu să gestionăm două sentimente foarte profunde

în același timp.

Doamne! Hrithik devenise vedetă peste noapte.

Apoi tata fusese împușcat.

Ambele lucruri mi se păreau incredibile.

E un om foarte puternic.

S-a dus la poliție cu un glonț în el.

Sângera, dar s-a dus la poliție să denunțe atacul.

Omul acela a fost atât de dârz, atât de curajos.

Indiferent de durere, suferință, teamă,

pe chipul lui nu se vedea nimic.

Mi se părea că suntem pe platou și el regiza o scenă. Atât era de calm.

Primeam vești despre film.

Unde anume rula, cât încasa într-o zi.

Și lucrurile astea…

Totul e copleșitor.

Și asta m-a ajutat…

să ies cu bine din nebunia asta.

Doamne, ce perioadă grea a fost!

Dar nu-mi amintesc să fi simțit…

să mă fi temut pentru tata.

Pentru că el era o supraom.

Chiar și când era în spital.

Și chiar am întrezărit

cearșafurile albe pătate de sânge.

Îmi amintesc asta.

Mi s-a făcut teamă pentru o secundă, poate.

Dar în clipa următoare,

tata vorbea, râdea

și părea pur și simplu

că poate să facă față.

Doar după câteva luni

mi-a povestit mama ce se întâmplase cu o noapte în urmă.

Tata se trezise din somn.

Avusese un coșmar

și se trezise strigând.

„Ajutor!”

Credea că e împușcat din nou.

Atunci am înțeles prima dată cât de vulnerabil

era acel supraom.

Purta o mască de om puternic.

Nu lăsa niciodată…

să i se vadă latura sensibilă.

Nu și-o exprima.

Când m-am dus la el, mi-a spus că vrea o țigară.

„Poți să-mi faci rost de o țigară?”

Asta în ciuda celor întâmplate.

Zâmbea și râdea deschis. Era vocal.

E un tip dur. Așadar, cred că…

Când am aflat de atac, am zis: „Nu-i mare lucru pentru Guddu.”

E motivul meu de bucurie.

De aceea sunt aici, în seara asta.

Dar și ca să dau de veste lumii

că oricât ar încerca unii să ne doboare,

noi doar ne vom ridica.

Pentru că noi credem într-un singur lucru

și un singur gând ne călăuzește pașii.

Că spectacolul trebuie să continue.

Trebuie să vă spun că tata se recuperează și e cu noi, acum.

Mai mult, lucrează deja la un nou proiect.

REPLICI, VERSIUNEA FINALĂ

Să facă Koi… Mil Gaya reprezenta în sine un mare risc.

Dar e-n firea lui Rakesh ji să facă ceva cu totul nou.

Era înfricoșător.

Rakesh mă întreba în timpul scrierii scenariului și al filmărilor:

„O încurcăm?

O să avem probleme dacă facem filmul ăsta?”

I-am spus: „Nu. Dacă tot am sărit în apă, o să înotăm până la țărm.”

E surprinzător că a avut succes cu filmul ăla despre extratereștri.

Un om de rând nici nu poate relaționa cu cineva de pe altă planetă.

Puteau să nu înțeleagă nimic.

Să fie SF? Ce să fie?

Dar felul lui de a spune povești

are întotdeauna rădăcinile bine înfipte în psihicul indian.

Așa se face că l-au înțeles până și locuitorii orășelelor indiene.

Și l-au adorat.

Am vrut să creez un extraterestru mic

care să transmită emoții din priviri.

M-am dus în Australia,

unde e un studio numit Bimmini Effects

coordonat de soții James și Lara.

Le-am spun povestea.

A doua zi, m-au sunat

și mi-au arătat o schiță

ca să-mi fac o idee.

Am spus „da” imediat. Era bine.

Când am început filmările,

am putut trage unu sau două cadre pe zi.

Fiindcă e operat din exterior.

Uneori, Jaadu se uita la Hrithik, alteori, nu.

Îi fugeau ochii întruna.

Era primul film SF. Avea o poveste minunată.

Nu eram o eroină clasică, ci mai mult…

Nisha era orice, mai puțin eroină.

Iar „Idhar Chala Main Udhar Chala”

cred că e cel mai pur cântec

ca emoție între actorii principali.

Nu era foarte sexualizat.

Era frumos, despre prietenie și plăcere.

Oricând îl văd, mi se încălzește inima.

E foarte drăguț.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: IBRAHIM ASHQ

VOCE: UDIT NARAYAN, ALKA YAGNIK

În plus, Hrithik a jucat excelent în el.

Dansa atât de frumos,

deși voia să pară că nu știe să danseze.

A fost bine.

Îi tot spuneam: „Te rog, nu dansa așa bine.”

Fiindcă Rohit nu e un dansator excelent.

Iar Farah zicea: „Îi spui asta

doar ca să dai tu bine.” Nu era așa.

A fost prima dată când am folosit un ham la un dans.

Dar am făcut-o fiindcă am vrut

să controlez mișcările lui.

Cred că asta a dat magie cântecului.

Cred că atunci când învăț coregrafia, doar asta fac, nimic altceva.

Dar cum să interpretez acea coregrafie?

Pașii de dans sunt ca replicile.

Fiecare actor le interpretează în felul său.

Iar dacă pașii se schimbă

din cauza interpretării, atunci se schimbă.

Și mă lupt pentru asta.

Spun că așa vrea corpul meu să exprime acei pași.

Discutam despre Koi… Mil Gaya.

Și Rakesh ji a zis

că Hrithik vrea să ia parte la discuții.

Cei trei scenariști ne-am uitat unii la alții.

Acum, că venea actorul,

avea să zică: „Asta nu-i bine. Nu fac așa. Fac așa.

Refuz asta.”

Avea să ne încurce stilul de lucru.

Dar a venit și a zis:

„Mătușică, vreau să surprind nuanța asta a personajului.

O să vorbesc așa.”

Asta ne-a ajutat să alcătuim scenele.

E fantastic că un om în toată firea

a putut juca precum un tânăr cu minte de copil,

un om nedezvoltat mintal.

Dar a vorbit așa, a stat așa, a umblat așa.

A trăit acel rol. A intrat în personaj.

Îți frânge inima.

Reușește să coboare în sine

și să exprime lucruri fără a da o replică.

Asta e ceva rar. El e rar.

Când am văzut Koi… Mil Gaya, mergeam spre casă și i-am găsit numărul.

Rareori sun actorii să-i laud.

Nu cred că trebuie deranjați.

Dar, după ce am văzut Koi… Mil Gaya, nu mi-a mai păsat de asta.

L-am sunat imediat

și am spus: „Ai jucat superb în filmul ăsta. Și ce bine!

Ai ignorat presiunea unui rol de succes,

a unui erou convențional de succes.

Ai ignorat-o. Ăsta e un act de curaj pentru un actor.”

Actorul trebuie să fie curajos.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: IBRAHIM ASHQ

VOCE: UDIT NARAYAN, K.S. CHITRA

Nu e ușor să faci un film comercial de asemenea anvergură.

Tot meritul e al lui Rakesh Roshan

pentru succesul uriaș al filmului Koi… Mil Gaya.

Cu asemenea personaj,

cred că sunt foarte puțini regizori care, de-a lungul timpului,

au reușit să calce pe drumul

cinematografiei comerciale masala cu delicatețe.

E un echilibru greu de atins, iar el a reușit într-un mod splendid.

Cinematografia indiană a fost schimbată de apariția lui Rakesh Roshan.

Lipseau genuri întregi.

Și oamenii se temeau să gândească liber

și să facă filme cu supereroi.

Toată lumea i-a spus că face o greșeală.

Un supererou într-un film indian…

Un erou zburător cu mantie.

„Va arăta oribil. Nu va merge.”

Și tata a făcut Krrish.

E printre cele mai bune filme cu supereroi de la noi.

A reușit combinând tradiționalul cu modernul.

Un supererou înveșmântat în tradiții.

Combinația asta și cunoașterea gustului publicului larg…

Contribuția lui e pentru toate mințile tinere,

pentru toți studenții.

Le-a oferit

un exemplu viu la care pot face apel

când vor să facă ceva experimental

și oamenii îi opresc.

„Așa s-a întâmplat cu Krrish.

Nu mă opriți.”

În Koi… Mil Gaya, Jaadu îi dădea puteri lui Rohit.

Așadar, puteam duce povestea mai departe. Fiul lui Rohit are aceleași puteri

și devine supererou.

N-am lucrat niciodată în genul acesta.

Pentru mine, a fost cam…

Dar la cum ne-a prezentat povestea,

am simțit că, chiar dacă noi nu vom ști ce să facem, el știe ce vrea.

Atât era de convins că îi va ieși.

Să știu că…

Krrish va zbura și că e un supererou desi autentic,

că e de-al nostru, m-a entuziasmat.

Pe atunci, magia filmelor mă încânta.

Eram foarte tânără când am jucat în primul Krrish.

MUZICĂ: RAJESH ROSHAN, TEXT: VIJAY AKELA

INTERPRET: KUNAL GANJAWALA

Să creeze primul film indian cu supereroi,

cu efectele vizuale dorite,

cu muzica pe care și-o dorea,

a fost foarte greu.

Mai ales pentru un compozitor de coloană sonoră.

Iar Hrithik s-a implicat mult în muzică.

De când începe piesa până la cel mai mic detaliu și schimbare.

Când costumul lui Krrish se mișcă puțin

sugerează o schimbare subtilă a muzicii…

Iar sugestiile lui au fost foarte bune.

Jos pălăria pentru Rakesh ji că a fost convins de Krrish,

că India va vedea așa ceva pentru prima dată.

Apoi l-a angajat pe Tony Ching,

un regizor de acțiune din Hong Kong,

să se ocupe de cascadorii. El n-o mai făcuse.

Hrithik s-a dus la Hong Kong. Trei luni a învățat să joace

când e suspendat și aleargă.

Cum să miște picioarele și mâinile.

Totul a devenit credibil.

Mâine nu există.

Ai văzut Rocky?

Lumea spune că Hrithik Roshan și Rakesh Roshan sunt o pereche magică.

Chiar așa este.

Au un palmares redutabil ca pereche producător-regizor și actor.

Cel mai important e că se ascultă reciproc.

Nu se împăunează că unul e superstar, iar celălalt cine știe ce.

Niciodată.

N-am văzut asta.

Disciplina de care dă dovadă când lucrează cu tatăl lui e uimitoare.

Filmam în Singapore. El alerga peste mașini,

traversa poduri pe urmele răufăcătorului care fugea cu elicopterul.

Să vă spun o anecdotă.

În centrul Singapore, este un restaurant, un fel de magazin.

E o clădire înaltă.

Hrithik trebuia să urce pe ea în fugă.

Avea hamul pus.

Se antrena acolo sus.

Brusc, în fața ochilor noștri,

ai mei și ai lui Rakesh ji, a alunecat.

Nici n-am apucat să mă ridic, că s-a rupt cablul

și el a căzut.

Magazinul de pe strada principală avea marchiză.

Am căzut în mijlocul ei, nici n-am atins barele

care separau…

Am încremenit. Mi-a stat inima.

Dispărusem după un copac și tata a crezut că s-a zis cu mine.

Cum mi-am dat seama ce s-a întâmplat,

am făcut o evaluare fizică în sinea mea.

„Mă doare ceva? Sunt bine? E-n regulă.”

Apoi am ridicat mâna ca echipa să știe că sunt bine.

După care am spus… Era ora 15:30.

Le-am zis să adune tot, dar el a refuzat. „Dacă plecăm, voi rămâne cu teama asta.”

A doua zi, când am urcat pe cabluri, îmi amintesc

că mă pândea frica.

Îmi era foarte greu să o iau de aici

și s-o arunc în spate.

M-a ajutat imaginea acelei scene.

A doua zi după incident,

Rakesh ji a primit telefoane de la Mumbai. I se spunea că e neatent.

L-am auzit răspunzând:

„Accidente au loc și când mergi pe stradă.

Asta nu ne poate opri.”

A învățat să fie soldat.

Ca soldat, e mereu în gardă.

E mereu pregătit, mereu așteaptă să cadă bomba.

Se spune că Domnul nu-ți dă control total.

Doar El are controlul unor lucruri.

Am fost diagnosticat cu cancer de limbă.

Apoi am fost operat.

M-am dus să-l văd.

Era în pat și dormea. Nu știu de ce.

Așadar, m-am dus să-l văd și m-am întors în sufragerie.

Bănuia că suntem speriați.

Atunci, a ieșit din cameră, zâmbind, și a zis: „Totul e bine.

Nu vă faceți griji. Mă simt perfect.”

Deși diagnosticele erau rele.

Acest om, dl Roshan senior,

este…

Parcă ar purta o armură.

Și armura e reală.

Ceea ce-l diferențiază pe tata

e că nu așteaptă să fie motivat.

Nu vei ajunge niciodată unde vrei

dacă aștepți mereu să fii motivat.

Trebuie să-ți exersezi disciplina.

Ea spune: „Nu-mi pasă dacă ai chef de asta sau nu.

Trebuie s-o faci, pentru că așa ai hotărât.”

Tata e așa disciplinat, că, atunci când a făcut cancer,

n-a trebuit să se schimbe.

A luat acea disciplină și a aplicat-o cancerului.

Și cancerul a trecut!

Asta e magie.

Ei sunt eroii propriilor lor vieți.

Se zice că nimeni nu trăiește într-o lume ideală.

Știind că lucrurile nu vor fi ideale este cu totul alt film.

Să-ți asumi niște riscuri mari,

să echilibrezi și să reziști succeselor și insucceselor

și să mergi mai departe, cred că lucrurile astea sunt o învățătură.

Mai mult decât moștenire, e o lucrare pentru posteritate.

Este exact ceea ce bătrânii au transmis tinerei generații.

Asta face ca toți trei să aibă această trăsătură.

Valorile de acum 75 de ani ale lui Roshan Sahab au rămas în familie.

Acele credințe, acele valori,

acea etică și acea etichetă se reflectă și-n opera lor.

Înclinația spre dezvoltare, spre mersul înainte,

încercarea de a face lucruri noi, de a cuceri un nou orizont…

Cred că asta va face ca numele lor să rămână mereu respectate în industrie.

Din cei 76 de ani de când India e independentă,

vorbim despre vreo 60. Șase decenii.

În acest context, contribuția familiei Roshan

mi se pare fenomenală.

Fiecare Roshan a făcut cinste numelui său și va continua să facă.

E foarte greu, generație după generație, să păstrezi tradiția.

Asta nu reușește toată lumea în fiecare zi.

Pot doar unu sau doi oameni.

Trebuie să ieși mereu din umbra înaintașilor tăi.

Cred că fiecare generație a familiei Roshan a făcut asta

cu multă demnitate și pasiune.

Niște artiști fantastici.

Dar eu îi prețuiesc și mai mult pe cei din familia Roshan

fiindcă sunt oameni incredibili.

Aduc alături de ei și pe alții.

Ajută oameni ca mine, care n-au legătură cu industria,

și le creează oportunități,

astfel că nu doar ei

strâng roadele a ceea ce au creat.

Admir asta sincer. Faptul că nu țin totul pentru ei.

Generația actuală

nu-l cunoaște foarte bine pe primul înaintaș,

adică pe Roshan Sahab.

Sper ca prin acest documentar

și prin acest întreg exercițiu,

vor înțelege în special de unde a pornit genialitatea.

Dar și cât de minunat e să vezi

că moștenirea a fost continuată de cei doi fii ai săi.

Și acum, de a treia generație.

FIII LUI HRITHIK ROSHAN

Nu știu dacă vreau să-i împovărez cu cuvântul „moștenire”.

Vreau să aibă o viață plină de împliniri.

De fapt, nu viață, ci zile pline de împliniri.

Nu mă deranjează să facă o sută de lucruri.

Trebuie să exploreze totul,

dar să aleagă două, trei lucruri pe care să le aprofundeze.

În același timp, vreau să audă ce le spun și apoi să uite.

Pentru că destinul lor, ființa lor lăuntrică,

sufletul lor, îi va purta pe propriul lor drum.

Când mă gândesc la el, îmi vine să zâmbesc.

Dacă Papa ar fi aici,

ar fi foarte fericit.

Scena care îmi apare în fața ochilor

cred că e întruchiparea raiului.

Dacă ar fi aici azi, ar fi raiul pe pământ.

Tata i-a spus odată mamei:

„O să vezi

că într-o zi oamenii vor veni să-l caute pe Roshan.”

Și, după atâția ani, nu am obosit să încercăm

să-i ducem numele spre noi culmi

și să-l facem mândru.

MULȚUMIRI SPECIALE JW MARRIOTT MUMBAI JUHU

Subtitrarea: Linda Pricăjan