Original subtitles

Pentru noi, eroii erau bărbieriți și cu ten deschis.

Întotdeauna mi-l imaginez pe el când mă gândesc la eroi.

Cu obrajii lui roșii și ochii albaștri frumoși.

Atitudinea și felul în care călărește.

Eu și prietenele mele eram leșinate după el.

Rakesh ji! Eram înnebunite după el.

Mergem să vedem Khel Khel Mein pentru Rakesh.

Pentru noi, el era atracția principală.

Era foarte arătos. Îl găseam un om foarte inteligent

cărui nu-i plăcea să facă filme așa cum se făceau atunci.

Dar și-a asumat rolul.

Contribuția lui importantă la filmul indian a venit

când s-a hotărât

că i-a ajuns și a devenit regizor.

Filmul pe care l-a făcut cu Salman și Shah Rukh Khan, Karan Johar…

Karan Johar… asta e o greșeală perfectă.

Karan Arjun era și un film de tip western.

Era emoționant, plin de replici memorabile și secvențe impresionante.

Rakesh ji are acest atu.

„Filmul meu vă va surprinde emoțional,

dar povestea lui nu vă va aminti de ultimele mele filme.”

Experiența la care te aștepți mergând la cinema,

romantism, comedie, cântece…

Și totuși, la bază era o poveste simplă.

Nu complica niciodată poveștile.

Pe tata îl entuziasmează elementul fantastic,

ceea ce se află la granița cu realitatea.

Te face să te întrebi dacă e posibil.

Îi place această incertitudine.

Pentru orice cineast cu simțul umorului,

când regizează sau scrie scenariul

e foarte important să stârnească mirarea.

Râsul, bucuria.

Să te facă să te relaxezi.

Orice scenă am face, el se asigură…

Nu ne lasă să întrecem măsura.

E un regizor care știe să obțină cea mai bună performanță a actorilor.

Știai imediat ce striga „Taie!”

că totul a fost bine.

Eram invidios pe Rakesh Roshan,

pentru că era foarte muncitor. De aceea a făcut multe filme geniale.

Folosea camera într-un mod inovator în fiecare film.

Știe exact ce vrea și nu-i pasă cum ajungem acolo.

Dacă vrea zăpadă pe munte exact acum,

vom reuși cumva să avem zăpadă acolo, atunci.

Știe să miște lucrurile.

Îi plac lucrurile dificile.

E ca o eliberare de endorfine.

Cu cât e mai dificil ceva…

E un regizor comercial foarte bine organizat

care n-a ratat niciodată.

Nu pierde contactul cu gustul publicului, care se schimbă odată cu generațiile.

Rakesh ji este unul dintre cei care

îi provoacă pe tinerii regizori ca mine.

FAMILIA ROSHAN

CAPITOLUL TREI

NU ȘTIAM ÎNCOTRO MĂ ÎNDREPT

N-am fost un copil ascultător.

Nu mi-a plăcut școala.

Îmi plăceau filmele.

Ca școlar, nu ratam niciun film.

Încă de pe atunci mă interesa actoria.

Iar părinții mei voiau să studiez.

Pe mine mă răsfățau. Cu Guddu erau severi.

Guddu primea multe observații cu roșu pe extemporale.

Se supărau tare pe Guddu.

Strigau și-l pălmuiau des.

Părinții mei au decis că nu mă pot ține la respect acasă

și că ar trebui să fiu trimis la internat.

Așa că tata i-a propus:

„De ce nu-l trimiți la școala Sainik,

unde studiază și fiul meu?

Vor face ei om din el.”

În prima zi, mi-am invitat prietenii la film.

Ne-am acoperit cu păturile și ne-am dus.

N-a știut nimeni că cei de acolo sunt elevi.

Cineva cred că a informat directorul.

S-au aprins brusc luminile.

Pe ecran a apărut un mesaj:

„Toți elevii de la Sainik să iasă din sală.”

Am fost puși să defilăm în curte la ora 23:00.

Directorul l-a sunat pe tata:

„Fiul dv. nu învață. Am vrea să veniți la o discuție.”

Tata a spus: „La Mumbai, era al 51-lea sau al 52-lea.

Acolo e al 10-lea sau al 11-lea și spuneți că nu învață.”

Am zis: „Exact, tată.”

Directorul a spus: „Dle Roshan,

ideea e că sunt doar zece elevi în clasă.”

La vârsta aceea, ai iubite,

iar el atrăgea atenția multor fete.

Mergeam la dans, mergeam la jam sessions.

Aveam mereu puțini bani.

La vremea aceea, banii mergeau

pe spălatul și călcatul hainelor, așa că…

Problemele lui cu fetele erau altfel.

Nu eram implicat în asta, pentru că nu aveam voie.

Iar el nu avea voie să se amestece cu iubitele mele.

Pentru că era foarte chipeș și elegant.

Le spuneam prietenilor să stea departe de el.

În 1967, când a murit tata,

mi-au revenit toate responsabilitățile.

Și am început să lucrez ca asistent de regizor.

Ca asistent, când mergeam la întâlnirea cu producătorii,

cei din birou mă întrebau cine sunt.

„Spune-le că sunt Rakesh, fiul lui Roshan ji.”

Mă chemau înăuntru imediat.

N-o să credeți,

dar se ridicau să-mi strângă mâna.

Acest respect ni-l lăsase tata moștenire.

Apoi, în 1968, m-am alăturat regizorului-producător Mohan Kumar.

Atunci făcea filmul Anjaana.

Dar nu eram doar asistent de regizor.

Când organizau petreceri, eu mă ocupam de ele.

Veneau multe celebrități. Producători și actori mari.

Mă vedeau și ziceau: „E fiul lui Roshan.

Dar ce mult lucrează!”

Pe atunci venea și Om ji.

Era un producător foarte popular.

La petrecerile astea venea și Pinkie.

Într-o zi, venind de la o petrecere,

mama a spus: „Pinkie e o fată minunată.

Când te însori, ia-ți o soție ca ea.”

Am zis: „Despre ce vorbești, mamă?”

Fiindcă munceam ca asistent.

Câștigam 200 de rupii pe lună.

Într-o zi, m-a căutat acasă actorul Rajendra Kumar.

Un producător faimos, B. Nagi Reddy, era cu el.

A vorbit cu mine

și mi-a dat un cec de 5.000 de rupii.

Avans.

În 1970, mi-am început cariera actoricească.

Tocmai începuserăm filmările,

când m-a sunat dl J. Om Prakash spunând că vrea să ne vedem.

Am spus: „Mamă, Om ji vine să-mi propună un contract.”

M-am îmbrăcat frumos și m-am pregătit să-l întâmpin.

A zis: „Am văzut că muncești din greu.

Aș vrea s-o iei pe fiica mea de soție.”

Am fost uluit. Am fost…

N-am știut ce să spun. Așa că m-am ridicat și m-am dus în camera de alături.

Am întrebat-o pe mama: „Ce ai spus?” A zis că a acceptat.

Am zis: „Ai acceptat?

Dar nu câștig destul.

Încă nu am succes.”

Într-o zi, am venit de la colegiu.

Mama a venit la mine și a spus:

„Pinkie, ți-am aranjat o logodnă.”

Așa era obiceiul atunci, așa crescuserăm.

N-am avut curaj să întreb despre cine era vorba.

Când am aflat că era el,

am fost încântată.

Măcar era frumos.

Am fost foarte fericită.

După o săptămână, Guddu a venit la mine la colegiu.

Ne-am dus la cantină și am comandat o Coca-Cola.

A spus: „Am un singur film pe rol.

Dacă nu am succes?”

Așa că i-am spus:

„E-n regulă. Vedem la momentul potrivit.”

Ne-am curtat doar cinci sau șase luni.

În tot acel timp, el filma în Kullu, Manali.

Abia dacă ne-am întâlnit.

Singura noastră interacțiune a fost prin scrisori și telefoane scurte.

Era o lume foarte nouă pentru mine.

Din soție devii peste noapte mamă.

Din soț, rolul lui s-a schimbat în cel de tată.

Toată atenția noastră era îndreptată spre copii,

spre cum vrem să-i creștem și…

Nu aveam timp de romantism sau…

De fapt, nu ne-am îndrăgostit niciodată cu adevărat,

fiindcă nu ne-am cunoscut bine.

Mulți ani trăiască!

Mi-au crescut mult responsabilitățile.

Pinkie provenea dintr-o familie bogată. Locuiam într-o casă cu două camere.

Uneori mă întrebam cum voi achita facturile luna viitoare.

Împrumutam bani de la prieteni.

„Frate, dă-mi 5.000 de rupii, că nu-mi ajung banii de facturi.”

Eram gata să muncesc din greu,

dar nu reușeam să ating succesul.

Iată ce făceam în fiecare dimineață:

sunam cinci producători și cinci regizori.

„Domnule, dă-mi ceva de lucru, te rog.”

În vacanțele lor, făceam planuri de excursii cu copiii.

Și, după toate pregătirile, din senin,

primeam un rol mic într-un film.

Ca să câștig acele 40.000 sau 50.000 de rupii,

nu plecam cu copiii, mergea doar Pinkie.

Știu pe ce drum a mers tatăl meu.

A fost unul foarte greu.

Îmi amintesc că am citit o cronică în care era citat.

Cuvintele lui erau:

„Nu mor până nu arăt ce pot.”

Îmi amintesc că m-am rugat la Dumnezeu:

„Doamne, te rog, dă-i succes lui tata.”

Asta m-a impresionat.

Dorința tatei și acea nevoie

de a fi validat și…

văzut.

Era în conflict.

Nu voiam să dispar.

Voiam să rămân în atenția oamenilor.

Așa că acceptam roluri de răufăcător, roluri secundare

sau câte un rol pasager.

Eram în expectativă.

Refuzam să renunț la convingerea că, orice ar fi, nu mă voi da bătut.

Într-o zi, succesul avea să-mi surâdă.

REGIZAT DE RAMANNA

În 1976,

un regizor reputat, Basu Chatterjee, m-a ales să joc în Priyatama.

Am simțit că mi-a venit în sfârșit timpul.

Apoi m-a sunat un producător: „Vrem să semnăm cu alt actor,

pentru că distribuitorii și actrița principală se tem

că filmul nu va avea succes cu tine în el.

Actrița refuză să joace cu tine.”

Atunci, Basu Da a venit la mine: „Mai e un rol bun în el, Guddu.”

Nu l-am putut refuza pe Basu Da.

Dar am suferit în ziua aceea.

„De ce s-a întâmplat asta?” M-am dus pe terasă

și am început să strig și să-l iau la rost pe Dumnezeu.

„De ce îmi faci asta când eu lucrez pe brânci?”

Când regizam Koi… Mil Gaya, am adăugat o scenă

care surprinde sentimentele mele de atunci.

S-a mai întâmplat ceva când eu,

Rishi Kapoor, Neetu, Jeetendra, Shobha

și Pinkie am intrat la o petrecere împreună.

Fotograful ne-a cerut mie și lui Pinkie să ne îndepărtăm de grup.

A zis: „Vă rog, faceți loc. Vrem să-i pozăm.”

M-am uitat la Pinkie și m-am simțit groaznic.

Dar nu era nimeni de vină.

Oamenilor le pasă doar de succes în showbiz.

Dacă poza ta nu atrage, intervin regulile afacerii.

Ești uitat, e căutat altcineva.

Nici prietenii nu te pot ajuta,

fiindcă și ei trebuie să aibă grijă la propria carieră.

Uneori, filmele mele erau bune.

Eram apreciat.

Dar producătorii nu sunau să-mi dea de lucru.

Artiștii cu care colaboram făceau progrese,

iar eu eram lăsat în urmă.

A jucat roluri de personaje dubioase, chiar rele.

Lăudabil pentru el.

Pe atunci, actorii care jucau eroi

nu mai voiau alte personaje. El voia.

Acest lucru, în sine, arată că știe să-și asume riscuri.

A jucat în Khubsoorat, unde știa că Rekha joacă rolul principal.

Dar a jucat cu toată convingerea

și a făcut-o bine.

La fel cu Khatta Meetha.

Atunci mi-am spus:

„Producătorii fac filme și nu mă sună niciodată.

Să mă fac producător, nu?”

Atunci am făcut Kaamchor.

Regizor a fost K. Viswanath.

El știa să facă un actor să joace bine.

Și în timp ce lucram cu el, eram un cu totul alt Rakesh Roshan.

E un film frumos. Are o poveste simplă.

Dar ce joc minunat al lui Rakesh Roshan ji!

Nu joci un rol,

e ca și cum totul s-a întâmplat în fața ta.

Kaamchor e un film centrat pe un erou.

Dar n-am remarcat să am succes.

Celebră a devenit Jaya Prada.

Atunci, m-am autoanalizat.

Există așa-numita proiecție.

Ca actor, crezi că vrei să livrezi un dialog într-un fel anume,

că vei avea o expresie anume,

dar acele expresii nu ți se potrivesc.

Nu reușești să-ți proiectezi emoțiile

prin privire sau expresii faciale.

Nu cred că dădea totul ca actor.

Cred că juca fără să riște.

O spun sincer.

Când joci sigur, ești cu fundul în două luntri.

Apoi a venit momentul în care m-am săturat de rolurile mici.

Sunam zilnic producătorii.

Cât putea să dureze?

După aceea, am hotărât să fiu regizor

și, ca regizor, să nu-l am pe Rakesh Roshan ca actor.

A fost un moment hotărâtor

pentru a deveni cine simțea nevoia să fie.

Toate acele eșecuri l-au făcut să afle

cine era menit să fie cu adevărat.

Khudgarz a avut premiera la cinema Metro.

Au participat nume mari din industrie.

Pinkie era cu mine și i-am spus: „Pinkie,

n-am reușit ca actor.

N-am reușit ca producător.

Asta e ultima mea șansă. Sper să mă audă Dumnezeu.”

Atunci am recunoscut

ce eforturi făcuse să ajungă acolo.

Câtă muncă trebuie să fi depus pentru fiecare film în parte.

Și cât de mult riscase.

SCENARIU, PRODUCȚIE ȘI REGIE

Când Rakesh ji a luat frâiele de regizor cu Khudgarz,

s-a găsit pe sine,

a atins apogeul creației.

Apoi a făcut un remake al Cain și Abel,

dar l-a personalizat atât de bine, că a funcționat.

Și încă foarte bine.

I-am spus povestea lui Rajinikanth.

Că este rolul unui tamil care deschide restaurante Udupi peste tot.

A zis: „Rakesh, e o poveste grozavă.

Dar tocmai am jucat în Uttar Dakshin un rol de sud-indian.

Mai bine cauți pe altcineva.”

Filmul Dost rula la televizor.

Shatrughan juca în el primul său rol comic.

Așa că l-am abordat pe el.

Când a venit, îmi dădeam cu briantină pe păr.

A zis: „Rakesh, spune-mi povestea în două fraze.”

Pe scurt.

N-a fost pe scurt.

A spus-o debordând de bucurie și pasiune.

Când am auzit povestea, să zicem că am fost uluit.

M-a impresionat.

Am văzut cât de profund înțelegea totul

când a venit pe platou.

Dacă voia să filmeze într-un fel, numai așa trebuia filmat.

Făcea apel la o teorie veche:

fie mă convingi tu, fie te conving eu.

Orice actor

înțelege din prima zi cum este regizorul.

În prima zi, am simțit

că sunt pe mâini bune.

Până în ultima zi de filmări, n-a trebuit să discut cu el

sau să-i pun vreo întrebare.

Khudgarz e o lume în sine.

Crezi cu tărie în Bihari.

Crezi în personajul lui Jeetu ji, un om bogat care deține un hotel.

Crezi în prietenia lor. O simți reală.

Dar azi pare foarte teatral.

Însă lui i-a reușit foarte convingător.

Era extrem de dramatic

sau unii ar spune că era melodramatic.

Dar era de mare impact.

„Eu, Bihari Bhuvaneshwar Prasad Sinha,

te provoc…”

Capacitatea de a capta atenția publicului

într-un cinema cu un singur ecran ca Gaiety Galaxy

e cea mai rar întâlnită la un regizor.

Khoon Bhari Maang, un film centrat pe o femeie,

a fost un succes răsunător, ceea ce e foarte greu în India.

Există foarte puține filme cu eroine principale

care să aibă succes fenomenal la public.

El a reușit cu Khoon Bhari Maang.

Mulți mi-au cerut să nu fac filmul,

pentru că soția își ucide soțul la final.

Filmele astea nu merg.

Așa că am întrebat-o pe Rekha:

„Crezi că e bine ca soția să-și ucidă soțul în povestea asta?”

Rekha a zis: „Desigur, pentru că e un gest

justificat emoțional.”

Ți-este scris să mori acum.

Și te vei târî…

Acum înțelegea bine cinematografia.

Înțelegea bine subiectul. Avea mereu scenarii puternice.

Conțineau emoții și răzbunare.

Știa bine

că aceea e povestea lui și cum se va desfășura.

Personajele lui sunt foarte puternice.

Conta că și el era actor.

Știa trăsăturile fiecărui personaj.

Când se așază să scrie un scenariu

are deja în gând acele trăsături.

Fiindcă e actor.

RAKESH ROSHAN CU MADHURI DIXIT PE PLATOUL KOYLA

În mulți regizori care n-au fost actori

nu prea am încredere.

„De unde știi ce simțim noi, când totul e îndreptat spre noi?

Tu ești în spatele camerei. Simți altceva.”

Dar, pentru că Rakesh fusese actor,

au fost multe momente când mi-a putut da unele indicații

în care aveam toată încrederea,

fiindcă știam că știe despre ce vorbesc.

Îmi amintesc că, atunci când filmam Kishen Kanhaiya,

Anil ji și Rakesh ji se tot certau.

Am tras o dublă.

Și Rakesh ji a fost mulțumit. Am zis: „Bine, atunci.”

Apoi Anil ji a spus că vrea mai mult…

A zis: „Să fac așa sau așa?”

Rakesh ji l-a ascultat cu mare răbdare.

Apoi a spus:

„E bine și așa, dar fă cum am spus eu.”

La 17 ani, am devenit asistentul tatălui meu.

- E foarte bine. - Da?

Tata avea câte o idee pe săptămână.

„Să facem asta sau aia.”

Aproape mereu, la mine venea prima dată

și îmi spunea ideea de poveste.

Uneori îmi plăcea, alteori, nu.

Ideea pentru Karan Arjun a fost ca o sămânță.

I-am amintit de ea după mulți ani. Îmi rămăsese în gând.

Povestea distribuirii în Karan Arjun

e mai interesantă decât a filmului.

Mi-a povestit prima scenă.

Cred că se nasc doi copii într-o casă.

Se țin de mână și se uită unul la celălalt.

Am crezut că-i glumă.

„Cum se poate? Bebelușii nu se țin de mână.”

„Nu! Și acolo va scrie Karan Arjun.”

N-am înțeles filmul în ziua aceea.

I-am zis că sunt de acord.

„Pot face scenele de acțiune și cascadoriile.

Nu știu ce e de făcut. Să-mi spui tu.”

A zis: „Da, jucați tu și Ajay.”

Mereu am vrut să fiu erou de acțiune.

Nu mi se oferise un astfel de rol.

M-am dus la Rakesh ji sau a venit el.

Am zis: „Îi dai rolul de acțiune lui Ajay și cel romantic mie.

Eu voi folosi praștii, iar el, arme.

Vreau rolul ăla.”

„Deci Karan e erou de acțiune. Arjun e erou romantic.

Dacă faceți schimb,

filmul va fi dezechilibrat.”

A zis: „Vrem să ne schimbăm imaginea.” Am zis: „Schimb-o în alt film. Ăsta e…

Aici e nevoie să fiți la fel. Imaginea vă reprezintă.”

M-am dus înapoi la el. „Nu știu să călăresc.

Cum să trag cu praștie călare?

Te rog, dă-mi celălalt rol.

O să trec prin foc și o să lupt.”

„Nu, Ajay e eroul de acțiune. Știi asta.”

Așa a rămas.

Atunci s-au retras amândoi din film. Ajay și Shah Rukh Khan.

Nu știam ce să fac, ce actori să aleg.

Salman a auzit povestea și a acceptat-o imediat.

Când i-am spus-o lui Aamir,

a zis: „Da, o fac.”

Când a aflat Shah Rukh

că încep filmul cu ei, a venit la mine.

Am zis: „Nu, trebuie să mă iei în film. Nu mă mai bulversa, te rog.”

M-am dus la Aamir și i-am zis că Shah Rukh vrea în film.

A zis: „Da, te rog s-o faci. Îți urez baftă.”

Rhah Rukh nu credea deloc în povestea reîncarnării.

Salman a spus: „Ziceai că faci un film mare.

Dar ne-ai adus într-un sat din Rajasthan.

Îmi imaginam altceva.”

Am spus: „Salman, tu ești actor.

Nu-ți imagina tu. E filmul meu.”

Au început să-și piardă interesul.

Scena era gata,

soarele apunea, iar ei nu veneau când îi chemam.

Au întârziat și a trebuit să ne grăbim.

În limbaj cinematografic, l-au chinuit.

L-au luat peste picior sau au refuzat să coopereze cu el.

Da, l-am tachinat mult.

Amândoi eram niște neastâmpărați.

Cred că și Pinkie ji m-a certat.

„Îl superi pe Guddu. Nu mă așteptam de la tine.”

Fiindcă eu eram mai cuminte decât Salman.

Măcar aparent.

Ziceam că eu nu fac nimic, că el e de vină.

Eram ca doi puștani care-și necăjesc tatăl, sincer să fiu.

Când spuneam ceva, ei aveau alte idei.

Și le ziceam: „Nu, eu vreau așa.”

Se supărau.

Odată mi-a cerut să țip furios: „Câine ce ești!”

Nu mai făcusem asta.

I-am zis: „Rakesh, nu pot spune «câine».”

Nici «ticălos». O să strig și basta!”

Îi faci pe oamenii educați să creadă că Arjun și Karan au murit aici,

dar îi văd din nou după câteva scene.

Și nimeni nu se întreabă nimic. O lași așa. Asta e puterea regizorului.

Așadar, deși Karan Arjun are un subiect necredibil,

adăugând o doză de mitologie

și sentimentele unei mame,

l-a făcut credibil.

Nu degeaba procedeul se numește

suspendarea neîncrederii.

Spectatorii sunt pregătiți să lase neîncrederea deoparte.

Sunt gata să uite că ceva e necredibil

dacă îi faci să se simtă bine, dacă le ajungi la suflet.

Îi faci să zâmbească în timp ce le aduci lacrimi în ochi.

Ăsta e secretul unui cinema comercial bun.

Se filma o scenă anume,

în care Salman Khan renaște și își amintește frânturi din fosta viață.

Eram acasă.

Aveam temperatură 38,9, eram bolnav.

Și am avut o viziune despre cum să introducem amintirile.

În acea stare febrilă,

lac de sudoare, am luat o auto-ricșă

și m-am dus la Studiourile Mehboob.

Am intrat în studio și m-am dus la tata.

„Tată…” Imediat ce l-am văzut,

am rămas fără aer.

Știam că urma o luptă fără sorți de izbândă,

pentru că filmase scena deja. Am zis: „La naiba! Ce să fac acum?”

Mi-a spus că nu mă pot opri.

Știam că avusesem o viziune bună.

Așa că m-am dus la Bhiku Verma, regizorul de acțiune.

Și l-am convins fără niciun pic de efort.

Apoi s-a dus el la tata, iar eu l-am urmat…

cu degetele încrucișate.

I-a spus tatei: „Are o idee minunată.”

Tata a zis: „Da? Chiar e bună.”

În adolescență, eu și prietenul meu Goldie

am fost obsedați de Karan Arjun.

Ne certam care să fie Karana sau Arjun când ne jucam.

Reproduceam scena finală, dialogurile.

„Fugi, Karan!”

Am fost fericiți fiindcă am văzut proiecția de luni.

Apoi am văzut-o vineri și iarăși sâmbătă.

Cred că l-am văzut de vreo 12 ori la cinema.

Eram obsedat de filmul ăla.

Aplauze, fluierături și strigăte.

„Ce este? Ce le place tuturor la el?”

Mai ales când bebelușii se țin de mână și apare scris Karan Arjun.

Atunci începeau strigătele

și țineau apoi tot filmul.

Am ieșit și cred că am atins picioarele lui Rakesh ji.

Am zis: „Scuze, n-am înțeles filmul.” „Acum vezi?” a zis.

Făcusem tot ce n-aș fi făcut ca actor.

Am învățat atunci

că uneori nu trebuie să cred în personajul pe care îl joc.

Trebuie să fac publicul să creadă în el.

Și mă bucur că Rakesh ji m-a forțat s-o fac,

pentru că e printre marile mele daruri oferite publicului.

Totul i se datorează lui Rakesh, nu mie.

Rakesh folosește muzica în film într-un mod unic.

Fiecare piesă din fiecare film de-ale lui are suflet

și duce povestea mai departe.

Când începe un cântec, nu te iei cu mâinile de cap.

Te acaparează și te bucuri de muzică.

Asta e rațiunea muzicii.

MUZICA: RAJESH ROSHAN, TEXT: INDEEVAR

VOCE: UDIT NARAYAN, ALKA YAGNIK

„Cine a adus acești ochi din Rai.”

Mergeam pe bicicletă și țin minte că era o parte care nu-mi ieșea.

Nu știu să fac playback.

Nu știam să dansez prea bine.

E primul meu cântec de film.

Mai cântasem o piesă în punjabi pentru Lekh Tandon la TV.

Dar niciodată o piesă adevărată. De aceea, țin mult la aceasta.

Coloana sonoră de la Koyla e preferata mea dintre toate ale lui Rakesh Roshan.

O aveam pe casetă.

După ce o terminam, trebuia s-o derulăm.

Am ros caseta aceea,

de atâtea ori am ascultat-o.

Am fost de curând la Tawang, Arunachal Pradesh.

Am stat trei, patru zile cu militarii de acolo.

M-au dus la o cascadă faimoasă

și au zis: „Locul unde s-a filmat pentru piesa Koyla,

unde a dansat Madhuri ji,

e cascada asta.”

Am fost impresionat.

Filmele acelea au lăsat o moștenire.

MIZICĂ: RAJESH ROSHAN, VERSURI: INDEEVAR

VOCE: UDIT NARAYAN, ALKA YAGNIK

De la Calcutta am mers cu mașina vreo 17 ore și jumătate.

A fost ca o caravană cu actori.

Ne-am dus acolo.

Au fost probleme fiindcă era la înălțime.

Erau multe scene în care alergam. Fugeam 20 de metri și rămâneam fără aer.

Dar cum au arătat acele locuri pe ecran…

Cred că și locurile sunt un personaj într-un film.

Când facem un film, transportăm publicul într-o altă lume,

una pe care altfel n-o pot vedea.

Noi le-o putem arăta.

PE PLATOUL DE FILMARE AL KOYLA

A fost muncă grea la acel film.

Mai grea decât la Karan Arjun în privința acțiunii.

Am fost la Hyderabad

și am filmat într-o mină, în mare căldură.

Pentru o scenă, chiar mi-am dat foc.

Pot face cascadoria cu ochii închiși, doar să nu-mi ia foc.

Nu știu ce m-a apucat. Mă sperii acum când văd scena aia.

Emoția pe care am observat că o transmite Rakesh ji

vine din povestea unei victime.

Acel om, bărbat sau femeie,

care e chinuit de viață, de societate,

care îl slăbește…

E împins cu spatele la zid și e distrus.

E terminat sau moare, ca în Karan Arjun.

Dar se întoarce.

Povestea lui e despre supraviețuire.

Eroismul

și îndeplinirea misiunii finale

oglindesc viața și cariera lui Rakesh.

Pentru că el era o victimă.

Și lupta, iar apoi victoria lui…

Văd acolo un fel de paralelă.

Poate de aceea

a ales subiecte care aveau nevoie și cereau

un alt fel de erou.

Premiul pentru cel mai bun actor masculin ajunge la…

Hrithik Roshan.

21 IANUARIE 2000

ORA 18:15

Subtitrarea: Linda Pricăjan