All language subtitles for Flight Photographers

Greg Davis: M-am apucat de fotografia de aviație, în primul rând

pentru că familia mea avea un trecut militar,

mereu în preajma aviației.

Bunicul meu mă scotea mereu afară

la baza forțelor aeriene Bergstrom,

și ne-am uita la lansarea F-4-urilor din bază.

Vorbește despre o perioadă minunată, când eram copil.

Matt Ellis: Introducerea mea în avioane a fost tatăl meu.

Una dintre primele mele amintiri despre

aeronava este un copil foarte mic

și fiind pus pe scaunul unui F-4.

Și îmi amintesc că m-am uitat în jur, am văzut grămadă de instrumente

și întrerupătoare și șine pentru baldachin.

Și, în acel moment, am fost cucerit!

De îndată ce am cam dat seama de avioane

și știam ce este o cameră, îmi doream

pentru a face poze cu avioanele.

Deci a fost o obsesie de-a lungul vieții, într-adevăr.

Mă duceam la UT Arlington, aici, în această zonă locală,

Arlington, Texas, și m-am plictisit într-o zi.

Așa că am plecat la Navy-Dallas,

m-am dus acolo doar să privesc avioanele,

așa cum fac mulți oameni și am întâlnit un grup

de oameni de acolo care erau cu adevărat cool,

care stăteau acolo, părea că știau ce fac.

Nu aveau cameră, nu aveau nimic, dar am văzut că au

și privea ce făceau

și a spus, știi, asta-se pare că ar fi distractiv.

Mai bine decât să privești doar avioanele,

poate face poze.

Jordan Dutton: A crescut din cauza hobby-ului său.

M-a cam convins, am fost foarte mult prin aviație,

și apoi, când eram în cursul doi ani,

Poate un junior în liceu, am ieșit la aeroportul DFW

și apoi m-a lăsat să-i folosesc camera.

Și din acea zi, tocmai m-am îndrăgostit.

Pentru că a fost ceva ce l-am văzut pe tatăl meu făcând,

este ca și asta e ceva ce am vrut să fac.

A fost doar ceva care acum, eu

și el fac împreună de 10 ani.

Și au fost unele dintre cele mai fericite vremuri

și, știi, să împărtășesc asta cu el

și ca să mă distrez atât de bine, doar,

a fost grozav de atunci. Mi-a plăcut.

Tatăl meu m-a dus la primul meu spectacol aerian,

Cred că a fost în 1989, la baza aeriană Volkel.

Și asta a fost aniversarea a 10 ani

a F-16 din Forțele Aeriene Olandeze.

Și așa a fost, a fost masiv, știți, era atât de plin

cu oameni, știi, băieți și fete,

și, și am fost cu adevărat fascinat de asta.

Sunt inginer aerospațial, așa că îmi place fundalul

în spatele aviației, în spatele avioanelor,

tehnologia care intră în aviație.

Deci, pentru a putea documenta asta,

într-o poză, este împlinitor pentru mine.

Eric Coeckelberghs: Am intrat în aviație ca la o vârstă destul de fragedă.

Cred că aveam șapte sau opt, din câte îmi amintesc.

Când i-am văzut pe Starfighters,

avioanele legendare, F-104, zboară deasupra casei mele.

Și de când am capturat acea imagine, am știut ca,

„Hei, îmi plac avioanele!”

Și cel mai bun lucru pe care îl poți face

cum fotograful din aviație urmează să urce pe cer,

și prindeți avioane în fotografia aer-aer.

Dar asta a fost foarte, foarte greu

pentru a avea efectiv șansa de a face asta.

Și așa, până am fost puțin mai mare, am încercat

pentru a crea eu însumi acele șanse.

Și da, a funcționat, uh, pas cu pas, cu pas.

Primul meu zbor aer-aer a fost în 1987

când am avut ocazia să zbor cu Alpi Eagles.

Este o echipă italiană, care zboară patru Marchetti.

Și așa m-au luat în zbor, în timpul antrenamentului propriu-zis.

Nu am auzit niciodată de forțele G, nu știam ce este o „buclă”,

dar când mi-am ridicat privirea și am văzut vacile

acolo, pe câmpul fermei,

Știam, bine, asta e grozav!

Și am făcut câteva - niște poze destul de bune.

Și din 1987 o fac.

Keith Snyder: Tatăl meu a fost pilot de luptă în Forțele Aeriene,

și avea o cameră la acea vreme.

Și așa am fost mereu în preajma avioanelor

și doar a dezvoltat dorința de a vedea avioane

și apoi, am primit bug-ul camerei

și, um, am luat boala în acel moment.

Greg Davis: Am intrat destul de mult în fotografie în liceu,

iubea sa fac poze,

a făcut o mulțime de chestii militare, uh, prin intermediul unui prieten

care era în Garda Națională Aeriană.

Și a fost prezentat, uh, destul de devreme la, uh, una

dintre cei mai buni fotografi aerieni ai Forțelor Aeriene la acea vreme.

Numele lui era Michael James Haggerty.

Și a fost fotograf pentru Airman Magazine,

și a devenit un mentor al meu foarte repede.

Și mi-a arătat ce au făcut profesioniștii

și cum au făcut-o, nu numai pentru a face fotografii grozave,

dar și să o facă în siguranță.

Întotdeauna a subliniat siguranța, uh,

care s-a transformat în mantra mea, precum și eu-

Îndrum oamenii acum.

M-am alăturat Forțelor Aeriene în 1996.

Am intrat în recrutor

și a spus, vreau să fiu fotograf al Forțelor Aeriene.

Și recrutorul chiar a râs de mine,

iar el a spus: „Nu, dăm oameni afară”.

De fapt, aveam portofoliul în camionul meu

și am mers la camioneta mea și am intrat înapoi

și am spus, nu cred că înțelegi.

Vreau să fiu fotograf al Forțelor Aeriene.

Și am avut vreo 10 fotografii care au fost montate.

Și erau lucruri destul de interesante, dinamice.

Și i-am trântit pe biroul din față

de el într-un mod foarte îngâmfat, știi,

22 de ani sau orice ar fi fost.

Hm, și am spus, asta fac, acum.

Și primul au fost două F-15 care mergeau direct în sus.

Așa că recrutorul s-a uitat la portofoliul meu și s-a uitat la mine

și a spus, lasă-mă să dau câteva telefoane.

Și așa a făcut.

Și aveam o garanție în contract, când m-am înscris

că „dacă” am reușit prin antrenamentul de bază,

și „dacă” am reușit prin școala de tehnologie,

că aș putea fi fotograf al Forțelor Aeriene.

Deci a fost o călătorie sălbatică.

Asta a fost tot, uh, ia o cameră și încearcă.

Fără pregătire formală deloc.

Am început cu camerele cu film Cannon AE-1 Program,

care erau echipamente destul de decente, la începutul anilor '80 și '90.

Și, uh, a fost o platformă bună pentru a învăța.

Erau camere manuale, focalizare manuală.

Și apoi, uh, a intrat în lumea digitală în jurul anului 2012

când am cumpărat primul meu Canon 7D.

Și practic asta folosesc acum, sunt obiectivele 7D și Canon.

Totul este autodidact. Tot ce am făcut a fost

prin încercare și eroare, destul de mult

de eroare când începi, mai ales, știi, să lucrezi

cu diferitele tipuri de filme.

Filmul cu diapozitive a fost un pic o curbă de învățare pentru mine.

Am început, uh, să filmez printuri și apoi să merg la diapozitive.

Totul a fost puțin diferit

din cauza, știi,

setările ISO și orice altceva.

Dar prin încercări și erori am devenit din ce în ce mai bun.

Și, desigur, odată ce era digitală a ajuns,

care schimbă totul în ceea ce privește capacitatea

pentru a mai face multe poze

și găsește un cuplu care să fie bun din asta.

Cu slide, nu-ți puteai permite să faci asta.

Dan Dutton: Inițial, pe vremuri, toată lumea filma cu film de diapozitive.

Unii oameni ar scoate la iveală 20 de role de 36 de expunere Kodachrome.

Aș vrea cinci rulouri

pentru că eram un student la colegiu care se lupta.

Așa că, când mi-am făcut fotografiile, era de obicei de natură statică.

Și lumina soarelui trebuia să fie foarte bună,

de obicei, fotografii de dimineață devreme, genul ăsta de lucruri pe rampă.

Nu am prins prea multe în afară de

poate o lovitură de lucruri.

Deci, pe măsură ce lucrurile au progresat, digitalul intră în joc.

Apoi trebuie să fiu mai mult un, uh, fotograf creativ în acest sens,

pentru că aș putea să mă ocup de postarea setărilor,

știi, chestii de tip producție.

Și așa a luat mai multe șanse, am avut lentile mai bune,

așa că am putut să filmez mai mult din avion, din estetică

a aeronavei, luminile, chestii de genul ăsta.

Deci multe dintre cursurile pe care le-am urmat în materie de fotografie,

au fost pe această linie cu ca, Photoshop,

lucruri de genul ăsta, pentru a putea scoate acel contrast.

Așadar, cândva era iluminat din spate,

aruncați-l la coșul de gunoi, acum iluminat din spate,

nu, voi lua ceva cu asta, voi face ceva frumos din asta,

frumos si placut din punct de vedere estetic.

Deci asta e diferența între atunci și acum.

Eric Coeckelberghs: Vechiul stil de a face lucruri era foarte distractiv,

dar totul era manual.

Partea bună este că înveți foarte bine să faci poze!

Și aveți maximum 36 de expuneri.

Deci, când încă mai foloseam acea cameră, pentru fiecare 36 de expuneri,

Am avut cel puțin 25 de fotografii foarte bune!

Și destul de ciudat, chiar și astăzi, cu modul pistol,

Încă fac, îmi place: țintesc, încă îmi place, „pui, pui, pui, pui”.

În timp ce alți tipi fac 50 de fotografii,

Iau cinci sau șase!

Trecerea de la, uh, film sau diapozitive la digital,

uh, am-am observat că trag mult mai mult!

Deci, când filmam, desigur, era scump,

mai ales pentru, știi, ca un tânăr de 14 sau 15 ani, nu?

Deci, mergând la digital, a fost mult mai ușor, știi,

pentru a împușca tot ce vezi.

Și apoi când vii acasă

și nu ți-a plăcut ceva, știi,

doar o ștergi, știi, și mergi mai departe.

Nu, uh, nici un rău, nici o greșeală.

Pentru mine, aceasta este partea distractivă a fotografierii cu aviația este,

mai ales pe partea militară,

este, este exact ca la vânătoare.

Când te așezi în stand,

nu știi ce vei vedea.

Ar putea fi nimic, la tot ce zboară în timpul zilei.

Și, știi, doar caut, uneori doar caut

pentru ceva doar pentru a vedea F-16, F-35, mai ales pe aici,

doar pentru a avea ceva în aer.

Știi, evident din partea fotografiei,

Chiar m-aș uita, știi, știi,

pentru acele fotografii bancare, alea drăguțe

lovituri de apropiere joasă, lucruri de genul ăsta.

Dar chiar nu merg la vânătoare pentru ceva anume

dacă nu știu că se întâmplă ceva, evident, ceea ce este foarte rar.

Este foarte rar să știm ce se întâmplă.

Dar asta, pentru mine, face parte din distracția,

nu știi ce vei primi când vei ieși acolo,

care este motivul pentru care toți o facem, nu?

Acesta este motivul pentru care mergem acolo. Pentru că nu știi

ce vei vedea în ziua aceea.

Și, cred că cel mai bun răspuns este

chiar nu caut nimic,

dar știi, evident

așa cum ți-ar plăcea să cauți oricărui fotograf

pentru acele fotografii frumoase și frumoase la decolare

și împușcături drăguțe de apropiere joasă peste tine în vârf, lucruri de genul ăsta.

Și, și da, doar mă bucur de acel capăt.

Ca fotografi de aviație, aviația nu vine întotdeauna la tine,

mai ales în zilele noastre, știi, trebuie să ieși și să cauți

acel avion special pe care îl urmărești.

Când am început, eram cu siguranță un „observator de avioane”.

Dacă ai înțeles, știi,

că o anumită aeronavă vizita undeva, atunci,

știi, ai sărit în mașină.

Știi, am început tânăr, așa că pentru mine au fost biciclete, trenuri și autobuze.

Știi, încearcă să ajungi la o bază aeriană,

Încearcă să prinzi orice venea.

Deci, o poveste bună pentru mine, cel puțin, una pe care eu chiar, uh,

Știi, ține-mi drag inimii, ieșim cu prietenii în aproximativ 1990.

Și, uh, am fost după USS John F. Kennedy.

Era lună în sudul Angliei, în South Hampton.

Și așa, conduceam noaptea încercând să traversăm canalul,

știi, din Olanda.

Și așa un drum lung după școală.

Și, uh, așa că am ajuns în South Hampton.

Și aveam să tabărăm în sălbăticie, știi, doar pentru a economisi un dolar sau doi.

Așa că am găsit locul ăsta despre care credeam, știi,

a fost un, un parc, știi,

unde practic am putea monta un cort,

știi, și a parcat mașina.

A ajuns să fie un teren de golf.

Și atunci când ne-am trezit, ne-am uitat în afara cortului, știi,

și, și iată toți acești oameni

care își jucau deja jocul, știi,

întrebându-mă ce se întâmplă cu acest cort, știi,

pe, pe terenul de golf.

Și sunt multe din acele povești prin care treci,

făcând acest hobby, aș spune.

Ieșim cu prietenii și, uh, știi, doar, doar să mă distrezi, știi?

Adică, asta e pentru mine, știi, despre ce este vorba de fapt,

știi, doar să te distrezi.

Și atunci desigur că primești

să-i privesc pe tipii ăștia își fac treaba profesională în aviația militară

și admirând, știi, ce fac ei, uh, ce fac ei pentru noi!

Ieșind și fotografiend avioane.

Mi se pare foarte cathartic. Fără stres.

Nu am așteptări, uh, când plec din casă, uh,

dacă nu merg la un eveniment precum un spectacol aerian,

o vizită prestabilită.

Și apoi, știi, așteptarea este, ei bine,

sper să vezi ceva care,

uh, iti atrage privirea.

Dacă este doar o zi normală, să ai o zi cu avioanele,

nu am asteptari.

După cum se spune, orice zi de fotografiere a avioanelor va bate în fiecare zi la serviciu, de fiecare dată.

Multe dintre fotografiile mele preferate nu sunt neapărat ale subiecților care sunt

atât de interesant.

Unele dintre fotografii sunt cu subiecte interesante

care nu sunt de calitate grozav de bună.

Uh, dar fiecare are o poveste care vine cu ea.

Având o poveste bună, un fundal bun în spatele fotografiei

unde a fost luat, împrejurările

face parte din modul în care mă uit la fotografiile mele preferate.

Una dintre fotografiile mele preferate, uh, este a unui, uh,

un MIG-21 egiptean. Am luat la sol în Egipt, la o bază a forțelor aeriene egiptene.

Și probabil a fost cel mai aproape de a merge vreodată la închisoare,

pentru a face o fotografie.

Forțele aeriene egiptene au fost foarte hotărâte că nu vor exista camere.

Și, uh, am rămas fără film.

Eram la ultima mea rolă de 36 de expunere Kodachrome

și, uh, acest MIG-21 a intrat și,

și, uh, știam că mai aveam poate două fotografii pe cameră.

Securitatea egipteană mergea în sus și în jos

și am făcut pe furiș câteva fotografii,

iar unul dintre gardienii egipteni m-a cam văzut

și am apăsat foarte, uh, delicat butonul de derulare înapoi

cu degetul mare și mâinile mele erau destul de mari

că aș putea începe să derulez filmul înapoi în recipient,

în timp ce el încerca să vorbească cu mine.

Și nu se uita la ce făcea mâna mea.

Și apoi, la sfârșitul ei, el spune, uh, "Deschide-ți camera!"

Și am fost mai mult decât fericit să-l deschid,

pentru că acolo era o cutie de film

care a fost deja returnat în slotul său.

Acum, a fost o fotografie foarte memorabilă.

Nu este o fotografie fantastică, subiect interesant,

dar povestea din spatele ei este,

este mult mai memorabil pentru mine.

Keith Snyder: Țintele oportunității.

Primul și principal este orice aeronavă

pe care nu le vedem în mod normal în această zonă, avioane tranzitorii sau tipuri de aeronave.

Și este „noroc la oală”, dacă vei vedea asta într-o anumită zi sau nu.

Cu baza noastră locală aici,

Fort Worth există așteptări

de a obține F-16 cu sediul local

și F-35 care zboară din Lockheed Martin.

Este un sac mixt. Speri la lucruri noi,

dar te aștepți să obții ceva

a lucrurilor locale în același timp.

Deci ai un fel de plan pentru amândouă.

Avem de fapt exemple de perfect,

sau aproape o zi foto perfectă pentru scopurile noastre, care se întâmplă aici, ocazional:

Evacuări de uragan,

unde un uragan va amenința sud-estul Statelor Unite

și majoritatea acestor baze își vor evacua aeronavele, mai degrabă decât riscă

având-le deteriorate.

Navy Fort Worth este o locație excelentă pentru unii

a acelor aeronave la care să se "depășească".

Deci, am avut ocazii în care vom merge acolo

și prind peste o sută de avioane

care nu au sediul la baza navală, intrați într-o zi

de mai multe, mai multe tipuri din mai multe baze.

E distractiv! Și știi asta foarte mult

sosesc lucruri și o mulțime de varietate.

Deci, asta e o țintă bogată de oportunități pentru hobby-ul nostru.

Fotografii preferate. Au fost atât de multe și atât de multe tipuri diferite,

dar cred că preferatele mele sunt cele pe care le-am luat de la vărul meu.

Am zburat

cu Lone Star Flight Museum, din Galveston.

Era pilot șef la acea vreme,

și am urcat cu B-25-ul lor

și a atârnat un hublo pe o parte

și i-am făcut poze, în timp ce zbura cu B-17, în formație cu noi.

Și cred că acestea au fost câteva

dintre cele mai satisfăcătoare poze pe care le-am făcut vreodată,

pentru că era un avion incredibil

și cineva care mi-a fost aproape

cine îl zbura pe atunci, asta, a fost distractiv!

Și încă mă uit înapoi la acele fotografii

cu multă drag.

Pentru un fotograf, nu există nimic mai bun decât o „plecare flexibilă”

la Nellis, în timpul unui steag roșu

sau chiar la Baza Aeriană Nellis, în general.

Dacă ești suficient de norocos să fotografiezi acolo.

De obicei, în timpul steagurilor roșii, ei decolează spre nord

și în funcție de misiunea pe care aceștia o zboară,

fie merg direct spre nord și,

și urmează autostrada în deșert,

sau iau o „plecare flexibilă”, care, practic, face un viraj abrupt la stânga

peste autostrada, care este situată la nord de baza aeriană.

Greg Davis: Experiența mea cu „plecarea flexibilă” se cere

și înțelegând că vei primi o oportunitate să,

de îndată ce se ridică roțile,

treapta o să urce,

și te vei îndrepta către zona ta de operare militară în majoritatea cazurilor,

într-un mod rapid!

Așadar, aceasta este adesea o oportunitate de a porni arzătorul, de a trage o mulțime de „G”.

ieșiți imediat și obțineți niște vapori care ies de pe vârfurile aripilor

și de obicei este o perioadă destul de interesantă pentru ambele

ocupant al avionului, precum și oameni

asta poate fi fotografiat acolo jos.

Jordan Dutton: Anul trecut am fost la Red Flag.

Aveam un pilot F-35 care, nu știu,

nici nu l-a avut, poate 1.000,

2.000 de picioare deasupra solului.

L-am ținut foarte, foarte jos pentru noi.

Și vreau să spun, a întors acel băț

și a venit chiar deasupra mașinii, a scuturat pământul,

a zguduit mașinile și tot,

și ți-a trimis un fior pe coloana vertebrală,

când s-a smuls peste tine.

Și asta e o ocazie rară, sunt sigur că știi asta

asta nu se intampla tot timpul.

Dar dacă un pilot se simte binevoitor în acea zi, te va binecuvânta

cu o "plecare flexibilă!"

Keith Snyder: Am un avion care se lansează

și apoi, practic, țintind direct spre tine,

în postcombustie plină, la altitudine joasă.

Și, cel puțin, piloții locali care sunt acolo,

care știu că fotografi sunt acolo jos

lângă calea de rulare, îi așteaptă, fac spectacol.

Și dacă iluminarea este corectă

și aveți tipul potrivit de avion,

fotografii incredibile pot fi făcute acolo.

Și doar fiorul

de a avea un F-35 să-ți treacă peste cap la 200 de picioare în plină postcombustie,

este pur și simplu minunat!

Sunt extrem de norocos că soția mea,

nu numai că mă lasă să mă răsfăț cu avioanele,

ea chiar o încurajează, pentru că știe că mă întemeiază

și ea mi se va alătura, mai ales cu călătoriile în străinătate,

va veni cu mine la toate emisiunile aeriene

și ea se ocupă de zgomot.

iar eu mă refer la avioane, avioane și fotografie.

Dar ea este acolo pentru zgomot.

Așa că îi plac avioanele rapide

și bineînțeles, a venit în Grecia cu mine, pentru PhanCon,

bineînțeles că e acolo pentru zgomotul Fantomelor

și să recunoaștem, cine nu este?

Îi place la fel de mult ca mine.

Deci am suport 100%.

cam tot ceea ce fac în ceea ce privește avionul.

Și soției mele îi place să zboare, așa că, ea însăși zboară în Green Flag.

Deci, ea este un operator de senzori pentru Civil Air Patrol.

Soția mea comentează de fapt la fel, știi,

ceea ce mama obișnuia să facă, știi.

Deci, de fiecare dată, știi, mă entuziasmez, știi,

când aveam un film, s-a dezvoltat și, ăă,

si poze tiparite

și alergi la părinții tăi, știi,

și te duci ca, o, mamă, uită-te la asta, știi,

și ea este ca, ei bine, da, dar

este acelasi cu acesta.

Și te duci ca, nu, dar acest petec de escadrilă de pe coadă

este diferit de acela.

Eu sunt ca, bine, nu văd.

Deci da, soția mea este în esență la fel, știi?

Deci, uh, da, ei nu văd diferențele, știi,

asta-ce facem.

Și ei nu se entuziasmează când auzim ceva la radio „crack”

și sunt gata de plecare.

Știi, adrenalina mea începe să meargă!

Familia suportă asta.

Fiica mea nu are niciun interes pentru el.

Ea știe că o fac și nu are nicio problemă.

Soția mea, acum, suportă asta.

Hobby-ul ăsta aproape m-a costat căsnicia mea în anii '80.

Te scufunzi atât de mult

că ajungi să petreci mult prea mult timp urmând hobby-ul

și nu suficient timp pentru familia ta.

Cunosc o mulțime de fotografi

la categoria hobbyist, care nu mai sunt căsătoriți,

și anume din această cauză.

Acesta este un hobby care consumă timp.

Sunt sute și sute de ore

vei petrece pe un aerodrom iar și iar și iar,

încercând să prinzi ceea ce cauți.

Și este foarte ușor să fii prins în asta

iar familia ta suferă.

Am aflat, știi, la începutul anilor ’90 că există un act de echilibru pentru asta.

Și mi-am salvat căsnicia, dar a fost aproape.

Mulți oameni nu l-au salvat.

Și cred că acesta este ideea

unde unii oameni devin puțin prea serioși în asta.

Dacă ești dispus să-ți părăsești familia, practic, în ordine

să ieși și să fac o poză cu avionul,

Cred că asta e să iei hobby-ul puțin prea în serios.

Era o scuză perfectă

după 11 septembrie să spun, ei bine,

securitatea ne spune că nu te vom lăsa pe aerodrom sau pe altcineva.

Versus, a fi capabil să recunoaștem, acum este momentul în care avem nevoie

pentru a ne spune povestea mai mult.

Trebuie să intervenim presa locală.

Trebuie să avem oameni care să înțeleagă ce se întâmplă

care ne poate spune povestea.

O mulțime de ofițeri de afaceri publice aproape că îi consideră pe localnici drept adversari.

Toți vor să aibă marele post de televiziune, știi,

CBS News din New York intră și,

și face un raport pozitiv despre orice unitate lor este,

dar își neglijează și aproape își ostracizează baza locală,

care sunt susținătorii care primesc fotografii în ziar,

care vorbesc cu piloți care sunt aproape recrutori.

Sunt oameni care fac asta, care au o pasiune

pentru fotografie și pentru aviație, care fac fotografii grozave,

care îi ajută pe oameni, pe civili, să înțeleagă ce se întâmplă.

Sunt câțiva oameni pe care îi cunosc personal

și, uh, că eu văd în DOD

care fac o treabă foarte bună de a ține cont de

entuziast, hobbyist, oamenii care sunt acolo pentru

uită-te la avioane, dar fă și fotografii grozave.

Unul dintre tipi, este un ofițer civil de afaceri publice

pentru Marina, el găzduiește o zi a aviației.

Este foarte bine organizat.

Le scoate în evidență oamenilor că știe că au o pasiune pentru asta.

Ei pot vedea tot felul de lucruri interesante.

Fac fotografii grozave, amplifică misiunea

în comunitatea locală și în întreaga țară.

Hm, și este un câștig-câștig

pentru că el întreabă, de asemenea, dacă ai niște fotografii grozave,

le vei împărtăși cu noi?

Deci, el primește fotografii de la unii dintre fotografi de top

pe care apoi le poate pune în produsele sale oficiale

și arată porunca lui

și arată Marina într-o lumină pozitivă,

nu l-a costat nimic!

Trebuie să ne întoarcem la un punct

unde oamenii recunosc astfel de oportunități

ca, în domeniul afacerilor publice și să le folosească,

pentru că nu sunt destui oameni care merg în aviație.

Nu sunt destui piloți, nu sunt destui mecanici,

nu sunt destui oameni care doresc să alimenteze avioane sau elicoptere.

Nu sunt destui oameni care doresc să învețe aerodinamica.

Concurăm împotriva a tot ce se află sub soare,

pentru atenția oamenilor, mai ales în cei critici

ani de liceu și facultate timpurie.

Deci, dacă nu avem ceva care să atragă atenția

e interesant, o poveste grozavă

care captează atenția oamenilor, atunci vom pierde.

Și asta este, asta mă preocupă

pentru că este o pasiune pentru mine,

atât fotografia cât și aviația.

Dar când te gândești la imaginea de ansamblu a apărării naționale

și doar aviația în general, avem nevoie de mai mulți piloți

pentru a transporta oameni prin țară pentru a conduce afacerea

care se întâmplă în Statele Unite.

Trebuie să fim capabili să fim mobili, trebuie să avem oameni

care știu ce fac, zboară grozav,

duce pasagerii acolo la timp,

livrează arme dacă este militar, etc.

Și trebuie, trebuie să revenim la asta.

Greg Davis: Tuturor le place să se facă poza.

Și când eram fotograf al Forțelor Aeriene, am recunoscut asta

foarte repede, că toți piloții, au un ego,

vor să aibă o fotografie grozavă cu ei.

Dar trebuie să fii atent și trebuie,

ca fotograf, înțelegeți că uneori atrăgător

pentru ego-ul cuiva este, este un lucru negativ.

Și cred că am văzut asta în "Star Wars Canyon"

în California, unde aveai fotografi

care a descoperit o locație grozavă pentru a merge și a fotografia

și au început să facă poze

a piloţilor care zboară pe rutele de nivel scăzut.

Și apoi cuvântul a ieșit repede

și au început să apară mulți fotografi

și au început să se coordoneze și în culise

cu piloţii.

Și s-a ajuns până la coordonare

cu unitati in avans.

Așa ar fi făcut-o, au avut oameni să vină prin,

traseul de nivel scăzut care în mod tradițional nu ar zbura

prin acel traseu de nivel scăzut:

Aeronave mai mari, aeronave adversare,

aeronave care poartă scheme de vopsea reci.

Și a devenit periculos, foarte repede,

pentru că ai avut acești piloți care coordonau și,

și știind că sunt 50 de fotografi pe creastă,

vor primi fotografii grozave dacă trec prin ele

care trec cu susul în jos, față de zburarea lui, împingerea peste

si continuand in.

Și am pierdut de fapt un F-18E acum câțiva ani

unde pilotul era foarte agresiv

și a ajuns să lovească pământul și...

Pierderea de viață a pilotului a fost devastatoare,

dar acesta este și un atu național pentru o aeronavă F-18

asta, știi, acum mocnește

metal în mijlocul deșertului.

Și chiar le-am spus fotografilor la acea vreme, le-am spus că ai

sa fii foarte atent la asta

pentru că vei primi pe cineva care să gândească

trecând prin acolo mai repede decât viteza aerului publicată

fă o fotografie mai bună când, de fapt, probabil că o faci mai încet

ar fi mai bine pentru fotografii si pentru siguranta.

Am avut o cunoștință într-un oficiu poștal local, uh,

pe care îl știam de câțiva ani,

lucra în spatele tejghelei.

Și, am aflat că fusese în Marina

și fusese bombardier-navigator într-un A-6 Intruder.

Știa că fotografiasem avioane și mi-a plăcut

și nu avea fotografii

a oricărei aeronave în care zburase vreodată.

Așa că l-am întrebat și i-am luat jurnalul de la el și m-am întors

și a cercetat și a cercetat încercând să se potrivească

să văd dacă am fotografiat vreun avion

pe care îl avea în jurnalul său de bord.

Și am găsit o intrare: „Martie 1986”

unde era un, un VA-75 A-6

care a aterizat la Navy-Dallas și l-am prins.

A fost singurul VA-75 A-6 pe care l-am văzut vreodată.

Și se dovedește că acesta era el, în acel avion

și a fost după-amiază,

așa că am împușcat în partea dreaptă a avionului.

Deci, el era pe partea cu fața mea și m-am întors

și am găsit diapozitivul și am putut să-i dau o imprimare

acel avion, cu 30 de ani înainte.

Și pur și simplu, m-a speriat!

Coincidența m-a speriat la acea vreme.

Dar a fost distractiv,

și cam ilustrează de ce fac asta

este doar să documentez aceste avioane și a fost noroc

sau întâmplător sau orice altceva a rezultat.

A fost un hohot

să-l văd uitându-se la sine în acea poză.

Uită-te la tricoul meu.

Este singurul avion care m-a inspirat, când eram copil.

F-104 Starfighter.

Există doar foarte puține zboruri în zilele noastre. In Europa,

pentru un moment foarte scurt,

era unul care zbura, era un grup în Norvegia

care a restabilit starea de zbor a unui vehicul cu două locuri în 2018,

după 10 ani de restaurare cred,

au reușit în sfârșit să zboare.

Acum, Starfighter este o rachetă zburătoare.

Echipa Aviation PhotoCrew zboară cu un Skyvan,

o cutie de pantofi zburătoare, cu maximum 160 de noduri.

Chestia aia zboară cel puțin cu mult mai mult decât atât!

Deci asta a fost prima provocare.

Dar cea mai mare provocare a fost, practic, să intri în contact cu ei

și obțineți un acord că ar fi dispuși

să ne dea câteva zburări.

Da, erau interesați de toate

iar tipul care supraveghea proiectul era un fost pilot de F-104

iar el a spus: „Uite,

bine, adică vom vedea,

Vă vom face, băieți, și vom face zboruri la 230 de noduri

în linia centrală.

Bine, mergem!" Deci, asta e tot ce trebuia să știu!

Odată ce am început să zburăm cu ceilalți tipi,

am fost super norocosi cu vremea.

Era o seară de vară minunată, albastră de oțel.

Și cred că la un moment dat, te-aștepți

că un Starfighter zboară deasupra coastei la aproximativ 10.000 de picioare

și dintr-o dată l-am putut urmări.

A venit ceva foarte repede la 1.500 de picioare deasupra apei

și apoi evident că o auzi la radio.

Așa că vă pot garanta când veți vedea asta până la urmă

și știi că se va întâmpla

și știi că va veni la Skyvan!

Acesta a fost probabil cel mai bun moment pe care l-am avut până acum!

Și apoi prima trecere a fost deja magică,

dar a doua trecere a fost

direct în linia centrală la 200 de picioare.

Și cel mai magic lucru care s-a întâmplat este când a bâzâit sub noi,

am auzit celebrul urlet al motorului!

Și toți cei din Skyvan au mers ca,

am prins-o! L-am prins!

Și am fost destul de norocoși să obținem încă șapte permise,

înainte să aterizeze în cele din urmă.

Acesta a fost cel mai bun moment al nostru de până acum!

La început, când făceam fotografie,

Am avut ocazia să merg la Barksdale.

Acesta a fost un fel de platou de acasă, acolo, și

captura TU-142M Bears,

când au intrat.

Există un domn pe nume Robert Hopkins, el este autor.

Uh, și um, m-a sunat la telefon într-o zi

și a spus, hei. Pe vremea aceea conducea o revistă numită.

Jurnalul de aviație militară.

Spune, înțeleg că locuiești în acea zonă.

Te deranjează să mergi acolo

și să faci niște poze interioare/exterioare ale acelor Urși?

Am spus, ei bine, îmi place absolut.

Și așa că trebuie să merg acolo și să fac asta.

Partea interesantă, pentru că pe atunci era o publicație de revistă,

nu digital, el a vrut să fie făcut în alb-negru.

Așa că a trebuit să caut un alt aparat foto

Pentru că am vrut niște diapozitive pentru a obține partea colorată a ei.

Așa că am reușit să iau câteva culori exterioare,

dar nu am fost în stare să o fac înăuntru

doar pentru că mă amestecam...

rușii ne amestecau

înăuntru și afară și fel de lucruri de genul ăsta.

Și așa au fost publicate în Journal of Military Aviation.

Așa că asta a fost una dintre bijuteriile încoronate ale lucrurilor pe care am avut de făcut,

probabil cel mai bun până în acest punct, aș spune.

Greg Davis: Am fost repartizat la Baza Aeriană Shaw de la A 20-a Fighter Wing

la momentul în care a căzut 9/11.

Și am fost acolo de o perioadă semnificativă de timp,

astfel încât fotografiile mele au apărut în mass-media

și peste forțele aeriene.

Și, îmi amintesc când a căzut „11 septembrie”, Comandantul

de la Air Combat Command a făcut o cerere după nume

că a vrut să vin de la Shaw, să mă documentez

ce se întâmpla cu patrulele aeriene comune.

Și așa am fost trimis foarte repede la, uh, Washington, DC

și am zburat din Langley pentru câteva zile

și trebuie să zbor în F-15 și F-16

și documentați ora în care

spațiul aerian absolut a fost închis, cu excepția

luptătorii în care eram și tancurile care ne sprijineau.

Și așa, una dintre cele mai faimoase fotografii ale mele, până astăzi,

care este adesea folosit când-

când vorbești despre Operațiunea Vulturul Nobil este, uh,

două F-16 din Dakota de Nord, care zboară deasupra Washington, DC,

unde puteți vedea toate monumentele majore

și facilități guvernamentale, inclusiv Pentagonul,

chiar între cele două avioane, unde poți vedea

unde a intrat avionul de linie.

A fost foarte satisfacător din punct de vedere personal și profesional.

Dar știi, acum am copii care sunt adolescenți

uită-te la asta și spune, hei, asta e fotografia tatălui meu,

și asta e, e destul de tare!

Mi-ar fi plăcut să fi fotografiat F-14 Tomcat,

doar pentru că aud atâtea povești, știi, de la el,

de la prietenii noștri de fotografie, cât de distractiv este un avion

asta era sa fotografiez,

mai ales în Naval Air Station, zilele din Dallas

și zilele Carswell, doar mistica acelei aeronave.

Evident, „Top Gun” a făcut ca aeronava să fie foarte, foarte populară.

Este o structură și un avion atât de grozav de făcut.

Keith Snyder: Cred că subiectul meu preferat a fost unul

căreia nu am avut niciodată ocazia să-i fac o poză.

Tatăl meu a zburat cu F-101 Voodoo în Anglia timp de trei ani,

și acela a fost un avion atât de impresionant

și nu am nicio amintire activă despre asta, pentru că eram atât de tânăr.

Întotdeauna am ratat să nu am avut ocazia

pentru a fotografia activ acele aeronave.

Au dispărut înainte să mă apuc de hobby. Mă întristează.

Dar puținii Voodoo

care sunt de fapt încă expuse, sunt cool.

Îmi place să-i văd și îmi place să-i fotografiez, deși

doar stau acolo pe un băț.

Chiar mi-aș dori să fi avut ocazia

pentru a-i vedea pe cei aflați în serviciu.

Dan Dutton: F-117, doar pentru că este atât de evaziv

și a făcut un fel de revenire.

Mereu am fost interesat de aeronavele din „lumea neagră”.

Îmi place fiecare aeronavă care există acolo;

Tomcats, Hornets, Eagles.

Dar ceva cu F-117, are acea mistică.

Citind povestea, știind lucruri despre ea,

întotdeauna a fost un fan al asta.

N-am putut să văd niciodată o mierlă zburând,

Eram cam dincolo de asta, când eram mai tânăr.

Am putut să văd un F-117, să-l văd zburând de mai multe ori,

prind-o statică, toate acele lucruri bune.

Uh, sperăm că, în viitorul apropiat, putem vedea unul zburând

asta ar aduce un finisaj foarte bun

la F-117. Din câte văd eu.

Matt Ellis: SR-71 va fi întotdeauna singurul avion

de care nu m-am săturat niciodată.

O vedeam zburând, probabil cam o dată pe lună. Indiferent de câte ori am văzut

o muscă SR-71,

a fost întotdeauna cel mai interesant lucru pe care cred că l-am văzut vreodată.

Era o priveliște de privit.

Se pare că merge la o mie de mile pe oră doar stând nemișcat.

Deci, acesta este avionul meu preferat din toate timpurile!

Sebastiaan: Oamenii pot argumenta, știi, că este

nu neapărat un avion adevărat,

dar aș spune că lansarea navetei spațiale.

Am încercat de atâtea ori

și de fiecare dată când am fost, știi, a fost anulat.

Deci, uh, asta e o, asta e o dezamăgire extremă,

dar mi-aș fi dorit, știi, să fi putut vedea, știi,

ca o lansare a unei navete spațiale

asta ar fi fost, asta ar fi fost uimitor!

Aeronava în care mi-ar fi plăcut cel mai mult să zburez,

la care nu am ajuns niciodată, ar fi un RF-4 Phantom.

De fapt, am zburat într-un model F-4 Phantom E

și asta a fost foarte interesant!

A fost un vis devenit realitate

pentru că așa cum am menționat, am crescut la unu

dintre cele mai mari baze ale Forțelor Aeriene

care avea F-4 Phantoms, în copilărie.

Așa că ar zbura deasupra casei mele.

Știam totul despre ei, obișnuiam să le văd lansându-le! Doar avioane uimitoare!

Dar, nu am apucat să zbor niciodată cu un RF-4,

care a fost o versiune de recunoaștere,

care chiar mi-a captat atenția.

Nebunul este că s-ar lansa spre sud

și se întorc spre vest, care este locul unde am locuit, în Austin.

Ar urca până, uh, să zboare spre vestul Texasului

și faceți alergări la nivel scăzut.

Și aveam un prieten, tatăl lui era navigator în RF-4,

așa că m-a educat despre ce vor face ei și

pur și simplu părea cea mai tare misiune.

Deci RF-4 Phantom este oportunitatea ratată,

dar am apucat să zbor, în F-4

și asta a fost destul de uimitor

pentru că este o fiară de avion!

Trebuie să fac acrobație, trebuie să merg la Mach 1,

trebuie să fac tot felul de lucruri interesante

pe care majoritatea oamenilor nu ar putea să o facă niciodată, iar eu am fost foarte norocos,

pentru că asta a fost de fapt un, uh,

QF-4 când erau folosite ca drone.

Deci, un fel de capăt de coadă pentru, uh,

Folosirea F-4 de către armata SUA.

Dar, uh, a fost, a fost destul de grozav!

Încă sunt captivat și presupun că o să fiu captivat de asta

până când nu mai sunt fizic capabil să o fac.

Îmi place să ies acolo și să văd avioanele

și primind graba de a vedea un jet,

în „afterburner” lovitură peste capul meu și fotografiere.

Încă mă grăbesc să văd pe cineva răspunzând

la o poză pe care am postat-o, pe care am făcut-o acum 40 de ani

și spune: "Hei, îmi amintesc de avionul ăla!"

Am publicat o poză pe Facebook

a unui F-4 Phantom, din Fort Worth.

Și a fost așezat la „ultima șansă”,

așteaptă să decoleze și s-a dovedit că un tip a răspuns la asta,

cine îl zbura, la vremea aceea,

și nu avea nicio fotografie cu el în acea aeronavă.

Și, dintr-o dată, iată-mă, 30 - 35 de ani mai târziu

și pot să-i dau această fotografie. E distractiv,

și asta m-a atras.

Și, putând contribui la istoria aviației.

Pozele pe care le facem astăzi, sunt istoria de mâine.

Oamenii din armată, cu foarte puține excepții,

folosiți foarte rar o cameră.

Foarte rar fac fotografii ale aeronavei

sau vehicule sau orice ar fi, ei fac

pentru că este treaba lor de zi cu zi.

Nu e mare lucru. Deci, oamenii vin încercând

pentru a documenta istoria aviației, pe drum,

se bazează, în mare parte, pe ceea ce facem noi acum.

Acum, asta ar putea părea, încercând să mă fac

un pic important de sine, aici, sau orice altceva,

dar, când vine cineva, caută fotografii

a unui Tomcat care a zburat din Navy-Dallas la începutul anilor 1990,

nu o vor găsi în Marina.

Nu o vor găsi în jurnalele oficiale.

O vor găsi, în cărțile mele de diapozitive.

Și, abilitatea de a menține această istorie este foarte distractiv,

și este un motiv să ții după el.

Nu știu câți ani mai am în asta,

dar atâta timp cât pot continua să o fac,

Voi continua să ies acolo.

Fotograf predominant avioane militare,

încercând diferite locații, în apropiere

a aerodromului pentru a vă oferi acel unghi diferit,

asta o mentine interesanta.

Deci, veți avea vreodată suficiente poze cu un F-16?

Nu știu. Pentru mine totul este să ies

cu prietenii tăi și vorbește despre lucruri diferite, știi,

pe care le-au experimentat în hobby-ul lor față de tine, um,

știi, diferite locuri în care au călătorit, uh,

față de locul în care ai fost.

Și mai ales dacă, știi, când vorbești despre,

știi, tipi care fac același hobby ca și tine

care de fapt au fost în serviciu

și chiar uneori, într-o zonă de război

și să poți face poze, știi, de la

pentru ce se antrenează tipii ăștia, zi de zi. Pentru a putea reflecta asta într-o imagine,

și du-l acasă, și să mă pot uita la asta.

Îmi place mereu asta.

Am menționat, înainte, că în copilărie ieșeam cu bunicul meu

la Baza Aeriană Bergtsrom

și urmărim avioanele de la capătul zonei pistei,

unde am putea conduce, la vremea aceea,

și puteai urmări taxiul F-4 pe o cale de rulare lungă,

să-și facă verificările la sfârșitul pistei, înainte de a decola.

Când eram copil, le făceam cu mâna și cu mâna și cu mâna la acești piloți,

dar pilotul rula de obicei avionul,

uitându-se la lucrurile lui.

Și pe locul din spate rula mereu liste de verificare.

Îmi amintesc asta și înțeleg pe deplin acum, după ce am făcut-o,

intensitatea-a ceea ce este necesar.

A fost un moment în care făceam cu mâna și fluturam

iar un scaun din spate ridică privirea

și i-a luat doar un minut să fac cu mâna. M-a recunoscut.

Și vreau să spun că era la 50 - 60 de picioare distanță. Jetul era zgomotos și erau pe cale să se întoarcă

și a luat doar acea fracțiune de secundă.

Cred că acel moment, în timp, este ceea ce a spus de fapt,

„Omule, vreau să fiu tipul ăla!”

Am făcut un punct în cariera mea

ca fotograf aerian, zburând pe bancheta din spate a avioanelor.

Au fost uneori, când știam că sunt fotografi, acolo

Știam că sunt copii acolo, mai ales

unde as lua acel moment

și facem semn cu mâna copiilor, recunoaște-i,

cu mâna fotografilor.

Cred că o parte din ceea ce m-a determinat este să știu asta

de-a lungul anilor am avut acest impact asupra oamenilor.

Am avut copii care au venit la mine

și spuneți: „Oh, ți-am văzut poza în Airman Magazine!”

A fost foarte tare și acum vreau să fiu pilot, sau

Vreau să mă alătur Forțelor Aeriene și să fiu un parasalvator,

Pentru că am văzut fotografia ta cu tipi ieșind dintr-un HH-60G, în Kuweit

și asta a fost pur și simplu super! E destul de inspirat!

Dan Dutton: Să faci orice cu familia ta este întotdeauna minunat!

Pentru a putea împărtăși, uh, știi, orice fel de experiențe

și dincolo de ceea ce faci ca familie.

Nu m-am gândit niciodată că voi avea un prieten cu care să pot face asta.

Am prietenii mei de aviație care, evident, facem asta

și l-am prezentat și el trebuie să fie prietenii lor

și colegii la fel, ceea ce eu, care este și mai tare decât atât!

Mulți dintre băieții pe care i-am cunoscut și i-am cunoscut acum

și uh, știi, și acceptă-l și pe el ca un egal.

Este întotdeauna distractiv să ai pe cineva cu care să vorbești

sau împărtășește experiența cu.

Și așa, uh, cred că asta e cea mai bună parte, acum, este, știi,

dacă un B-1 zboară, e grozav să faci o lovitură,

dar e și mai bine să ai fiul tău cu tine,

care se bucură de asta chiar mai mult decât ție, știi.

Eram la Shepherd

pentru Air Show acum câțiva ani.

Și, am văzut un domn într-un scaun cu rotile

iar fiul său se învârtea arătând fuga.

I-am spus: „Ei bine, Jordan, știi, ești...

va trebui să-mi faci asta într-o zi.”

El a spus: "Oricand, tata!"

Deci, e întotdeauna bine să știu că pot fi în

scaunul cu rotile cu camera mea,

dar cineva o să mă împingă,

că știu. Deci, e destul de tare!

Jordan Dutton: Oricând poți petrece timp cu tatăl tău

și făcând ceva ce-i place,

dar și ceva-ceva pe care și tu iubești,

Este doar un moment cu adevărat special.

Pentru mine, este doar, știi,

timpul de calitate pe care îl petrec cu el.

pentru că, evident, acum, știi, cu mine...

a avea un loc de muncă cu normă întreagă a fi ocupat, este, este mai greu de avut

acel timp în familie acasă.

Și așa, este ceva ce eu și el

amândoi au putut să facă împreună

și ceva ce, știi, obținem

să experimentăm totul împreună!

Adică, nu mai am pe nimeni altcineva, știi,

în afara colegilor despre care vorbea

cu care pot împărtăși asta. Le spun prietenilor mei, ca hobby,

Sunt fotograf de aviație,

știi, ce este asta? Știi, știi, ce este, știi,

nu este chiar așa de mare lucru pentru ei sau știi, este, știi,

nu prea înțeleg și înțeleg asta

și este doar un mare hobby de-al meu

și el este singurul care înțelege cu adevărat.

Adică, cine ar fi bine doar...

să ai acele experiențe cu than-than tatăl tău.

Există o fotografie pe care, știi, o am

asta e pe biroul meu la serviciu și asta, știi,

este o poză pe care am făcut-o eu și el.

Dacă, dacă te duci vreodată la baza aeriană Nellis de la intrare,

practic există o statuie mare

al patrulea Thunderbird în formație.

Și asta a fost la primul nostru steag roșu, împreună.

Și asta e ceva pe care îl prețuiesc,

pe care îl țin foarte aproape de mine.

pentru că era o perioadă în care amândoi plecasem într-un loc

și să facem ceva la care amândoi ne-a plăcut și ne-a plăcut să fim.

Și, a avea acele amintiri este ceva ce nu poți...

acei bani sau nimic nu poate înlocui.