Original subtitles

E cam aiurea să ai peste 50 de ani.

AM NEVOIE DE BILETE

Începi să-ți dai seama ce ratat ești.

BILL BURR CASĂ ÎNCHISĂ

Credeam că fac stand-up fiindcă-mi place comedia.

Dar mi-am dat seama că nu de-asta făceam.

Fac stand-up fiindcă e cel mai ușor mod să intru într-o încăpere

plină de oameni pe care nu-i cunosc

și să-i fac să mă placă.

Doamnelor și domnilor, Bill Burr!

Mereu am căutat să găsesc în viață

locuri în care am cele mai mici șanse de a fi rănit.

Bine, vă mulțumesc! Mulțumesc mult!

Vă mulțumesc mult!

BILL BURR: ANI DE COȘMAR

Ce mai faceți, cum sunteți? Mă bucur să fiu aici!

Mă bucur să fiu la Seattle!

Aici se întâmplă toate chestiile progresiste.

Isuse Hristoase, m-am dus pe Dealul Capitoliului,

în zona hipsterilor, și cred că eram singurul care nu era în tranziție.

E incredibil!

A apărut o rasă cu totul nouă de oameni. Cine-ar fi crezut?

Înainte, ori erai gay, ori erai hetero. Nu erai între.

Ei bine, acum poți.

Nu mă prefac că sunt atent, acum sunt bătrân. Nu mă uit la știri.

Mă fascinează cei care se uită la știri.

Mereu ridică din sprâncene și sunt panicați.

Foarte bine, dacă vor să trăiască toată viața în modul „luptă sau fugi”...

„Uite ce se întâmplă! E plastic în cereale!

Intră în copiii voștri și vor deveni omuleți de plastic!”

„- Ai vreo rezolvare? - Nu, am doar informații.”

„Drum bun, o zi bună la muncă!”

Nu sunt atent la rahaturi. Nu știu ce se întâmplă.

Simt că... Bine, știu câte ceva din ce se întâmplă.

Știu de Fâșia Gaza. Încă mai ține, nu?

Da, bine. Deci încă mai ține. Voi v-ați ales o tabără?

Cine merită mai mult să trăiască?

Detest rahaturile astea!

„Copiii ăștia sunt mai la curent cu politica externă decât ceilalți copii...”

Nu știu... Cum naiba mai e legal războiul în 2024? Îmi explică cineva?

Nu vreau pauze de aplauze ca la Oprah Winfrey, încetați.

Eu doar am pus o întrebare.

Ca actor comic, nu-i mai pot spune unui ratat gras „ratat gras”.

Chiar dacă mi-a luat ultima felie de pizza și neagă asta, duhnind a salam,

nu pot să-i spun: „Știu ce-ai făcut, gras cu țâțe ce ești! Asumă-ți!”

Toți vor spune: „Ți-a luat pizza, dar ăsta nu-i motiv să râzi de corpul lui.”

Ba este! Nu-mi pot lua pizza înapoi, dar măcar pot să-l fac să se simtă nasol.

N-am voie să fac asta, dar societatea acceptă

să lansezi o rachetă în direcția celui pe care ești supărat.

„Frate, erau copii acolo!”

Ăsta e răspunsul meu preferat: „Îi folosesc pe copii drept scuturi umane.”

Foarte bine, evită-i!

Isuse, dacă sunt supărat pe vecinul meu și vreau să-l bat de-i sar capacele,

dar el ține în brațe un bebeluș,

n-o să încerc să-i dau un pumn prin bebeluș!

Te duci la el, îi tragi un croșeu, îi seceri picioarele...

Și o faci pe peluză, ca bebelușul să cadă pe iarbă.

Există reguli pentru rahaturi de-astea!

Mi se pare ilar că puștii de liceu se isterizează, susținând Palestina.

„Cum îndrăznesc israeliții să facă ce face țara noastră de 20 de ani?

Ce naiba?

Voi nu faceți așa ceva, noi facem!”

Nu v-a plăcut asta, nu? A fost prea personală. Nu-i nimic.

Știu, noi suntem eliberatorii.

În fine. Cum spuneam, nu mă ascultați pe mine, nu știu ce se întâmplă.

Eu doar îmi trăiesc viața.

Duc o viață modestă și mă axez pe familie.

Merge foarte bine, pentru că în prezent

relația mea e foarte vie!

Acum mă înțeleg cu soția mai bine decât în toți cei 20 de ani de când o cunosc.

Mi-am dat seama de ceva.

Mi-am dat seama de ceva. Practic, un prieten al meu a murit.

Am ajuns la vârsta aia, începe să se întâmple.

Am 56 de ani.

Sunt prea tânăr să mor din cauze naturale,

dar nu sunt prea tânăr să mor subit.

Ca bărbat, sunt la vârsta morții subite,

care e cam între 49 și 61 de ani.

Dacă treci de vârsta asta, viața ta pare o boală prelungită.

Asta e vârsta la care bărbații mor subit.

Moartea subită e o experiență strict bărbătească.

Femeile nu mor subit. Când ați văzut ultima dată o femeie la bar,

care să se prindă de piept și să cadă cu capul în tapas?

„Dumnezeule, Kathy!” Nu?

N-ai să vezi. Bărbații mor subit mereu.

Ești pe terenul de golf, îl vezi pe unul...

Și, brusc, cade în tufișuri.

Altul trece pe lângă tine cu mașinuța și amicul lui cade în lateral.

Ce s-a întâmplat? Știi bine!

N-a plâns niciodată! Asta s-a întâmplat.

A ținut totul în el.

Își lua pantalonii pe el și s-a rostogolit pe pat.

Nu s-a mai ridicat. Se întâmplă.

Să vă dau un scenariu. Să zicem că sunt la etaj, în baie.

Soția mea e jos, face micul-dejun. E o fantezie.

Să ne prefacem că femeile mai gătesc pentru bărbați.

A comandat ceva de pe Glovo și încălzește mâncarea la microunde.

Ăsta e limbajul iubirii pentru mine.

Eu sunt la etaj, în baie, și brusc aude o pufnitură pe podea.

Strigă: „Iubitule! De la tine s-a auzit?

Nu e amuzant! Iubitule!”

Și ne vedem la înmormântarea mea.

Așa se întâmplă, dar cineva încearcă să te facă să vezi partea pozitivă.

„A murit făcând ce-i place.

Își tundea părul pubian în baie, ascultând AC/DC.”

Personajul meu preferat de la înmormântare e cel care încearcă

să deslușească exact ce s-a întâmplat, ca în Lege și ordine.

„Uite cum cred că s-a întâmplat. Se uita în jos, la ce făcea.

Și are capul greu. S-a ridicat pe vârfuri și și-a pierdut echilibrul.

A dat cu capul de chiuvetă și a ricoșat în spate, iar pe jos nu avea covoraș.

Cam așa s-a întâmplat.”

În fine...

Am mai pierdut un prieten.

Amicul meu moare, mă duc la înmormântare și sicriul e deschis.

Era anul trecut, în 2023. Și sicriul era deschis. Încă se face asta?

N-am înțeles niciodată ce e cu sicriul deschis.

„Mi-ai spus că a murit și te-am crezut.”

Care-i faza? A venit vreun idiot să zică: „Eu cred că minte!

Avea multe credite, nu se înțelegea cu soția...

E candidatul perfect să-și însceneze moartea.

Hai, deschide-l! Deschide-l, să văd ce ai acolo.

Da, e chiar bun.

Pare destul de mort.

Dar lui Frank îi place să facă mișto, așa că lasă-l deschis, să vedem.”

L-au lăsat deschis

și amicul meu era smirnă, de parcă se uita la SportsCenter de 90 de minute.

Stăteam acolo și mă uitam la lateralul capului mort al amicului meu.

De ce am nevoie să-mi rămână asta pe retină?

Mă rog... Ce faci la înmormântări? Te gândești la viața ta, o analizezi.

Am început să mă gândesc cât de repede îmi trece viața, cât de repede cresc copiii,

iar apoi mi-a venit un gând nou.

M-am gândit cât de repede îmi trece căsnicia.

„Să fiu al naibii, sunt căsătorit de 11 ani deja!”

Și am început să mă gândesc... Tu nu știi cum e!

Ador oamenii care fac asta. „Sunt căsătorit de 45 de ani!”

Dar poate o ține legată de calorifer.

Habar n-aveți ce se întâmplă!

Isuse, nu mai gândiți mereu pozitiv! Fiți mai vigilenți!

Poate vrea să mă părăsească și n-o las!

Nu, vreau să cred că avem o căsnicie fericită.

Am început să mă gândesc că suntem împreună de 11 ani.

Apoi m-am gândit la certurile noastre idioate.

Jumătate nici nu știu despre ce erau.

A acceptat să-și petreacă viața cu mine și eu sunt un măgar țâfnos

și-i distrug încet singura viață pe care o are.

Stăteam acolo, mă uitam la capul lui mort și mă gândeam...

Nu puteam să nu mă uit la el! La ce să mă uit?

E un cadavru acolo! Să ascult elogiul? Nu pot.

Mă uit la el așa... „Așa o să ajung și eu într-o zi? Cred că da. Isuse Hristoase!”

Atunci mi-am spus: „Cred că pe ultima sută de metri o să fiu puțin mai suportabil.”

Să încerc să mă las dus de val puțin mai mult.

Nu credeam că va avea un impact prea mare în relație, dar a fost uriaș!

Nu mi-am dat seama că eram atât de insuportabil. Se pare că eram.

Mi-am dat seama rapid că soția îmi vorbește normal.

Când nu-i place ce spun, mă ceartă, se ia de mine...

Dar am observat că atunci când vrea să mă roage să fac ceva cu ea

ce probabil crede că nu vreau,

brusc începe să folosească o voce protectoare.

Vorbește normal: „Ieși diseară, faci stand-up? Bine.”

După care se schimbă brusc: „Ascultă...”

Mereu se joacă cu ceva obiect neînsuflețit.

„Da, auzi... Voiam să vorbesc ceva cu tine.”

Pare timidă, parcă încearcă să-și dea seama ce fir să taie

ca să nu detoneze bomba.

„Auzi...

O prietenă mi-a spus că tocmai s-a deschis un restaurant nou.

E chiar după colț și umblă vorba că e foarte bun.

Mă gândeam să ieșim într-o seară,

doar noi doi, să vedem dacă e așa bun pe cât se spune.”

Vechiul eu ar fi spus: „Da, sigur, fantastic!

Sunt pe drumuri doar 41 de săptămâni pe an,

Doamne ferește să stau o singură seară pe canapeaua mea nenorocită!

Isuse Hristoase!

De ce nu mă duci direct la aeroport, să mă urci în avion și să mă trimiți în lume?

Mă vezi măcar ca pe o persoană sau sunt doar un bancomat pentru tine?”

Da, așa eram în trecut.

Ăsta eram eu cel vechi, dar nu noul Bill tolerant.

Deloc!

I-am răspuns: „Sigur, sună amuzant.”

Și mi-a răspuns: „Serios?”

I-am răspuns: „Da.” Și jur că a făcut așa.

Apoi a venit la mine și mi-a dat cel mai dulce pupic pe obraz.

Am simțit iubirea aia pe care o simți la începutul relației.

M-a luat prin surprindere, apoi a ieșit. Mi-am zis: „Ce-a fost asta?

Vreau mai multe de-astea în relația mea.

O să încerc să fiu de acord mai des, e mișto.”

Așa că am ieșit în oraș.

Am ieșit la cină și ne-am simțit grozav.

Următoarele două săptămâni au fost mai ușoare, relația a mers mai bine.

Totul merge bine, îmi vorbește normal și peste două săptămâni apare vocea precaută.

Începe iar: „Auzi...

Voiam să vorbesc ceva cu tine.

Știi că urmează nunta aia din Paso Robles peste câteva săptămâni.

Am zis că merge și ne întoarcem direct.

Dar mă gândeam că, știi, amândurora ne plac vinurile...

Dacă nu ne-am întoarce direct? Dacă am mai rămâne câteva zile?

Știi... Să transformăm ceva de 900 de dolari în ceva de 4.000, mă gândeam...

Poate...

Poate am putea face asta, să ne mai apropiem.”

I-am răspuns: „Da, sigur! Sună grozav!”

Și ea mi-a zis: „Ce tare! Ești foarte de treabă în ultima vreme.”

Am așteptat pupicul pe obraz, dar n-a mai venit.

Pur și simplu a stat acolo.

Știți cum sunt femeile, le dai un deget și-ți iau toată mâna.

Stătea acolo și a început iar să zică:

„Super! Pentru că mă gândeam...

Știi, nu e doar nunta. Sunt mai multe evenimente.

E seara dinainte, băuturile, invitații, micul-dejun de dimineață, nunta,

apoi petrecerea la piscină de după...

Și mă gândeam că am putea merge la cumpărături,

să cumpărăm ținute diferite pentru fiecare eveniment.”

Uitați-vă la mine, nu-mi plac cumpărăturile. Dar am acceptat.

Dar să știți că a avut dreptate.

Ne-am dus la Paso Robles... Urăsc să-mi aleg haine.

Mi-a întins toate ținutele în față, de parcă eram un copil de opt ani.

Eu doar mă uitam. „Asta e ținuta de mic-dejun.

O să cobor și o să mănânc vafe cu bacon.

Poate și niște clătite.

Apoi îmi iau jacheta sport, sunt băiețel mare!

O să vorbesc despre mediu și-o să beau chestii.”

Să știți că ne-am înțeles grozav. Și am arătat grozav în poze.

Am ajuns să ne și cuplăm. Ne-am simțit fantastic!

Am continuat să fac asta

și mă înțeleg cu ea mai bine ca niciodată. Asta-i tot.

Tot ce trebuie să faceți ca să fie fericite e ca o dată pe lună

să acceptați un rahat pe care nu l-ați face nici în ruptul capului...

Dar ele vor să-l facă. Vor fi cele mai fericite.

Exact! Practic, ceea ce vedeți acum e un bărbat distrus.

După 20 de ani, într-un final mi-a pus șaua pe spate.

Mă mângâie pe gât și nu-mi mai pasă de nimic.

„În care parte vrei să trag căruța?”

Asta-i tot, acceptați-le rahaturile.

Dar nu ajunge să le acceptați, trebuie să fiți entuziasmați.

Cam așa: „Să mergem la piață? Vai de mine, sigur!

Dumnezeule, e sezonul porumbului? Cum să nu, eu țin sacoșa!

O să înregistrez meciul, stai liniștită.”

Știu că nu e vorba despre mine.

Nu vreau să ajung în locul ăla întunecat.

Fie ce-o fi, să mergem!

Bine... Știu că la voi plouă mereu, voi sunteți mereu deprimați.

Stați pe sub poduri, faceți ce faceți voi, scrieți muzică tristă...

În fine...

Sunt într-un moment ciudat al vieții.

E o etapă grozavă, în care renunț la multe rahaturi

și descopăr chestii despre mine.

Recent am aflat că am probleme cu depresia.

Nu mi-a venit să cred. Îi urăsc pe ăia: „Sunt deprimat!”

Taci, lașule! Ridică-te și treci peste!

Ăștia zic: „Am depresie clinică, nici nu mă pot ridica.”

Nu aveam empatie deloc pentru ei.

Mă uitam la ei și nu înțelegeam ce au.

Dar m-am trezit cu același lucru. Habar n-aveam.

N-am depresie clinică, eu am depresie obișnuită.

Mi s-au întâmplat multe porcării și nu le-am tratat.

Le-am lăsat deoparte, să plutească în liniște.

Din când în când mă mai bat pe umăr: „Ești gata să te ocupi de noi?”

Eu zic: „Poate. Sau pot să stau pe Instagram până mor,

să mă uit la un tip care curăță tigăi vechi timp de trei ore.”

Da, mai bine stau treaz până la trei noaptea

și mă uit la oameni cum spală cu presiune trotuarele și aleile

decât să tratez rahaturile alea.

Dar continuă să mă bată pe umăr, se furișează spre mine.

Eu o numesc „ceața”. Încerc s-o controlez.

Am tot felul de hobby-uri, fac diferite lucruri, ca să nu mă ajungă din urmă.

Dar mi-am dat seama că la un moment dat va trebui s-o înfrunt.

La finalul anului trecut am luat o pauză de șase săptămâni și știam că urmează.

Am simțit-o. „Acum e momentul, Bill. Nu mai ești pe drum, pot să ies.”

Mi-am zis: „Dă-o naibii. O să stau așa cât timp pot, să vedem ce iese.”

Soției i-a luat vreo trei zile să observe.

Stăteam într-un colț, cu o pătură pe mine.

Eram nebărbierit, zăceam și mă uitam la televizor toată ziua.

Știți ce-i tare? Când te razi pe cap, lași impresia că știi jiu-jitsu.

Dar după trei zile arăți ca un vânzător de pantofi pensionat

care n-a primit ceasul de aur.

Stăteam acolo și soția mea...

Avem doi copii mici, i-a luat ceva să observe.

Când m-a văzut într-un final, a zis: „Ce-i cu tine?

E totul în regulă?”

Îi răspund: „Nu.”

Mă întreabă: „Ce-i cu tine?”

Și pentru prima dată în 20 de ani i-am transmis o emoție.

Jur, m-a întrebat ce am și i-am răspuns: „Sunt trist.”

Exact! E de râsul lumii să spună un bărbat așa ceva.

E foarte amuzant.

N-a știut ce naiba să facă.

Nu?

Bărbații n-au voie să fie triști. Avem voie să fim două lucruri.

Avem voie să fim furioși sau bine. Și atât! Nu?

Astea sunt comportamente normale pentru un bărbat.

Poți fi furios: „Isuse, cine naiba a pus asta aici?

De câte ori să vă mai spun să lăsați ordine aici?

Isuse, cineva o să cadă să-și rupă naibii gâtul!

M-am săturat, v-am spus de o sută de ori deja!” Nu?

Și nevasta ce face? Își dă ochii peste cap: „Lasă-l în curte, să se calmeze.

Aruncă-i o bere și o să-i treacă. Da, va fi bine.”

Aveți voie să fiți așa sau bine.

„- Ce faci, Bill? - Bine.

- Ești sigur? - Da, am zis că sunt bine.

Aș zice că-s bine dacă nu-s bine?!”

Și treci de cealaltă parte. Toată viața faci așa.

Ce e ciudat e că bărbații simt și celelalte emoții.

Suntem melancolici, sentimentali,

ne bucurăm de un apus, toate rahaturile astea.

Dar toate astea la un bărbat sunt numite „gay”.

Sunt o grămadă de chestii gay,

pe care le iei pe umăr și le arunci în pădure.

Atât. Faci asta juma' de secol,

după care într-o zi de prinzi de piept, cazi și gata. S-a terminat.

Da... Sunt un tată bătrân,

vreau să fiu lângă copiii mei, așa că trebuie să-mi dau seama ce-i cu mine.

Așa că i-am spus pur și simplu că sunt trist. Iar ea a rămas...

„- Am făcut eu ceva? E vina mea? - Nu, relația noastră e grozavă.

Sunt niște rahaturi din trecut și mi le-am amintit.

Au venit acum peste mine și mă supără.”

La care zice: „Bine. Îmi pare rău.”

Apoi iese din cameră.

Nici n-am putut să mă înfurii pe ea. Eram doar invidios.

Nu știam că poți face așa ceva.

De atâția ani te ascult cum îți verși nervii de peste zi...

Și trebuie să ascult activ.

„Mandy ți-a spus asta? Nu cred!

Dumnezeule! Și ce i-ai răspuns?

Serios, i-ai spus asta?

Nu, ai avut tot dreptul să-i spui asta și sunt mândru că sunt cu tine,

știind că ți-ai susținut punctul de vedere.”

Isuse Hristoase!

Nu?

Exact, nu știam că-i pot spune:

„Ai o problemă cu Mandy? Nu te agita.

Baftă cu porcăria asta, eu mă uit la hochei.

E problema ta și a lui Mandy. Spune-mi cum se termină. Sau nu, nu-mi pasă.”

Da...

Da, asta a fost.

Asta a fost o ajustare în relație, acum că încep să simt și eu emoții.

Pentru că nu e vorba despre bărbat.

La fel ca la sărbători.

Lunile mele preferate din an sunt martie și aprilie. Mă înțelegeți?

Sunt 61 de zile splendide.

Nu e nicio sărbătoare în care bărbatul trebuie să facă un gest financiar

față de femeia din viața lui. Înțelegeți?

Ca Ziua Îndrăgostiților, apare pe furiș an de an.

„Nu de mult ți-am cumpărat ceva, am plătit factura în ianuarie și iar urmează!

Când o să te simți iubită?”

Isuse Hristoase! „Poftim, ți-am adus ceva strălucitor!

Ești fericită? Ce bine! Mă bucur că ești fericită.

Nu mă băga în seamă, eu sunt doar o depresie cu picioare.

Dar dacă tu ești fericită și eu sunt. Nu mă băga în seamă.

Uite-mă aici, învăț să fac clătite.

Învăț să fac clătite!”

„Bill, ce multe pasiuni ai!”

„Nu, sunt doar trist. Sunt doar trist.

Încerc să fac vocile să tacă, să nu-mi bag pietre în buzunar și să sar în piscină.

Cine vrea o clătită?”

Da... Sunt mulți bărbați triști.

Acum, când știu cât de distrus sunt eu, îmi dau seama, parcă văd prin matrix.

Sunt mulți bărbați triști care nu știu că sunt triști.

Exact, doamnelor, probabil sunteți căsătorite cu bărbați triști.

Pentru asta au garajul.

Îl tachinezi în fața fetelor: „Mereu lucrează la proiectul ăla.

N-o să-l termine niciodată.” Normal, nu vede unitățile de măsură de lacrimi.

Vă mai spun despre un bărbat trist clasic.

Unchiul ăla mișto, cel care nu s-a căsătorit niciodată.

Ăla cu motocicleta.

Îl admirați: „Ce mișto e! Merge cu motorul, nu-i e frică de moarte.”

Normal, fiindcă a murit de mult, când i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat.

Vine la voi de sărbători. Cât rezistă să vadă o familie iubitoare?

Nu rezistă. O vrea, dar știe că n-o va avea.

„Mă cheamă șoseaua!” Și a plecat.

Și tu zici: „Ce tare e!”

Normal, că nu-i vezi lacrimile

care i se scurg pe față și îi ajung pe coadă,

în timp ce pleacă să i-o tragă unei femei traumatizate, plină cu tatuaje.

E prea trist și pentru Seattle?

Bine...

Bine, o să vă spun...

O să vă spun cel mai bun loc în care găsești bărbați triști.

La magazinul de chitare.

Doamne...

E unul dintre cele mai triste locuri din lume.

Vânzătorii sunt muzicieni ratați, care se chinuie,

iar bărbați cu căsnicii seci sau divorțați

se plimbă prin magazin, privind chitarele.

„Culoarea asta e la comandă?

Poate dacă o adaug la colecție

o să-mi umple golul pe care-l simt în mijlocul pieptului.”

Nu știu... N-am nicio rezolvare, dar...

Da...

Oricum, ce e amuzant e că familia mea e grozavă, mă înțeleg bine cu soția.

Copiii sunt faini, totul e bine acasă, știți echilibrul vieții.

Dacă asta e bine, ceva trebuie să fie nasol, ca să compenseze.

E aiurea. Familia mea e grozavă, dar e nasol cu cei care m-au crescut.

Nu arată bine. Știți, unchii, mătușile, toți îmbătrânesc și mor

sau se îmbolnăvesc.

Recent, o cunoștință a fost diagnosticată cu demență.

E nasol, dar n-ai ce să faci.

Ce poți face cu cineva cu demență? Poți doar să fii drăguț.

Îți repetă o poveste și te prefaci că o spun prima dată.

Știți ce zic. Nu te uiți aiurea prin cameră, zicând:

„Iar începem cu asta? Isuse! Ce, suntem în Ziua Cârtiței?

Crezi că va schimba finalul? Dumnezeule, nu-mi pasă!

N-o să-și amintească ce zic.”

Nu faci asta, ci te comporți de parcă o auzi prima dată.

Repetă o întrebare, tu te comporți de parcă întreabă prima dată.

Ești drăguț cu oamenii cu demență.

Dacă nu cumva e vorba de președintele SUA, caz în care...

Da...

Caz în care poți face ce vrei. Uitați-vă la voi!

Oamenii aplaudă că cineva are demență.

Cât de aiurea e asta?

Acum 30 de secunde, când am zis că cineva din familie a fost diagnosticat,

s-a făcut liniște de mormânt, ați empatizat cu mine. „Vai, nu!”

Poate cunoașteți pe cineva bolnav. „E îngrozitor, știu prin ce treci.”

Dar cum îi punem o cravată roșie sau albastră:

„Dă-l dracului de bătrân! Mă bucur c-o să moară!”

Încă aplaudați!

E al naibii... Ce nu e în regulă nu noi?

Am înnebunit!

Oamenii nu-și fac vaccinuri, dar iau Ozempic.

„Am ales să iau Ozempic.” Ba nu!

Ți-au otrăvit mâncarea și te-ai umflat,

iar acum te injectezi și mergi cu scaunul cu rotile.

Nu e! Ești un vehicul creator de bani.

În fine...

Iată ceva amuzant. Dacă Joe Biden nu era politician,

dacă nu era celebru,

dacă era doar un bătrân oarecare, singur într-un restaurant,

repetând aceleași lucruri de unul singur,

vi s-ar face milă de el. „Dumnezeule!

E cineva cu el?

E periculos! Cine o să-l ajute?

De unde știe că a mâncat deja plăcintă?

Ar putea mânca până moare, nu?”

Dacă e democrat sau republican, se schimbă totul.

„Dracu' să te ia, moșule! Îți pierzi mințile!

Înnebunești!

Ai spus deja asta! Ai spus deja asta! Ai spus deja asta!”

Îmi place asta.

Asta-i face pe oameni haioși.

Eu sunt unul dintre cei mai mari ipocriți din lume

și iubesc ipocriții și regulile ciudate.

O chestie care-mi place pe Coasta de Vest e pe autostrada 5.

Avem banda pentru cei care împart mașina, trebuie să fie doi oameni în mașină.

Știți, banda HOV, pentru mașini cu număr mare de pasageri, cum s-o numi.

Îmi place că se respectă.

În mare parte, 99% dintre oameni nu trec pe banda aceea dacă nu sunt doi în mașină.

Stăm pe celelalte șase benzi, blocați în trafic, urându-ne viața.

„De ce m-am mutat aici? E al naibii de nasol!

Îmi văd casa! Pot ajunge pe jos la ea!”

Și e o bandă goală spre libertate, dar e goală.

„Nu pot trece pe banda aia. Nu am destui pasageri în mașină.”

Ei bine, aș putea risca. Aș putea intra pe bandă.

Dar, dacă mă vede un polițist, mă oprește,

țipă la mine, îmi dă amendă și îmi crește asigurarea.

N-am voie să fac asta.

Cu toate astea... Mă pot alătura celor din Klan.

Mă pot alătura Ku Klux Klan și n-o să pățesc nimic.

Nu țipă nimeni la mine, nu primesc amendă, nu-mi crește asigurarea...

Aș putea conduce pe autostradă cu costumul Klanului,

atât timp cât am gluga ridicată.

Scriu „Grand Dragon” pe partea din față, îmi pun un abțibild cu „Puterea Albilor”

și capul lui Hitler pe bord, care face așa mereu.

Nu mă oprește nimeni decât dacă intru pe banda HOV. Nu?

Și atunci nu sunt oprit fiindcă fac parte dintr-o organizație teroristă,

ci sunt oprit fiindcă nu am încă un terorist cu mine.

Asta ar fi problema.

Da...

Ar veni polițistul: „Ia uite, cineva se grăbește

să ajungă la ceremonia de ardere a crucii.

Cine naiba te crezi, băiete?

Ai face bine să ai un negru în portbagaj, altfel ai încurcat-o!

Să-ți văd permisul!

Mi se pare amuzant că nimeni nu se mai înrolează în Klan.

Ăla era grupul de ură al stră-stră-străbunicilor noștri.

Nu-mi plac negrii, evreii și gayi

Am impresia că încă merg călare. Niște bătrâni albi și urâți care spun:

„Dumnezeu m-a creat după chipul Lui și Isus...”

Știți ce e amuzant la Isus?

Știți ce am aflat despre el? În America de Nord e alb.

E aproape la fel de alb ca mine.

Dar, cu cât te apropii de Ecuator, seamănă mai mult cu Lenny Kravitz.

Ați observat?

În fine. Nimeni nu se mai alătură Klanului.

Ca persoane albe, nu vă place Klanul, nu?

Vreți un grup naționalist mai tânăr și mai în putere, nu?

Cum sunt Neonaziștii sau Proud Boys, cu baticurile lor

și semnele „OK”, prin care fac pipi, sau care le-o fi salutul secret.

Nu pretind că m-aș pricepe.

Sau poate vrei să fii un alb rasist oarecare, genul „nu-mi călca iarba”.

Îl știți? Tipul patriot? Îl știți?

E îmbracă în fiecare weekend de parcă e Ziua Națională.

Tot ce poartă are steagul american.

Are un vultur pe bluză, Declarația de Independență pe mânecă,

aici sunt boașele lui Thomas Jefferson, Muntele Rushmore e pe spate...

E plin de arme pe-aici. „Libertatea nu e liberă! Nu-ți place, du-te naibii!”

Mai are și o camionetă mare, cu steagul Americii fluturând în spate.

E preferatul meu.

Steagul uriaș al Americii din spate, de parcă nu știm în ce țară suntem.

„În caz că ați uitat, sunteți în America! Tit-tit!”

Știți ce e mișto? De curând am avut un spectacol în Canada.

Am aterizat în Calgary și mergeam cu Kenny spre hotel cu mașina.

Am văzut pe drum un tip cu o camionetă uriașă,

cu un steag uriaș al Canadei în spate.

Am fost foarte ușurat!

„Slavă Domnului! Credeam că doar noi avem un idiot din ăsta în țară!”

Evident, e peste tot!

Mi se pare ilar, fiindcă înseamnă că e un tip și în Anglia,

cu un steag uriaș al Marii Britanii atârnând de scuter, pe șosea...

„Ești în Londra, prostule!

Brexit, yankeu împuțit!”

Mi se pare șocant că suntem în 2024 și toți oamenii ăștia au avut de suferit,

au fost ignorați și respinși.

Cu Klanul nu s-a întâmplat așa ceva.

Grupurile alea n-au fost respinse,

dar, dacă ai zis în 1992 „mișto țâțe”,

se întoarce împotriva ta cu 30 de ani mai târziu.

Asta m-am întrebat pe drum.

Ascultați-mi întrebarea. Suntem în 2024. De ce credeți că mai există Klanul?

Rasiști? N-am întrebat ce sunt.

Rasiști?

De ce există oameni grași? Mănâncă prea mult.

Toate sunt așa ușoare?

Știți care e cel mai amuzant răspuns?

Am întrebat de ce mai sunt oameni în Klan în 2024.

Un tip a răspuns: „Din lipsă de ocupație.”

Fiecare are preocupările lui. Unii merg la bowling, alții desenează...

Alții aruncă în aer biserici cu oameni nevinovați în ele.

Totul ține de ce îți place să faci.

Știți de ce mai există?

Știți, nu-i așa?

Unii ar zice: „Ține de Primul Amendament, de libertatea de exprimare.

Avem posibilitatea asta minunată în țara asta,

doar pentru albi, numită libertate de exprimare.”

Trebuie să li se permită astfel de grupări.

Trebuie să li se permită să mărșăluiască pe străzi cu arme semiautomate,

scandând cuvântul cu N, încercând să creeze un război rasist pe internet. Nu?

Trebuie să aibă voie. Dacă nu au voie, se creează un precedent

și sare în aer ștrandul orașului.

Așa că trebuie să avem grijă cu cenzura.

Mai spuneți-mi o rasă care poate face asta.

Nu sunt, vă spun eu.

Motivul pentru care încă există e că nimeni nu se pune cu albii.

Asta e tot.

Dacă le făceau albilor ceea ce le-au făcut negrilor,

cât timp credeți că ar mai fi existat gruparea aia?

Poate cinci săptămâni, că erau anii 1800

și dura o lună să ajungă la idioții din cealaltă parte a statului.

I-ar fi ciuruit cu prima mitralieră, care era de mărimea unui tun.

Și asta ar fi fost tot.

Nu mă credeți?

Vă amintiți de 11 septembrie, când niște tipi maronii au distrus două clădiri albe?

Poporul meu și-a pierdut mințile.

„Omorâți-i pe cretinii ăia! Aruncați în aer partea lor de planetă!

Toți cei cu haine maro, cărați-vă de aici!”

Cum reacționează aceiași oameni dacă Klanul sau Proud Boys fac vreun rahat?

Cum reacționează cei mai buni și mai liberali americani?

„Doamne, e îngrozitor!

Îți vine să crezi?

Ce s-a întâmplat cu oamenii?

Pur și simplu nu înțeleg.

Doamne...

Ați văzut Micuțul meu ren? E absolut uimitor!

Trebuie să-l vedeți, e extraordinar!”

De-asta urăsc liberalii.

Serios, îi urăsc.

Nu vă ambalați, îi urăsc și pe conservatori.

Toți sunteți niște rasiști.

Da? Știu că generalizez, dar încerc să vorbesc pe limba voastră.

Îi urăsc pe liberali pentru că nu fac nimic altceva

decât să-și acopere fundurile cu lozincile lor idioate.

Urăsc asta! Cel mai nasol a fost când eram la Hollywood,

cu mișcarea Black Lives Matter, iar albii, ai mei, își lipeau abțibilduri cu BLM.

Nu le păsa de negri, ideea era să o facă și să-și facă poze pentru Instagram.

„Nu pot păstra tăcerea.

Trebuie să spun puterii ceea ce contează.”

Parcă erau în Marină, dar nici măcar nu ieșeau din apartamente. Nu?

„Trebuie s-o fac.

Am scos la imprimantă o foaie, pentru care am plătit,

am scris BLM pe ea și am cumpărat bandă dublu adezivă,

cu care îmi ridic țâțele, și am lipit-o pe geam!

Și le-am strigat: «Poftim, negrilor! Bucurați-vă de noile libertăți!»

A trebuit s-o fac, așa am fost crescut.

Provin dintr-o familie de liberali progresiști.

Stră-stră-străbunica mea a fost în Berlin, în Germania, în 1939

și avea pe fereastră un abțibild cu «opriți nazismul».

Dar să știți că așa s-a pus capăt acelor rahaturi.

Mulți cred că s-a terminat datorită curajului soldaților Aliați.

Nu-i adevărat, a fost datorită răzvrătirii bunicii mele!”

Liberalilor, treceți peste frica de arme. Acest lucru va schimba țara.

Trebuie să acceptați armele, da? Nu pleacă nicăieri.

Aveți mai multe șanse să eliminați cheeseburgerii decât să eliminați armele.

Nu știu dacă ați învățat istoria țării, dar nu e așa cum spun ei.

E ca în Bandele din New York.

Când am venit noi, erau alți oameni aici. Apoi n-au mai fost.

Apoi trebuiau făcute lucruri, noi n-am vrut să le facem

și i-am adus pe alții, s-au întâmplat rahaturi,

apoi au fost eliberați și iar s-au întâmplat rahaturi.

Așadar, oamenii poartă arme fiindcă... nu știi niciodată.

Dar liberații strigă: „Jos armele! O să fac un afiș pe care scriu asta.”

Nu?

Nu, acceptați-le.

Echilibrați balanța. Cred că asta va opri grupurile rasiste.

Nu se tem, fiindcă sunt înarmați, și voi, nu.

Așa că țara asta se va schimba în ziua în care un mascul beta vegan...

cu codiță va intra la o întrunire a Klanului cu un Prius

și îi va demasca drept poponarii care sunt de fapt.

Nu se va întâmpla nimic.

Știu că am zis „poponari”, nu voiam să fiu prea moralist. Mă înțelegeți?

Nu vreau să credeți că eu sunt imaculat.

Știți ce-i amuzant? Soția m-a făcut să nu mai spun cuvântul ăsta.

În anii 2000 m-a făcut să nu-l mai spun. Jur că e adevărat.

Mă întorceam din LA și vorbeam cu ea pe difuzor.

Avusesem o seară bună, eram fericit și o făceam să râdă.

Conduceam și... Asta e cel mai tare, conduceam un Prius.

Priusul meu din 2008 avea un fel de cadru de metal de 5 cm, care crea un unghi mort.

Dacă voiai să virezi la stânga și cineva traversa strada,

dacă se suprapunea pe cadru, nu-l vedeai

și ajungeai să-l calci cu mașinuța asta de jucărie.

Ce să vezi, în noaptea aia conduceam...

Treceam cu Priusul pe stradă și îmi făceam soția să râdă.

Am făcut stânga la Hollywood cu La Brea, n-o să uit niciodată.

Un tip s-a suprapus cu cadrul, l-am văzut în ultima clipă.

Am virat rapid și am frânat. Tipul s-a întors și a strigat:

„Măgarule! Nu te uiți pe unde mergi? Isuse, trezește-te!”

Țipa la mine. Am lăsat geamul, să-i explic.

„- Scuze, te-ai suprapus cu cadrul. - Ce naiba? Era să mă calci pe picior!”

Țipa la mine, eu încercam să-i explic, dar el urla și nu mă asculta.

Am clacat și i-am zis: „Tu vorbești, cu pantalonii ăia strâmți, poponarule?”

Soția mea s-a isterizat: „Bill, să nu mai spui așa ceva!”

Dar ce e amuzant e că tipul chiar a început să râdă.

Jur, și-a lăsat capul pe spate și a început să râdă.

Nici până azi nu știu de ce.

A râs pentru că era puțin gras și a ajuns să-l strângă pantalonii?

Era după sărbători.

Sau i s-a părut amuzant că un roșcat chel dintr-un Prius i-a spus așa?

Nu știu.

Dar el a râs sănătos.

Și cuvântul ăsta a încheiat cearta dintre noi.

Dar soția m-a certat: „Nu mai spune cuvântul ăsta, e dureros.”

Nu vreau să fiu măgar, așa că am încetat, deși mi-a luat ceva timp.

Dar nu ne-au dat un cuvânt cu care să-l înlocuim.

Parcă avem sindromul membrului fantomă.

Cum îi spui cuiva care îți taie calea în trafic, oprește lângă tine la semafor

și nici n-are bunul simț să se uite la tine cum țipi pe geam? Cum îi spui?

Îți vine pur și simplu. „... nenorocit!”

Îți vine pur și simplu să-i spui!

Știți ce-i haios? Eu nu am nicio armă, dar le ador.

Serios. Dacă văd pe stradă un magazin de arme, intru să mă uit la ele.

Dar nu-mi plac cele semiautomate, alea-s pentru cei care nu știu să tragă.

„Cât să tot încerc să nimeresc? Uite, așa!”

Ar trebui să primești șase gloanțe.

Dacă nu reușești să-ți termini treaba, asta e, ai ratat.

Mie-mi plac revolverele pe care le vedeam în filmele cu polițiști din copilărie.

Îmi plac acelea, dar armele mă și sperie.

Am impresia că armele sunt precum chitarele.

Aproape toată lumea le are, dar nimeni nu prea știe să le folosească.

Stau în colț și adună praful.

La chitară te poți perfecționa exersând două-trei ore pe zi.

Dar la tras cu arma cum te perfecționezi?

Cum exersezi?

La poligon.

Toată lumea spune asta, la poligon. Aia nu-i exersare.

E un mediu controlat.

Te duci acolo, îți pui căștile să-ți protejezi auzul...

„Nu vreau să-mi țiuie urechile.”

Apoi îți înșiri gloanțele în fața ta, ca un platou cu aperitive.

„Am pus aici pistolul, acum e timpul să pregătesc ținta.”

Apoi stai acolo așa.

„Fix în mijloc! O să atârn asta acasă, să vadă toată lumea ce rău sunt!”

Asta nu-i exersare.

Vrei să exersezi? Pune pe cineva să te trezească la trei noaptea,

când porți doar pantalonii de pijama.

Du-te în garaj, unde vezi un bebeluș, un șarpe-cu-clopoței și un urs.

Nevastă-ta tot aprinde și stinge becul, în timp ce țipă: „Fă ceva! Fă ceva odată!”

Ăsta e exersat.

Da.

Cred că așa se va întâmpla.

Nu mă pricep, dar am impresia că în ziua în care cineva o să-ți intre în casă

n-o să apară așa.

N-o să apară de după colț așa.

În fine...

Am învățat multe despre mine în ultimii câțiva ani.

A trebuit să mă las de alcool. Nu credeam că am o problemă cu asta.

În copilăria noastră, situația era cu totul alta.

Chiar și cu oamenii gay.

Se credea că sunt trei gay Massachusetts,

iar restul sunt în San Francisco.

Totul era pe dos.

Și cu dependența, ori ai gena dependenței, ori nu.

Nu-i așa. Am învățat că totul e, de fapt, un spectru.

Nu doar autismul.

M-am săturat de cuvintele deturnate!

Când eram copil, „spectru” însemna spectrul culorilor.

Dr. J și echipa 76ers au jucat într-o arenă numită Spectrul.

Când am auzit prima dată „copilul meu e cu spectru”, mi-am zis că n-are cum.

L-au dărâmat în 2010, așa că nu știu despre ce vorbești. Explică-mi.

Spune că are autism, ca să înțeleg și eu.

Nu cunosc jargonul ăsta.

Cred că absolut tot e un spectru. Să începem cu alcoolul.

În copilăria mea, ori erai alcoolic, ori nu erai. Simplu, nu?

Acum e o paletă întreagă. Să zicem că aici e dependența totală.

Ești aici când faci sex oral în spatele unei patiserii,

într-o marți, la 11:30 dimineața, pentru un bax de bere.

Nici măcar nu ceri o ladă, ci un bax, în blugi scurți și cămașă.

În partea astalaltă e abstinența.

„Am gustat alcoolul, dar nu mi-a plăcut. Mereu mi-au plăcut cărțile.

Ăsta e drogul meu, îmi place o carte bună.

Când mă vezi citind o carte,

să știi că sunt în acea carte și fac acea călătorie.”

Dar acum e tot intervalul dintre cele două. Problema mea a ajuns...

Mi-am dat seama că nu-l pot ține în casă.

Îl consumam pe tot. Am ajuns până pe aici.

Nu făceam sex oral, dar patiseria se vedea la orizont.

Aveam în față patiseria.

Și mă întrebam ce naiba fac.

Nu puteam să mă abțin. Am crezut că sunt alcoolic.

M-am dus la Alcoolicii Anonimi și oamenii își spuneau poveștile.

După vreo două povești, m-am gândit:

Frate, eu beau, dar oamenii ăștia... Isuse! Isuse Hristoase!”

Erau ca niște animale, cu unghiile galbene, fumau și băgau făinoase.

Întreabă: „Bill, vrei să ne împărtășești povestea ta?”

Zic: „Nu pot ține pasul cu ăștia!

Eu am băut trei pahare de bourbon și am adormit la The Rockford Files.

Nu cred că mă ridic la standardele lui.

Nu-mi lipsesc dinți și nu-mi vând fundul pe străzi. Nu pot ține pasul.”

Dar ceva tot aveam și mi-am dat seama că nu pot ține alcool în casă.

Dacă e în casă, îl consum. Fie că e alcool sau fursecuri.

I-am zis soției să scoată fursecurile din casă, în special Oreo.

Mănânc o cutie întreagă! Îmi zice: „De ce nu poți mânca doar unul?”

Tu știi măcar cu cine te-ai căsătorit?

Nu pot! Mănânc o cutie întreagă și nici nu mă spăl pe dinți.

Asta ca zahărul să-mi rămână pe gât, ca morfina,

și să am tot felul de vise ciudate cu ursulețul Barni.

Trebuie să scot totul din casă, asta am învățat că trebuie să fac.

Nu vreau deloc să încerc heroina.

Dar, dacă stă suficient în casa mea și se ivește situația potrivită...

Poate am vorbit cu tata la telefon.

Am încercat să spun și eu un cuvânt și...

„Ia să văd despre ce e vorba!”

O să folosesc o lingură care a ajuns la gunoi.

Nimănui nu-i va păsa, n-o să fac mizerie în living.

O să mă trântesc pe canapea.

Mă rog... Am învățat asta. Am învățat multe în viață.

Iată ce am mai învățat.

Ai o fereastră foarte scurtă în viață în care îl poți bate măr pe taică-tu.

Crezi că ai mai mult timp, dar nu-i așa.

E între vârstele de 15 și 17 ani.

Dacă încerci înainte de 15 ani, nu ești suficient de bărbat ca s-o faci.

Pierzi și el câștigă avantajul psihologic.

Dacă încerci după 17 ani, ajungi să bați un bătrân.

Îi vezi tatuajul cu ancoră și-ți spui: „La naiba, a fost în Marină.

Isuse, bat un veteran... Frate, mă simt ca un rahat acum!”

Mai am una pentru voi. Nu credeam că sunt homofob.

Pe bune!

Nu spun că nu sunt, ci doar că nu credeam că sunt.

N-am avut niciodată vreo problemă.

N-am avut o problemă cu faptul că se căsătoresc.

Mi s-a părut ceva natural, am considerat că așa s-au născut.

Dar vin unii și spun: „Nu, ei au ales să fie gay.” Îmi place când spun asta.

Să zicem că e o alegere. Atunci și faptul că ești hetero e o alegere.

Asta ar însemna că, la un moment dat,

ipotetic, ai avut în față un penis și un vagin pe masă

și a trebuit să alegi.

Stai și te gândești: „În care parte s-o iau?

Să vedem...

Asta doare mai tare, dar rămân cu casa.

Iar asta...

Se simte grozav, dar totul pare să dispară înăuntru.”

După părerea mea, e la întâmplare.

E la întâmplare. „Hetero, asta e. Geronimo!”

Mi-am dat seama că sunt homofob când mi-am distrus spatele

și m-am dus la masaj să mă ajute cineva.

„- Acum vii prima dată? - Da.”

M-au întrebat dacă prefer un bărbat sau o femeie.

Și m-am strâmbat...

„Vreau o femeie! De ce mă întrebi?

Nu vreau un bărbat! Nici măcar nu mi-am imaginat.”

Am văzut un braț de bărbat, până la cot, cu păr negru și unsuros,

venind din spatele meu: „Gata, respiră...”

„Mă simt bine, m-ai reparat! Doar lasă-mă să plec!”

M-am scârbit doar gândindu-mă la asta.

Am devenit aproape defensiv. „Nu, vreau o femeie!”

La cum arăt și la vârsta mea, probabil păream un libidinos care caută o labă.

Nu poți să spui... Oricum am dat-o, a sunat așa:

„Da, vreau o femeie, vreau ceva...”

Da...

Credea că vreau o labă, dar nu era așa.

Totuși, mă deranjează că i se spune masaj pe tot corpul.

Nu e masaj pe tot corpul, e total altceva.

Și e ciudat.

Ieși de acolo cu corpul relaxat, îți târăști boașele pe stradă

și totul se simte ciudat.

Știu ce vă gândiți. „Bill, freacă-ți-o înainte să mergi la masaj.”

Nu pot, n-o să ajung la programare. O să adorm pe scaun

și o să-mi luxez gâtul, nu doar spatele, apoi ajung să am două probleme.

Dar fi grozav dacă ar legaliza asta.

Ar fi fantastic. Ai avea o maseuză obișnuită...

Ai nevoie de o maseuză adevărată la început,

fiindcă târfele nu știu face masaj.

O maseuză adevărată îți face bine masaj,

dar nu se pricepe deloc la labă, ca mai toate femeile.

Majoritatea femeilor nu se pricep la labă. Și nici nu încearcă să se perfecționeze.

Ați pățit vreodată să v-o ia cu trei degete?

„Ce facem aici, așteptăm următoarea eclipsă de lună? Ce e...”

Nu credeam să spun asta, dar e enervant.

„De ce nu-i dai și un bobârnac dacă tot faci asta?

Ce naiba faci? Ar trebui să simulezi penetrarea, nu?

Mai multă presiune când cobori, mai puțină când urci.

Dacă o și răsucești, termin în 18 secunde.”

Niciun bărbat nu rezistă unei femei care îi zboară în sus și-n jos în poală,

termină imediat! Da?

Ar fi fantastic.

Aș conduce așa un salon ca un antrenor de baseball.

Aș băga maseuza în primele opt reprize, apoi aș lua lubrifiantul.

„Ai făcut treabă bună.” Apoi aș băga stângacea.

„Hai, la treabă!” Ea intră...

și-ți face o labă mai bună decât 90% dintre partidele de sex oral.

Pleci acasă cu corpul relaxat și cu boașele goale,

auzi iar ce spune nevasta și totul e bine.

Ești mai binedispus și e fantastic!

Ce să-i faci?

În fine. Vreau să discutăm despre o chestie importantă.

Sunt multe aplicații care te fac să te simți prost că îmbătrânești

și oamenii își fac operații estetice.

Nu trebuie să faci așa ceva. O să mori oricum. Da?

Cei din generația X, generația mea, au 50 de ani, iau testosteron

și postează poze cu ei înainte și după. E de râsul lumii.

Fără cămașă, parcă vor să atragă femeile.

Și arată bine, au abdomen ca Rambo,

dar pe gât se văd divorțul, relația nasoală cu copiii,

visele care n-au ieșit,

asociația de proprietari care te-a pus să dărâmi terasa fiindcă n-aveai autorizație

și alte porcării pe care le-au făcut.

Îți dai seama câtă viață pierzi dacă încerci să agăți gagici la 50 de ani?

La vârsta mea, opt ore de somn reprezintă noul vagin. Atât!

Exact, opt ore neîntrerupte. Nu există ceva mai bun.

Adică să mă trezesc când vreau eu, mă înțelegeți?

Să nu-mi urle nimeni în urechi: „Copiii au antrenament,

coboară și fă-le micul-dejun, eu duc mașina la spălătorie.”

Să mă trezesc când vreau eu...

E absolut incredibil, pe bune.

Poate sunt ciudat, dar cred că o persoană mai în vârstă

ar trebui să-i ajute pe tineri.

N-ar trebui să încerce să le-o tragă.

Ce aplauze de complezență! „Bine...

Vârsta legală coboară tot mai mult, frate!”

Eu sunt bătrânul care se poartă de parcă știe tot.

Mereu le dau sfaturi tinerilor.

Mereu le spun femeilor: „Uite un sfat. Dacă ești la întâlnire cu un tip

și își trosnește cumva gâtul, încheie relația pe loc.

E un prost nenorocit.

O să-ți facă progenituri proaste,

care vor conduce mereu tiruri, dar nu vor deține firma.

Ăsta e adevărul.”

Corect?

Fiți atente la semnalele de alarmă.

Un tip scund cu un ceas mare e un semnal de alarmă uriaș.

Nu-i nimic dacă e scund,

dar un tip scund cu un ditamai ceasul, cât un CD,

care se plimbă și face multă gălăgie...

Cine știe de ce ți se pare adorabil și ieși cu el.

Dar vine la întâlnire cu o camionetă uriașă,

din care apare o treaptă magică, să nu cadă și să moară...

Fără să-ți dai seama te trezești într-o relație cu el.

Într-o zi vă certați urât și el iese pe ușă val-vârtej,

îl vezi împleticindu-se prin curte,

iar tu plângi la etaj în timp ce îi împături pantalonașii.

Apoi îți dai seama că puteai avea aceleași probleme cu un bărbat de mărime normală.

„Timp de trei ani nu m-am simțit în siguranță în brațele lui.

Parcă am găsit un băiat păros, de opt ani, la mall, nu?”

Doamnelor, dacă aveți o prietenă

care poartă bluză pe care scrie Namaste, e târfă.

Cum de nu vă dați seama de asta?

De ce credeți că e spirituală?

N-ar trebui să faci reclamă faptului că ești spirituală.

Ar trebui să simți asta. „Namaste! Așa am ales să-mi trăiesc viața.”

E genul de persoană care se postează pe Instagram

în timp ce e în natură, cu costumul de baie în fund,

formează inimioare cu mâinile și dă sfaturi.

„Fraților, nu uitați să vă faceți timp pentru voi

în timp ce vă adunați cunoștințele în călătoria voastră.”

Dacă aș fi dictator, pe ăștia i-aș elimina primii, pe toți cei care fac asta.

Imediat după ei ar fi cei care încearcă să facă inimioare cu mâinile,

dar sunt prea proști și le iese ca un sendviș.

I-ați văzut vreodată? „Pe curând, Tabitha!”

Cam așa...

Le-am dat femeilor niște sfaturi.

Am și pentru băieți.

Băieți, dacă ieșiți cu o femeie căreia îi e mereu frig...

Nu mă refer la organele vitale, ci la mâini și picioare, la extremități.

Parcă inimile lor nu sunt destul de puternice să pompeze sângele ca lumea.

Știți femeile alea? Indiferent de lună, lor le e mereu frig.

Mânecile le atârnă mereu așa.

Se văd doar două unghii.

Orice băutură le cumperi, ele o țin ca pe un bebeluș.

Intră în pat și-și pun piciorul cadaveric pe tine, iar tu...

Da...

Nu te poți împerechea cu așa ceva!

O să ai copii bolnăvicioși, plini de alergii!

Vor fi șervețele peste tot. Vor ieși din uter direct răciți.

După câțiva ani, toți vor avea ochelari. „Nu pot merge la școală azi.

Pot să mă uit la iPad?”

O să te întrebi ce naiba s-a întâmplat. „Am făcut sport! Ce-s chestiile astea?”

Ce s-a întâmplat? Ți-ai băgat-o într-una cu degete albastre!

Isuse Hristoase, folosește-ți mintea!

Crezi că va face un bebeluș puternic? Nu!

Toate gagicile alea cu picioare de flamingo...

Influenceri. Noi le spuneam târfe. Acum sunt...

Acum își conduc propria turmă, evident.

Pe vremuri...

Pe vremuri, asemenea femei nu supraviețuiau iernii.

Mureau înghețate sub o pătură de blană.

Nu vrei așa ceva.

Ați văzut cum arătau gagicile sexy pe vremuri?

Erau ca niște mijlocași. Așa ceva vrei! Ceva care poate fi pedepsit.

Care poate lua niște bucăți de placaj de pe cupolă într-o tornadă.

Ceva cu fund mare, după care se pot ascunde copiii

în timp ce ea se luptă cu un urs și tu alergi pe câmp!

„Vin să te salvez, Clementine!” Corect?

Afurisitele astea de slăbănoage mureau în stânga și-n dreapta.

Dar în ultima sută de ani au apărut tot felul de invenții,

încălzirea centrală, cezariana, chestii care le țin în viață.

Și fac copii bolnăvicioși și smiorcăiți.

Mai e puțin și toți vor purta căști. Asta e situația.

Nu...

E prea faină seara, nu vreau să plec.

Mai am una pentru voi. Sunteți un public minunat.

Să încheiem cu asta.

Minunata mea soție mi-a oferit doi copii frumoși.

Acum câteva luni îi făceam fiului meu o baie.

Avea trei ani și îi făceam baie.

L-am spălat, l-am clătit și l-am ridicat.

I-am dat buretele și i-am spus: „Acum e rândul tău, amice.

Trebuie să te speli de pipi.”

Eu nu-l ating acolo. Eu am fost atins în copilărie,

iar el nu va deveni comedian, da?

Așadar...

Da... Se termină la mine! Îi spun...

„E rândul tău, amice. Poftim buretele, spală-te de pipi.”

Avea trei ani. S-a uitat la mine și a zis: „Și boașele.”

Mi s-a oprit inima.

L-am întrebat: „Cine te-a învățat cuvântul ăsta? Încă nu ești la școală!”

Știam că de la mine l-a auzit, încercam să mă gândesc...

„Cine te-a învățat asta? Nu-i spune mamei, o să mă omoare.”

Mă întrebam când am spus așa ceva, de a știut cum s-o spună.

Și mi-am amintit. Îl învățam să facă la toaletă, dar nu mi-am dat seama ce-am zis.

Zicea: „Tati, vine pipi.”

Îl așezam pe toaletă. „Cine e băiat mare?” Îi dădeam hârtia igienică

și-i ziceam: „Șterge-te de pipi.”

Nu știu de ce, dar își băga mâna până în spate de tot, așa.

Îi spuneam: „Nu, băiete, mai sus.

Mai sus. Băiete, te ștergi pe boașe.

Alea sunt boașele. Șterge-te unde iese pipi.

Mai sus, și mai sus. Tot la boașe ești. Mai sus. Așa, ai reușit!

Am zis „boașe” pentru că așa se numesc, nu?

Sunt multe cuvinte drăguțe pentru penis.

Cocoșel, trompiță, cârnăcior, cum vreți să-i spuneți.

Dar boașele sunt boașe. Și așa i-am zis.

Micuțul a înregistrat tot

și a așteptat vreo două luni, să se ivească momentul perfect.

„- Poftim, spală-te de pipi. - Și boașele.”

Sincer să fiu, niciodată n-am mai fost așa mândru de el.

Să fiu tată și să-mi aud fiul de trei ani spunând „boașele”...

„Exact, ai boașe, băiete! Și nu le lași pentru nimeni!

Hai, dă-mi una în umăr. Hai, Patriots!”

Ați fost minunați, mulțumesc că ați venit!

M-am simțit grozav cu voi.

Ne vedem data viitoare când vin aici.

Mulțumesc!

ÎN MEMORIA LUI MARCUS GIESEN